CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

3.3. Productivitatea cinegetică a fondurilor de vânătoareÎn practica din România, productivitatea cinegetică a fondurilor de vânătoare a fostexprimată prin cunoscuta bonitate a acestor fonduri, concretizată în efective optime pentru celemai importante specii sedentare de vânat (cerb, cerb lopătar, căprior, capră neagră, mistreţ, urs,cocoş-de-munte, iepure, fazan).Bonitatea fondurilor de vânătoare a fost determinată, pentru prima dată, în anul 1965, înbaza unor criterii discutabile din punct de vedere ştiinţific, apoi a fost revizuită de două ori, laintervale de câte 10 ani.Pentru determinarea bonităţii s-au luat în considerare: factorii abiotici - altitudinea, forma de relief, expoziţia generală, temperatura medie,grosimea şi persistenţa stratului de zăpadă, regimul precipitaţiilor şi densitatea reţelei hidrografice; factorii biotici şi de cultură cinegetică - mărimea trupurilor de pădure, regimul şitratamentul pădurii, compoziţia şi consistenţa acesteia, modul de amplasare a exploatărilorforestiere, suprafaţa ogoarelor de hrană etc.; factorii legaţi de activitatea omului - păşunatul în pădure, mecanizarea agriculturii şiutilizarea pesticidelor, intensitatea combaterii prădătorilor şi a altor dăunători ai vânatului,atitudinea populaţiei etc.Factorii enumeraţi, consideraţi ca influenţi pentru vânat, au fost grupaţi în aceste treicategorii şi punctaţi în cadrul unor chei pentru determinarea bonităţii fondurilor de vânătoare,obţinându-se în final un anumit punctaj total. Acest punctaj, stabilit pentru fiecare specie principalăîn parte, situează fondul de vânătoare analizat într-una din cele patru categorii de bonitate, stabilite,de asemenea, prin lucrarea la care ne-am referit.Este de reţinut faptul că bonitatea fondurilor de vânătoare a fost determinată pentru fiecarefond de vânătoare în parte şi pentru fiecare specie de vânat sedentar considerată importantă înRomânia. Regula a fost ca, dintre aceste specii, specia pentru care fondul a totalizat cel mai marenumăr de unităţi bioechivalente să fie considerată specie principală de vânat. Numărul de unităţibioechivalente pentru o specie dintr-un fond de vânătoare se obţine prin înmulţirea efectiveloroptime ale speciei din fond cu numărul de unităţi echivalente acordat speciei.Bioechivalenţa între specii se poate calcula uşor,avându-se în vedere numărul de unităţibioechivalente stabilite pentru speciile concurente la hrană, după cum urmează: 1 cerb comun = 25u.e; 1 urs = 25 u.e; 1 cerb lopătar = 14 u.e.; 1 mistreţ = 12 u.e.; o capră neagră = 6 u.e.; 1 căprior = 5u.e.; 1 muflon = 5 u.e.; 1 iepure = 1 u.e. şi 1 fazan = 1 u.e.Să luăm exemplul unui fond de vânătoare pentru care efectivele optime sunt: 10 cerbi, 2urşi, 6 mistreţi şi 40 de căpriori. Specia principală, în acest caz, este cerbul, deoarece totalizează250 de unităţi bioechivalente (25 x 10), comparativ cu căpriorul care totalizează 200 unităţibioechivalente (40 x 5), cu mistreţul care totalizează 72 unităţi bioechivalente (12 x 6) etc.Corespunzător bonităţii, iar în cadrul acesteia corespunzător punctajului total obţinut pentrufiecare specie de vânat în parte, s-au stabilit, tot în baza acestor chei de determinare a bonităţii,densităţile optime de vânat.Prin simpla extindere a densităţii optime, la suprafeţele productive ale fondurilor devânătoare pentru specii, s-au obţinut efectivele optime în cazul celor mai importante specii devânat sedentar.Singura corectură care s-a adus nivelelor efectivelor optime astfel stabilite pe specii a fostoperată în baza concurenţei diverselor specii de vânat la aceeaşi resursă de hrană. De exemplu, unfond de vânătoare pentru care au fost obţinute din calcul ca efective optime cifrele de 100 decăpriori şi 20 de cerbi comuni, poate asigura convieţuirea, în condiţii de evitare a concurenţei lahrană şi a producerii de prejudicii, pentru 40 de căpriori şi 12 cerbi. Corecţia s-a făcut, într-unastfel de caz, prin aplicarea aşa-numitului coeficient de bioechivalenţă, care este de 1:5 în situaţiacerbului şi căpriorului. Altfel spus 1 cerb consumă hrană cât 5 căpriori.96