CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

Şi această lege a fost completată printr-un Regulament de aplicare, publicat în Monitorul Oficialnr. 45 din 28 mai 1906. Regulamentul detalia perioadele prohibite pe specii, arendarea prin licitaţiepublică a terenurilor de vânătoare pentru 6-10 ani, limitarea exercitării dreptului de vânătoare pesuprafeţe mai mici de 50 ha, premii pentru distrugerea speciilor stricătoare şi răpitoare etc.Din păcate, legea nu a putut fi aplicată întocmai, iar ignorarea importanţei vânătorii ca factoreconomic a făcut ca în România, înainte de 1918, să nu se poată realiza o politică vânătorească desucces.În Ardeal, dreptul de vânătoare a evoluat puţin diferit faţă de Vechiul Regat, fiind influenţatde istoria sa.Vânătoarea s-a menţinut cu totul liberă până în secolele IX–X, când teritoriul Ungariei demai târziu a fost ocupat de maghiarii nomazi, şi încă o perioadă de timp după transformareaUngariei în Regat Unit.Printre primele restricţii în exercitarea dreptului de vânătoare a fost restricţia de a vânaduminica, impusă, sub pedeapsa confiscării calului şi câinelui, de către regele Ştefan I (997-1038)care i-a creştinat pe unguri.Restrângerea dreptului de a vâna, mai întâi pentru ţărani şi iobagi, a avut loc de abia în anul1504, pe timpul domniei regelui Vladislav II, ca urmare a acordării acestui privilegiu nobililor.Ulterior, în anul 1514, vânătoarea a fost oprită şi pentru preoţi, şcolari, păstori şi plugari.Aceste restricţii s-au menţinut în Ardeal peste 300 de ani. Dar nu peste tot. În scaunelesecuieşti şi oraşele săseşti, toţi locuitorii erau egali în faţa legilor şi liberi să vâneze.În timpul Principatului Ardealului (1542-1848), dreptul de vânătoare a prezentat şi alteparticularităţi locale. Privilegiile saşilor şi ale secuilor s-au menţinut, cel puţin în parte, până în anul1876, ca de altfel şi privilegiile nobililor unguri.Nu aveau dreptul să vâneze liber doar românii, care au fost şi au rămas majoritari în Ardeal.În edictul XLIV din 1620-1622 se prevedea expres: „Românii să nu îndrăznească să poarte puşcă,tolbă, sabie, spadă de luptă, ghioagă, lance şi alte arme cu excepţia acelor care însoţesc căruţeleîncărcate, apoi păstorilor, morarilor, eliberaţilor, judecătorilor, cârciumarilor, servitorilorboiereşti, precum şi oamenilor care servesc pe stăpânii lor cu armele, acelora care urmăresc pebandiţi sau îi păzesc.”Totuşi, anumite categorii de români, aflaţi „în serviciu comandat” puteau purta arme şiputeau vâna. Aceşti români vânători erau supuşi unor dări către stăpânii moşiilor, dări în care intrauşi produse vânătoreşti (carne, piei,blănuri etc.).Sub dominaţia austriacă (1696-1848), au fost promulgate în Ardeal mai mult ordonanţe care serefereau indirect şi la vânătoare, deşi reluau problema dreptului cetăţenilor de a purta arme. Pentruprima dată se introduc, prin Ordonanţa din 1751, epocile de prohibiţie la anumite specii de vânat.În 21 august 1786, împăratul Iosef al II-lea a promulgat încă o ordonanţă care-i poartănumele şi care conţine dispoziţii foarte clare în ceea ce priveşte apărarea avutului particularilor şireparării daunelor pricinuite de vânat.Vânarea pe teritoriu străin este, pentru prima oară, interzisă. Prin vânătoare se înţelege însănumai vânarea animalelor utile. Vânatul „stricăcios şi răpitor” (mistreţi, urşi, lupi, vulpi, râşi etc.) arămas să fie vânat, în continuare, de oricine, oriunde, oricând şi oricum. Ordonanţa (Regulamentul)nu mai prevede, ceea ce constituie o involuţie, perioade de prohibiţie pentru vânarea anumitor speciide vânat.Cu toată exigenţa autorităţii austriece, Ordonanţa lui Iosef al II-lea nu a putut fi aplicatăîntocmai în Ardeal, datorită nesupunerii claselor privilegiate.În preajma revoluţiei de la 1848, mai exact în anul 1847, a fost votată o lege de vânătoarecare stipula că dreptul de vânătoare se cuvine numai „domnului feudal de pământ”.189