CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

CAPITOLUL INoţiuni introductive în istoria VÂNĂTORIIŞI ÎN DOMENIILE eco-etologiEI, morfo-anatomiEI şi sistematicII SPECIILORDEINTERES VÂNĂTORESC1.1. Succintă istorie a vânătorii şi a evoluţiei speciilor de interes vânătorescOmul a fost, mai înainte de toate, culegător şi vânător.A cules şi s-a hrănit cu plante, cu fructe şi cu seminţe sălbatice, cu ouă şi cu pui de păsări, cupui de mamifere, dar şi cu resturi de animale sfâşiate de prădători, iar atunci când situaţia l-afavorizat sau când pofta de hrană proaspătă l-a îndemnat a şi vânat. Adică a pândit, a urmărit, ahăituit, a prins şi a omorât animale aflate în inferioritate, pentru a se hrăni. A omorât indiscutabil şidin nevoia de a se apăra, devorându-şi ulterior adversarii, şi pentru dobândirea de adăposturiconvenabile.În acest mod trebuie să fi început omul vânătoarea, ca o necesitate de asigurare a celortrebuincioase existenţei şi, concomitent cu aceasta, selecţia ancestrală a vânătorilor.În timp, omul a reuşit să îmblânzească unele animale şi să cultive pământul, devenind totmai puţin dependent de vânat şi de vânătoare.Intervenţiile sale în ecosistemele din care făcea parte, pe atunci naturale, au fost determinatede necesitatea lărgirii spaţiului vital, odată cu creşterea densităţii umane. Mai întâi cu ajutorulfocului şi al toporului, apoi cu ajutorul plugului şi, mai târziu, cu ajutorul utilajelor mecanice, omula reuşit să fragmenteze progresiv pădurea şi stepa. Au urmat acestei expansiuni iniţiale mlaştinile şibălţile, făcându-se tot mai mult loc păşunilor, fâneţelor naturale şi terenurilor cu utilizare agricolă.Concomitent însă, o mare parte dintre bărbaţi au continuat să vâneze. Se obişnuiseră cu acest modmai aspru de viaţă şi de procurare a unor sorturi mai consistente de hrană, impunându-se în faţa semenilorprin forţa, curajul şi îndemânarea de care dădeau dovadă în lupta, uneori riscantă, cu animalele sălbatice.Necesitatea şi obişnuinţa au făcut loc, treptat, pasiunii pentru vânătoare şi dorinţei dedominare în natură şi în societate. Aceasta pare să fie explicaţia preluării conducerii celor mai multegrupări omeneşti de către vânători. În această dorinţă de dominare, ce constatăm că dăinuie, pare săîşi aibă originea tendinţa mai marilor zilei de a deveni vânători. Cândva tendinţă sau dorinţăfavorabilă societăţii, acum modă fără prea mare utilitate pentru aceasta.Aspectele de dominare succint prezentate au devenit evidente, în decursul istoriei, dinmomentul în care puternicii vremii şi-au rezervat dreptul de-a se antrena pentru lupte şi de a-şimenţine condiţia fizică prin vânătoare. Şi dreptul, uneori exclusiv, de a vâna anumite specii deanimale sălbatice considerate din acest motiv vânat nobil sau mare, precum bourii, zimbrii, urşii,cerbii, caprele negre şi mistreţii. Vânatul mic, reprezentat de celelalte specii de animale sălbatice acăror vânare nu comporta aceleaşi riscuri, a rămas, mult timp, accesibil tuturor indivizilor decondiţie socială inferioară. Probabil, din acele vremuri feudale s-a transmis, până în zilele noastre,ideea de „sport” şi de „lux” în vânătoare.Selecţia vânătorilor şi a vânatului a urmat, până la un anumit moment, un curs aproapenatural şi aparent echilibrat, operând doar principiul forţei şi al calităţilor native.Numărul vânătorilor, în creştere ca şi densitatea umană, a fost contrabalansat de sporireaefectivelor unor specii de vânat, ca urmare a extinderii agriculturii tradiţionale. Aglomerările deplante, mai productive şi mai nutritive decât cele din flora spontană, precum şi mozaicitatea4