CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

Menţinerea efectivelor optime şi administrarea de hrană complementară, inclusiv tăierea deramuri tinere special pentru a fi roase de iepuri iarna, sunt măsuri care reduc potenţialele prejudicii.Pentru pomii fructiferi tineri, singura măsură eficientă de apărare împotriva roaderii de către iepurirămâne protejarea mecanică a tulpinilor sau ungerea acestora cu diverse substanţe repelente.2.1.8. Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus L.)Denumiri: Ca şi la iepurele comun, masculul se numeşte iepuroi, femela iepuroaică,progenitura pui, iar juvenilii şoldani sau vătui. Mai este cunoscut însă şi sub denumirea de lapin.Descriere: Fiind înrudit îndeaproape cu iepurele comun, seamănă cu acesta, dar sedeosebeşte prin talia mult mai mică (1,5 - 2,2 kg), prin urechile de dimensiuni mai reduse, prinpicioarele din faţă mai puternice şi prin cele posterioare mai scurte (planşa 25). De asemenea, sedeosebeşte prin coloritul general mai cenuşiu. Cele două specii nu pot fi confundate. În plus, dacăurechea iepurelui se întinde spre vârful botului, la iepurele comun îl depăşeşte pe când la iepurelede-vizuină,nu.Nu este observabil dimorfismul sexual.Longevitate: Se apreciază la maximum 6 ani. Categoria de vârstă se determină dupăfragilitatea oaselor picioarelor şi proeminenţa de la încheietura piciorului anterior.Sunete: Un şuierat discret, subţire, în caz de pericol, completat de baterea pământului cupicioarele din spate. Sunt cele mai frecvente sunete de alarmă care se pot auzi în preajma coloniilorde lapini. Iepuroiul mai scoate un mormăit discret când urmăreşte iepuroaica în călduri. Atâtmasculul cât şi femela se vaită strident, asemănător iepurilor comuni, când sunt prinşi. Când suntstrâmtoraţi în vizuină, dar nu sunt prinşi, scot un sunet caracteristic greu de descris, cu nuanţe întremârâit, gâfâit şi sforăit, prin care încearcă probabil să surprindă şi să sperie adversarii.Urme: Sunt asemănătoare cu cele lăsate de iepurele comun, fiind însă mai mici şi maiapropiate (planşa 25). De asemenea, rosăturile crengilor, arbuştilor, pomilor şi arborilor tineriseamănă cu cele ale iepurelui comun, dar sunt şi mai mărunte, ca de altfel şi excrementele, lăsatedin abundenţă în preajma vizuinilor.Habitat: Este originar din Spania, dar a fost colonizat de sute de ani în apusul Europei, apoiintrodus în România după 1900, în zona Iaşului. S-au încercat mai multe populări cu lapini înjudeţele Alba, Buzău, Braşov, Bacău, Botoşani, Covasna, Dolj, Mureş, Maramureş, Prahova şirecent în judeţul Ilfov. Rezultatele nu sunt deloc încurajatoare. S-a constatat că preferă terenurileuşoare de până la 500 m altitudine, în care-şi poate săpa vizuinile, situate la margine de masivpăduros ori spinăriile şi tufişurile situate în câmpul cultivat agricol. Nici nisipurile curate, în carevizuinile se surpă, nici terenurile grele şi umede, în care-şi sapă greu vizuinile, nu-i sunt prielnice.Importante, dar în mai mică măsură decât solul, sunt: adăpostul natural al locului în care esteamplasată colonia, resursele de hrană din apropierea vizuinilor şi existenţa unui versant însorit,acesta fiind preferat terenurilor plane şi versanţilor umbriţi. Vizuinile pot fi simple, dar cel maiadesea sunt ramificate (planşa 25).Hrană: Este similară cu cea a iepurelui de câmp, iepurele-de-vizuină fiind chiar mai puţinpretenţios faţă de hrană decât acesta. În condiţii extreme devine coprofag, salvându-se priningerarea şi utilizarea ultimelor elemente nutritive din propriile excremente.Duşmani: Sunt aceiaşi şi la fel de numeroşi ca şi ai iepurelui comun. Se adaugă în plusviezurele, periculos în special pentru puii proaspăt născuţi. Periculoşi sunt însă, în mai mare măsură,prădătorii care intră şi îl atacă în vizuini: dihorii, jderii, hermelina şi chiar nevăstuica. De asemenea,sunt foarte periculoase pisicile şi prădătorii cu pene, de zi (ulii) şi de noapte (bufniţele, huhurezii),care pândesc lapinul de deasupra vizuinilor.41