CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

A urmat perioada 1848-1867, când în Ardealul unit cu Ungaria sub regimul absolutist alhabsburgilor au mai fost emise două ordonanţe privind vânătoarea prin care s-au stabilit epoci deocrotire şi s-au introdus permisele de vânătoare şi cele de port-armă.În anul 1872 a fost decretată în Ardeal şi Ungaria prima lege de vânătoare de după abolireaprivilegiilor nobiliare. Prin această lege s-a stabilit că dreptul de vânătoare este rezervatproprietarului solului, dacă acesta posedă cel puţin 200 de jugăre (115 ha) de teren. Dreptul devânătoare al proprietarilor cu mai puţin teren trebuia arendat odată cu dreptul de vânătoare peterenurile comunale, de către reprezentanţii acestor comune.S-a statuat astfel un regim domenial restrictiv în practicarea vânătorii, care s-a menţinut înArdeal până în anul 1918.Istoria dreptului de vânătoare în Bucovina a fost identică cu cea din Vechiul Regat până înanul 1775, când această regiune a Moldovei a intrat, cu complicitatea Imperiului Turcesc, subdominaţie austriacă.După 1775, în Bucovina au fost impuse reglementările (ordonanţele) de care s-a amintit cu ocaziaprezentării istoriei dreptului de vânătoare în Ardeal, aşadar Ordonanţa lui Iosef II (din anul 1786).În urma revoluţiei din anul 1848, împăratul Austriei a dat patenta datată 1849, prin care asuprimat vechile privilegii nobiliare şi a instaurat, mai devreme decât în Ardeal, regimul domenialrestrictiv, acordându-i totuşi fostului beneficiar o despăgubire. De la 1849, oricine, nobil sau nu,putea exercita dreptul de vânătoare pe proprietatea sa, cu condiţia ca aceasta să aibă o întindere deminimum 200 jugăre (115 ha). Terenurile mai mici de 200 jugăre se arendau în bloc, de cătrecomună, care împărţea venitul realizat din arendă proporţional cu întinderea fiecărui proprietar deteren. Termenul de arendare era statuat la 6-10 ani, iar arendaşul trebuia să fie recunoscut ca vânătorcorect şi să ţină obligatoriu personal instruit pentru paza şi protecţia vânatului. În scopul exercităriivânătorii, se cerea posesia unui permis de port-armă şi, ulterior, şi a unui permis special devânătoare (din anul 1886). Permisele se eliberau de prefecturi şi de municipii, cetăţenilor majori cubună purtare şi minorilor cu învoirea părinţilor.Alte reglementări ale vremii mai priveau:- judecarea pagubelor cauzate de vânat sau prin vânătoare de către prefecţi;- premierea celor care vânau urşi şi lupi;- interzicerea vânătorii la speciile de vânat util în perioadele de reproducere şi creştere a puilor;- interzicerea traficului şi comerţului cu vânat în afara epocilor de vânătoare, cu excepţia a14 zile după închiderea acestor epoci.Acest regim de vânătoare s-a menţinut până în anul 1918.Istoria dreptului de vânătoare în Basarabia este similară cu cea descrisă în Vechiul Regatpână în anul 1812, când Basarabia a fost anexată Rusiei, şi încă 15 ani în continuare.Din 8 ianuarie 1827 s-au aplicat însă, în acest ţinut românesc, Decretele imperiale ruseşti,inclusiv în domeniul vânătorii.Această legislaţie vânătorească, săracă la început, a fost completată treptat prin noi decrete(ucazuri). Astfel în 2-3 martie 1839, împăratul Nicolae a interzis, pentru prima dată, vânătoarea peterenurile străine fără permisiunea expresă a proprietarului, introducând astfel regimul domenial înRusia şi în Basarabia. În continuare, au fost date decrete de combatere a lupilor (1848), deinterzicere a vânării zimbrilor, de protejare a unor specii etc.De abia la 3 februarie 1892 legiuitorul rus a promulgat o lege specială de vânătoare,intitulată Regulamentele Vânătoarei, înglobată în Statutul Gospodăriei Rurale.Principiile acestei legi, completate ulterior, au fost în general următoarele:- vânătoarea se putea exercita în baza unui permis special de vânătoare, eliberat contra/costde prefectul poliţienesc sau administrativ, persoanelor majore cu bună purtare sau minorilor depeste 17 ani cu acceptul părinţilor;190