CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

Colţii apar la mistreţ în jurul vârstei de 10 luni, dar încep să se tocească la 16 luni. Încontinuare ei cresc în lungime până la vârsta 7-8 ani, atâta timp cât creşterea acestora depăşeştetocirea lor. După această vârstă optimă de împuşcare a vierilor pentru trofeu, mistreţul se maimenţine 3-4 ani în putere, ca ulterior să intre în decrepitudine. În această perioadă, tocirea egaleazăcreşterea colţilor, ca apoi să o depăşească şi trofeul să înregistreze o scădere din ce în ce maievidentă în lungime şi ca valoare. Scroafele au însă colţi cu rădăcină care se închide cu vârsta, fărăposibilitate de creştere după 5-6 ani (planşa 23).Greutatea vierilor poate atinge şi chiar poate depăşi, în situaţii de excepţie, 300 de kg, pecând a femelelor, chiar foarte dezvoltate, este de maximum 150 - 180 kg. De regulă, vierii puterniciau circa 150 - 200 kg, iar scroafele adulte 120 - 150 kg.Longevitate: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18-20 de ani. În captivitate însă,această vârstă este frecvent depăşită, fiind citate, în literatură, longevităţi de 30 de ani în grădinizoologice.Sunete: Cele scoase de mistreţi seamănă, până la identitate, cu cele ale porcului domestic. Înciurdă, atunci când mănâncă liniştiţi, purceii care sug şi scroafele care alăptează scot grohăituriuşoare, profunde, de bună dispoziţie. Mai stridente sunt guiţăturile purceilor care s-au pierdut saucare solicită insistent să sugă. Scroafele emit un grohăit scurt şi adânc când au intenţia de a-şiavertiza semenii ori de a speria duşmanii. Dacă intenţia este de a preveni ciurda asupra vreunuipericol, scroafa pufăie puternic. Pufăie a avertisment şi atunci când un anume detaliu necunoscut i-astârnit suspiciunea.Când mistreţii sunt atacaţi scot „zgomote de os”, de fapt un scrâşnet din măsele, iar cândsunt puşi în dificultate, guiţă ca şi porcul domestic. Doar vierii maturi nu se tânguie niciodată.Urme: Amprentele „tipar” şi urmele „pârtie” seamănă oarecum cu cele de cerb, dar nu pot finicidecum confundate cu acestea. Diferenţele au fost deja descrise în textul destinat urmelorcerbului.Râmăturile, alte indicii alimentare, excrementele şi semnele lăsate pe arbori, la scăldători, lalocul de hrănire şi la trecători, constituie tot urme ale prezenţei ori trecerii mistreţului, care,analizate, ne dau informaţii complexe privind existenţa acestuia.Simţuri: Mistreţul are atât mirosul, cât şi auzul foarte fine. Văzul în schimb este mai slab,sesizând bine doar obiectele în mişcare. Are însă o memorie aparte a locului, astfel încât descoperăuşor orice detaliu nou apărut în peisaj.Habitat: Preferă pădurile întinse de foioase şi de amestec, dar se localizează frecvent şi întrupurile mici de pădure, dacă sunt dese, precum şi în stufărişuri şi în plauri. Uneori este întâlnit înlanurile întinse de cereale şi în terenurile lăsate pârloagă din vastul câmp agricol. Datorităamplitudinii ecologice foarte mari, arealul mistreţului se întinde practic din golul de munte până peţărmul mării.Este ataşat locului de trai numai în măsura în care acesta îi oferă condiţiile minime necesarevieţuirii (hrană, linişte şi adăpost). În situaţiile în care aceste condiţii nu îl satisfac, acesta sedeplasează până la 20 - 30 km şi chiar mai mult, în căutare de locuri mai favorabile.Hrana: Mistreţul este omnivor tipic şi mănâncă aproape tot ceea ce este comestibil, lasuprafaţa solului şi din sol. Hrana din sol o descoperă după miros, o scoate cu râtul, dar şi prinscurmare cu piciorul din faţă, o alege superficial, folosindu-se de rât şi de limbă, şi o ingerează înamestec cu pământ, folositor digestiei. Constituie hrană pentru mistreţ: verdeţurile şi chiar lujeriiunor specii forestiere, rădăcinile, rizomii, bulbii şi tuberculii, fructele cărnoase, nucoase şi seminţeleforestiere, cerealele şi seminţele agricole, ciupercile, animalele nevertebrate şi vertebratele mici şichiar mijlocii, cadavrele animalelor mari, humusul şi putregaiul din sol în condiţii extreme.Omoară vertebratele prin scuturare, după obiceiul prădătorilor.Duşmani: Lupii sunt duşmanii principali ai mistreţului. Duşmani de temut sunt şi urşii şicâinii de la stâne. Râşii, şacalii, câinii hoinari şi chiar vulpea pot deveni şi ei, în anumite condiţii şimai ales pentru progenitură, prădători. Mistreţul se teme de urşi, de lupi şi de câinii de la stâne,37