CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

CAPITOLUL IIIGESTIONAREA VÂNATULUI3.1. Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic naţionalÎn decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării şi gestionăriivânatului din România au suferit modificări de fond.Mai întâi vânatul a fost considerat „res nullius”, adică al nimănui, fiecare dobândindu-l dupănecesităţi şi după posibilităţi. Se considera, oarecum justificat, că vânatul, mai ales cel migrator, nuputea aparţine nici unui deţinător de teren. Nici în privinţa vânatului sedentar, care se muta fărăoprelişti de pe o proprietate pe alta, nu puteau fi emise pretenţii în acest sens.În timp, deţinătorii de terenuri şi-au extins însă pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporarpe proprietatea lor, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile devânat sau numai pentru unele dintre acestea, organizarea de vânători, de către alţi cetăţeni, peproprietăţile lor.Acest principiu, care s-a impus în majoritatea ţărilor de pe continent, a fost statuat şi înRomânia interbelică. Legea pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii, din 1 mai1923, a fost fundamentată pe baza acestui principiu. Vânatul era în totalitate, atât cel sedentar, câtşi cel migrator, al proprietarului pe terenul căruia era găsit. Cu singurul amendament căproprietarul, dacă nu era vânător - membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România - nuputea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi,implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia în care suprafaţa proprietarului era mai mică de100 ha, contractul nu se încheia cu acesta, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului localpentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.După anul 1947, o dată cu promulgarea Legii pentru organizarea economiei vânatului,principiul s-a modificat. Vânatul a devenit bun public sau altfel spus al statului. Proprietarii de terenşi-au pierdut orice drept asupra acestuia. Decretul nr. 76/1953, ca şi Legea nr. 26/1976, au menţinutacest principiu.Conform conţinutului reglementărilor enumerate, acum perimate, fondul cinegetic alRomâniei, compus din vânat şi mediul de viaţă al acestuia, a fost împărţit încă din anul 1952, dupăcriterii cu pretenţii ştiinţifice, în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare.Administrarea acestora s-a asigurat prin ministerul în atribuţiile căruia cădea activitatea desilvicultură, continuându-se astfel tradiţia din anul 1948.Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost încredinţată, în continuare, pe circa 2/3din suprafaţa cinegetică a ţării, asociaţiilor vânătoreşti. Ministerul responsabil de activitatea desilvicultură şi-a oprit însă în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele maireprezentative fonduri de vânătoare din ţară, denumite G.V.S.-uri (Gospodării Vânătoreşti Speciale).Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării.Aşa era organizată activitatea vânătorească în decembrie 1989, cu o pondere puţin mairidicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date iniţial în folosinţăasociaţiilor afiliate la A.G.V.P.S. din România (63%).Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitateaalinierii legilor naţionale la noile reglementări internaţionale la care România a aderat, au impusschimbarea legislaţiei şi în domeniul cinegetic.94