Nr. 32 - Pro Didactica

QUO VADIS?La finele sec. XIX, cînd s-a pus problema unei limbiunice pentru toþi evreii risipiþi prin lume, s-a optat pentrurenaºterea limbii ebraice vechi (biblice), ceea ce s-a ºirealizat ulterior în Palestina, apoi, din 1948, în Statul Israel.În prezent, un simplu credincios de rit mozaic, citeºtefãrã probleme textele biblice ºi/sau talmudice, tot aºa cumun licean din Israel, îndrãgostit de poezie, va savuradeplin splendoarea versurilor din Cîntarea cîntãrilor,acest tulburãtor ºirag de poeme nupþiale, lirico-filozofice,atribuite lui Solomon. Bogãþia ºi perenitatea limbii ºiliteraturii ebraice au la bazã o amplã rãspîndire a lor înmase. În epocile celor doi suverani deosebit de luminaþi,David ºi Solomon, în Palestina s-a dezvoltat o reþea deºcoli (mai exact: cursuri de instruire, cãci în ele erau atraºiºi adulþii „restanþieri” în ceea ce priveºte cunoºtinþele decarte). Deºi reþeaua era din start destul de densã, eacreºtea continuu, o datã cu sporul populaþiei. Conformunor statistici din acele timpuri, numãrul ºcolilor înPalestina se dubla la fiecare o sutã de ani (uneori ºi maides), încît, la un moment dat, se vorbea despre „însutirea”(creºterea, înmulþirea de o sutã de ori) a numãrului de ºcoliºi, respectiv, a numãrului de învãþãcei (Cf. Andre Malraux,Israel, Lausanne, Ed. Clairefontaine, 1966; Shlomo Laish,Specificul istoriei evreieºti/Moºe Maur. IstoriaIsraelului: Din preistorie pînã la „Rãzboiul de ºasezile”, Oradea, 2000). Cel mai curios e cã aceastã „însutire”a numãrului de ºcoli, respectiv, învãþãcei, avea sã serepete în istoria poporului evreu – de-a lungul EvuluiMediu, apoi în epoca modernã, în diferite comunitãþi nouconstituite (în Imperiul Otoman, dupã izgonirea sefarzilordin Spania, în 1492; în Polonia, în sec. XVIII; în România,în sec. XIX etc.) ºi în epoca contemporanã, deja în StatulIsrael renãscut. Bunãoarã, în 1948, universitãþile ºiinstitutele de studii superioare din Israel aveau 1635 destudenþi, iar în anul universitar 1996-1997 – 135200: „nusîntem departe, iatã, de însutirea biblicã”, observã unistoric israelian (vezi Andre Chouraqui. L’etat d’Israel,Paris, Presse Universitaire de France, 11-e editioncorrigee, Paris, 1998, p. 90).În alt capãt al Orientului antic, în China, sub dinastiaZhou (1066-256 î. Hr. ), se oferea lumii un model de stat încare se acorda o atenþie deosebitã învãþãmîntului ºiculturalizãrii maselor populare: ºcoli funcþionau practicîn toate oraºele mai mari, numeroºi cetãþeni erau antrenaþiîn diverse manifestãri culturale care ar putea fi calificateacum, în termeni moderni, ca festivaluri ºi concursuri decreaþie. Roadele nu au întîrziat prea mult: tocmai în epocarespectivã, marcatã de o apreciabilã preocupare pentruinstruire/culturalizare, poporul chinez a dat omenirii maricãrturari, geniali gînditori ºi scriitori ca Lao Zi (sec. VI î.Hr.), Kong Zi (cunoscut mai mult cu numele latinizat Confucius,551-479 î. Hr.), Mo Zi (479-381).În acea perioadã se cristalizeazã limba literarãchinezã cu o scriere proprie – hieroglifele, valabile pînãîn prezent. Fixarea, încã de atunci, în formã scrisã, pediferite materiale (de la pietre de hotar – la carapace debroascã þestoasã ºi pînã la hîrtie) a asigurat nu numaipãstrarea unui numãr impozant de documenteautentice strãvechi, dar, concomitent, a garantatunitatea ºi continuitatea limbii, încît tinerii studioºi dinChina modernã pot descifra texte din antichitate. La rîndulsãu, gradul avansat de civilizaþie la care ajunsesesocietatea chinezã sub dinastia Zhou a putut genera ºirealiza, în epocile urmãtoare, proiecte spectaculoase, cumar fi Marele Zid chinezesc, considerat unul din miracolelelumii (sub domnia monarhului Qinwang, sec. IV-III î. Hr.),trasarea ºi amenajarea Drumului Mãtãsii (sub sceptrulîmpãratului Wudi, sec. II-I î. Hr.) º.a. În veacurile ce auurmat, de la începutul erei noi, budismul devine religie(de fapt, filozofie) oficialã a Chinei, iar în vremeadinastiilor Sui (sec. VI-VII d. Hr.) ºi Tang (sec. VII-X) statulchinez se impune pe continentul asiatic ca model derigurozitate administrativã, iar filozofia, literatura, artele,meºteºugurile ating asemenea cote încît influenþeazãmasiv popoarele vecine (coreenii, vietnamezii, japonezii,tailandezii, cambodgienii º.a.), scoþîndu-i pentrutotdeauna din barbarie. Încã la rãscrucea ultimului mileniual antichitãþii cu primul mileniu al erei noi China aveareputaþia de „þarã a filozofilor”, se vorbea de un procentfoarte mare de oameni învãþaþi (cam fiecare al doilealocuitor al þãrii-bãrbat avea un fel sau altul de studii).Aceasta constituia cea mai sigurã formã de recunoaºterea unor mari realizãri, obþinute în domeniul instruirii –graþie predispoziþiei unor monarhi luminaþi, dar,neîndoios, ºi cu o însemnatã contribuþie a comunitãþii(pentru conformitate ºi pentru alte amãnunte, a se vedea,de ex., studiul China/ Micã enciclopedie de istorieuniversalã, Bucureºti, Ed. IRI, 1993, p. 82-94).DE LA GRÃDINA LUI ACADEMOS –LA BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIADacã e sã recurgem la niºte exemple din Europa, Greciaanticã, fãrã doar ºi poate, ni-l oferã cel mai generos. Aurãmas pentru totdeauna în analele lumii ºcolile deschiseºi „gestionate” de Socrate (469-399 î.Hr.), de Platon (427-347; este cel care a fondat ºi a condus ºcoala din grãdinalui Academos, devenind astfel „pãrinte al academiilor”),de Aristotel (384-332 î. Hr.). În genere, se considerã cãaceste ºcoli au pus bazele filozofiei, dar, de fapt, ele aucontribuit la dezvoltarea mai multor ºtiinþe – de laaritmeticã ºi geometrie pînã la prozodie ºi retoricã. Esteimportant sã reþinem cã ºcolile lui Socrate, Platon ºiAristotel nu erau unice în Grecia anticã, pur ºi simplu eles-au impus prin nivelul deosebit de înalt al materiilor,cunoºtinþelor predate, respectiv, acumulate, dar existãprobe sigure cã nu erau singulare în spaþiul antic elen (ase vedea, de ex., o sursã la îndemîna oricui: Grecia:Istoria. Statul. Limba. Cultura // Enciclopedia Europei(colectiv de autori), Bucureºti, Ed. Meronia, 2001,p. 164-169).Didactica Pro..., Nr.4(32) anul 2005ªCOALA ªI COMUNITATEA: SEPARAT SAU, TOTUªI, ÎMPREUNÃ?5