CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

peisajului natural, au avut efecte dintre cele mai benefice asupra vânatului plantivor, care constituiasursa de hrană a prădătorilor. Dar echilibrul s-a păstrat doar până la un anumit moment al istorieiomenirii.Dezvoltarea în continuare a agriculturii, prin extinderea suprafeţelor cultivate cu planteprăşitoare şi furajere, a plantaţiilor pomicole, a plantaţiilor viticole şi a păşunilor, precum şicurăţirea acestor păşuni de tufărişuri, a condus inevitabil la un regres al multor specii de vânat,determinând un uşor dezechilibru în relaţia vânător-vânat, accentuat de sporirea şeptelului deanimale domestice, concurente ale vânatului la hrană.Preocupările sociale din ce în ce mai diversificate, nivelul în creştere al taxelor vânătoreşti şicosturile tot mai ridicate ale echipamentului de vânătoare, care au operat discriminatoriu în privinţacelor ce puteau practica vânătoarea, nu au mai reuşit, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea,decât să frâneze tendinţa prezentată, de regres al efectivelor multor specii de vânat sensibile la noileschimbări. Din acest motiv, către sfârşitul secolului al XIX-lea, a apărut ideea şi s-a simţit nevoiaunor reglementări protecţioniste în vânătoare. Din păcate, aceste preocupări protecţioniste nu auinclus, de la început, şi ideea conservării habitatelor naturale ale vânatului.Dispăruseră deja, din acea vreme, multe dintre sălbăticiunile vânate în vremea străbunilornoştri, precum bourul şi zimbrul, calul şi măgarul sălbatic, saigaua, brebul şi marmota de stepă. Seîmpuţinaseră, prin restrângere de areal, şi alte specii considerate de pădure, precum cerbul şi ursul.Dar se menţinea totuşi un echilibru agro-silvo-cinegetic natural şi relativ stabil.Prin defrişările, desecările, destufizările şi nivelările de teren care au urmat, îndeosebi în adoua jumătate a secolului trecut, spaţiul agricol a devenit tot mai întins, mai curat şi mai neted.Mecanizarea şi chimizarea au luat şi ele amploare, ca de altfel şi împrejmuirea terenurilor. În acestecondiţii, vastul spaţiu cultivat agricol şi monoculturile întinse au devenit din ce în ce mai puţinpropice nu numai vieţuirii, ci chiar supravieţuirii altor specii sălbatice, care nu au mai putut ţinepasul cu ritmul schimbărilor intervenite în peisaj. Spârcaciul (Otis tetrax) aproape a dispărut, urmatfiind în zilele noastre de dropie (Otis tarda). Cocorii mari (Grus grus) şi cocorii mici (Anthropoidesvirgo), în trecere pe la noi, şi-au rărit efectivele, ca de altfel şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix)aflat deja în pericol de dispariţie din munţii noştri.În general, se poate afirma că marea majoritate a speciilor de interes vânătoresc, de câmp şibaltă, plantivore, granivore şi limicole a avut de suferit. Dar nu numai ele. Odată cu diminuareaefectivelor acestor păsări au scăzut şi cele ale prădătorilor specifici, cu păr şi pene, de zi şi denoapte. S-a ajuns astfel la o sărăcire continuă a biodiversităţii florei şi faunei sălbatice, accentuatăde poluarea mediului lor de viaţă şi de o presiune cinegetică din ce în ce mai ridicată, proporţionalăcu creşterea numărului de vânători. Ca o consecinţă a tuturor acestor fenomene, precum şi arestrângerii pădurii, s-a înregistrat şi o diminuare a efectivelor unor specii de vânat dependente despaţiul forestier.Teoria greşită, ca multe altele în vânătoare, a protecţiei speciilor fără nici un fel de măsuri deconservare şi de refacere a condiţiilor degradate de habitat a avut doar un efect benefic limitat.Astfel, în centrul şi în vestul Europei, cu biotopuri mai antropizate decât în România, unelespecii de vânat care la noi în ţară sunt încă bine reprezentate au devenit rarităţi sau se găsesc în realpericol de dispariţie. Reamintim doar câteva specii de mamifere de interes cinegetic aflate înaceastă situaţie, pentru a fi conştienţi că poate urma şi la noi, la cea mai mică greşeală de gestionare,declinul constatat în lume: ursul, lupul, pisica sălbatică, vidra, nurca şi hârciogul.Concomitent, mai ales în ultima jumătate de secol, vânatul a înregistrat involuţii şi înprivinţa vigurii corporale şi a calităţii trofeelor. Rolul nefast l-a avut, de această dată, o altă teoriegreşită aplicată în vânătoare şi anume a ocrotirii excesive a unor specii sălbatice „considerate utile”,deoarece aveau carnea comestibilă, la care s-a adăugat combaterea, fără nici un fel de restricţii, acelorlalte specii, considerate dăunătoare, întrucât se hrăneau cu primele.Aceste două categorii de specii de vânat, pradă şi prădător, au fost tratate complet diferit dinpunct de vedere cinegetic. Prima categorie s-a bucurat de protecţie eficientă faţă de presiunea5