CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

exercitată de prădătorii naturali şi prin braconaj, fiind ajutată să supravieţuiască în perioada criticăprin hrănire complementară. În plus, a fost vânată doar limitat, pentru carne şi/sau pentru trofee.Cealaltă categorie, a speciilor prădătoare, a fost combătută prin toate metodele şi prin toatemijloacele imaginabile. Efectul a fost însă total contrar celui scontat. În timp ce speciile consideratedăunătoare au fost aspru selecţionate, supravieţuind prin indivizi perfect adaptaţi condiţiilor demediu antropizat, celelalte, cele considerate utile, au înregistrat o uşoară sau mai accentuatădegenerare, diferenţiată mult de la o zonă la alta a planetei.Era şi firesc să se întâmple aşa. Omul-vânător, care a încercat să suplinească selecţianaturală cu arma, nu a reuşit acest lucru decât într-o foarte mică măsură. Mai mult decât atât, îngoana după trofee vânătoreşti cât mai remarcabile a practicat o selecţie negativă, cu rezultatenefaste pentru calitatea vânatului considerat „util”.Aşa s-a ajuns la situaţia actuală, calitativ mai slabă pentru multe dintre speciile purtătoare detrofee, şi la diminuarea efectivelor altora, enumerate deja ca specii aflate în real pericol de dispariţieîn Europa.Un ultim aspect privind evoluţia vânatului, care se impune a fi prezentat, este cel alsuccesiunii unor specii în mediul sălbatic. Locul lăsat liber de unele specii autohtone a fost şi esteocupat, natural sau artificial, într-un timp relativ scurt, de alte specii autohtone sau alohtone, în realăexpansiune. Astfel, locul lupului este luat, în zilele noastre, de şacal şi de câinele sălbăticit, iar loculbrebului a fost luat parţial de bizam.Colonizările, intenţionate sau accidentale, au avut şi ele partea lor de contribuţie la iniţiereaaltor succesiuni, toate având ca rezultat şubrezirea echilibrului în natură. Putem exemplifica, înacest sens, expansiunea locală, probabil doar temporară, a nurcii americane scăpate din crescătoriiîn dauna celei europene, populările cu fazani care au afectat, deşi puţin vizibil, potârnichea,populările cu lopătari care pot afecta căpriorul şi cerbul carpatin şi populările cu lapin care esteposibil să afecteze indirect, prin intermediul bolilor, iepurele-de-câmp.În concluzie, pe fondul antropizării condiţiilor generale de mediu şi al sărăciriibiodiversităţii, au scăzut şi efectivele unor specii sălbatice de interes vânătoresc. Printr-o vânătoareexagerat practicată, fenomenul s-a accentuat în multe zone ale lumii şi a condus, în plus, la odegradare calitativă a unor populaţii de vânat, inclusiv în privinţa trofeelor. Situaţia a devenitevidentă în cazul multor specii purtătoare de trofee. Toate acestea şi implicaţiile care le-au generatnu au făcut altceva decât să fragilizeze echilibrul agro-silvo-cinegetic.Dat fiind contextul expus, vânătorul modern este chemat, spre deosebire de cel dealtădată, să menţină cu arma echilibrul agro-silvo-cinegetic, precum şi vigoarea şi sănătateavânatului. Cu alte cuvinte, vânătorul este chemat să facă, din pasiune şi pe cheltuială proprie, unlucru care altfel ar trebui realizat prin muncă salarizată, de către profesionişti special pregătiţi înacest sens. Aşa a devenit vânătoarea din zilele noastre un hobby util echilibrului în natură, darşi societăţii din care face parte vânătorul.1.2. Istoria organizării vânătoreşti în RomâniaÎnceputurile organizării activităţii vânătoreşti în România, deşi foarte vechi, s-aumaterializat de abia în anul 1870, prin constituirea primei societăţi autentice de vânătoare laBucureşti. Au urmat alte şi alte asemenea constituiri de asociaţii şi de societăţi de vânătoare locale,printre care Uniunea Vânătorilor din Braşov, la 27.12.1883.Anterior anului 1918, erau deja constituite şi societăţi naţionale de vânătoare, la Bucureştipentru Principatele Române, la Sibiu pentru Transilvania şi la Cernăuţi pentru Bucovina.În acel an de profundă semnificaţie istorică pentru întreaga naţiune română, reprezentanţiicelor aproximativ 30.000 de vânători din fostele Provincii Româneşti au lansat ideea constituirii6