Nr. 32 - Pro Didactica

QUO VADIS?alte sfere: în bisericã, în presã, în administraþie etc.).Înfãptuirea acestui ideal a devenit posibilã abia dupãUnirea Basarabiei cu România. În ultimii ani, la noi a fostrenãscutã moda de a falsifica, pentru a putea critica, defapt, denigra, anumite realizãri incontestabile ce s-auînregistrat în culturalizarea ºi instruirea populaþiei dinBasarabia unitã cu Vechiul Regat. Pentru a ne ilustraaserþiunea – cã dupã 1918 ºcoala basarabeanã s-a aflatîntr-o incontestabilã schimbare calitativã, vom recurgedin nou la niºte cifre ºi date. În primul rînd, ºcolile au fostnaþionalizate, adicã s-a trecut la predarea în limbamajoritãþii bãºtinaºilor Basarabiei – în românã,menþinîndu-se mai multe ºcoli generale ºi licee pentruminoritãþile etnice de la noi (ruºi, ucraineni, bulgari, evrei,polonezi, armeni etc.). Cu începere de la 1 aprilie 1921, afost introdus învãþãmîntul primar obligatoriu pentru copiiide la 7 la 16 ani. În numai ºase ani dupã Unire – în 1923,numãrul ºcolilor crescuse în Basarabia cu peste 200, iarnumãrul elevilor se dublase– faþã de anul 1917 (alteamãnunte semnificative le putem afla, de ex., înmonografia lui Gheorghe E. Cojocaru, IntegrareaBasarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureºti,Ed. Semne, 1997).Avînd la dispoziþie numeroase surse documentare,istorice, nu vom extinde comentariul pe aceastã temã:buna evoluþie a învãþãmîntului în Basarabia ca parteintegrantã a României interbelice. Vom accentua doarcîteva gînduri, corelate cu subiectul articolului nostru.Chezãºia acestor împliniri a constituit-o, neîndoios,consolidarea relaþiei ºcoalã-comunitate, în condiþiileîn care o importantã expresie a comunitãþii a fostlimba naþionalã, limba majoritãþii.Cînd am zis consolidarea relaþiei ºcoalãcomunitate,am avut în vedere niºte realitãþi incontestabilece au caracterizat România întregitã: dacã imediatdupã Unirea Principatelor, buna dezvoltare a ºcoliiromâneºti a fost posibilã datoritã autoritãþii, prestaþieilui Alexandru Ioan Cuza ºi anturajului sãuintelectualicesc; dacã obligativitatea învãþãmîntuluiprimar ºi diversificarea altor forme de instruire s-a fãcut(spre finele sex. XIX-începutul sec. XX) prin talentul,elanul, largile viziuni ale unui ministru – om de mareculturã cum a fost Spiru Haret, apoi, dupã schimbãrileintervenite – ºi în România, ºi în toatã Europa – dupãprima conflagraþie mondialã, fãrã a scãdea rolul unorpersonalitãþi marcante, liantul dintre ºcoalã ºicomunitate devine unul viu ºi cu mult mai solid. În operade ºcolarizare, de susþinere a învãþãmîntului se includ,deopotrivã cu elitele intelectuale, ºi instituþiile massmedia,ºi administraþiile locale, ºi diferite organizaþiipolitice, astfel încît, poate pentru prima datã în istorianoastrã, se poate vorbi despre o autenticã implicare acomunitãþii în existenþa ºi dezvoltarea ºcolii.Pînã la Marea Unire din 1918, un principiu cãlãuzitoral ºcolii (instrucþiunii) din Regatul României era formulatcam astfel: „ªcoala este pentru viitorii cetãþeni mai multdecît un izvor de cunoºtinþe folositoare în viaþã; eadevine Iordanul în care ei primesc adevãratul botez alpatriotismului” (Al. Odobescu). În România întregitã,desigur, nici elitele, nici comunitatea nu renunþaserã laideea cã „Naþiunea înseamnã un ideal cultural derealizat” (Dimitrie Gusti).Totuºi, datele problemei se schimbã întrucîtva ºipentru cã devenise mai eterogenã comunitatea, dar ºidin motivul cã se pun obiective înnoitoare, racordate laaspiraþiile spre modernitate. Astfel, redutabilul istoricºi arheolog Vasile Pârvan, savant de formaþieoccidentalã, el însuºi un excelent cadru didactic –profesor universitar la Cluj ºi la Bucureºti, la rãspîntiaanilor ’20-’30 atenþiona autoritãþile ºi opinia publicã:„ªcoala noastrã trebuie sã fie alta, pornind de larealitatea etnopsihologicã a sufletului nostrunaþional ºi ramificatã dupã scopurile sociale specificeevoluþiei actuale”. Aceastã stare de spirit a caracterizat,în genere, atmosfera nu numai din ºcoalã, dar ºi dincomunitatea basarabeanã, în perioada interbelicã. Este,în linii mari, ambianþa, starea de spirit preconizatã sauspre care se tinde ºi astãzi în R. Moldova.Astfel încît esenþial este sã fructificãm tot ce s-aprodus la noi mai bun, mai eficient, mai durabil în timp, înstabilirea ºi consolidarea relaþiei ºcoalã-comunitate, înperioada cînd ºcoala a fost cu adevãrat naþionalã. Inclusiv– ºi o spunem nu numai pentru cei cu nostalgii dupãjumãtatea de secol dinaintea anului de graþie 1989 – ce s-a fãcut în ºcoala din RSS Moldoveneascã, renunþînd,evident, la aberaþiile „sistemului pedagogic al luiMakarenko”, la politizarea excesivã a materiilor, lanarcisismul specific unor pedagogi ruºi-sovietici.Inclusiv – cu o maximã deschidere spre valorilepedagogice, filozofice, cognitive din Vest, aºa cum sugeraºi acad. Vasile Pârvan, cu vreo opt decenii în urmã. O datãcu creºterea rolului comunitãþii – fenomen ce seînregistreazã ºi la noi – este exclusã scãderea importanþeiºcolii. Mãcar ºi din motivul invocat la începutul acestuiarticol: ºcoala fiind o parte indisolubilã a comunitãþii,aceste douã noþiuni, respectiv, realitãþi, într-o societatenormalã nici nu pot exista una fãrã cealaltã.Pentru cã o comunitate genereazã ºcoli, iar ºcolileformeazã comunitatea. Nu în zadar se spune: cum ecomunitatea, aºa e ºi ºcoala. ªi invers, am zice noi.Iar pentru profesorii ºi învãþãtorii cãzuþi în apatie ºideznãdejde – cã prea lent se rezolvã problemele ºcolii, cãînvãþãmîntul ºi pasiunea pentru carte sînt în declin etc., cãnoi, în genere, nu mai ieºim din starea de „neamul nevoii”(M. Eminescu), amintim în concluzie un gînd al lui L. Blaga:„Nici un popor nu e atît de decãzut ºi de pãcãtos pentrua nu mai fi vrednic sã te jertfeºti pentru el, din moment ceîi aparþii”. ªi, cu atît mai mult, din moment ce ai decis sãte consacri, prin meseria de pedagog, ºcolii, copiilor, iar înultimã instanþã, comunitãþii.Didactica Pro..., Nr.4(32) anul 2005ªCOALA ªI COMUNITATEA: SEPARAT SAU, TOTUªI, ÎMPREUNÃ?9