CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

În Evul Mediu, locurile fără stăpân şi cele comune au început să fie considerate caaparţinând suveranului. Vânatul a fost şi el considerat, de asemenea, al regelui. Şi nu numai vânatulde pe aceste terenuri fără stăpân şi a celor comune, ci şi vânatul de pe proprietăţile particulare.Dreptul de vânătoare a devenit astfel un drept regalian, proprietarii de terenuri nemaiputând aveavreo pretenţie în privinţa acestuia, fiindu-le interzis să-l omoare chiar şi atunci când le produceaprejudicii.Marea Revoluţie Franceză de la 1789, decretând abolirea tuturor privilegiilor feudale, a creato mare dilemă în privinţa dreptului de vânătoare: cui aparţine vânatul, tuturor oamenilor saustatului? Răspunsul nu a fost acelaşi în toate ţările.O soluţie, adoptată în mai multe ţări, a fost statuarea dreptului de vânătoare ca dreptaparţinând statului. Aşadar, în multe ţări dreptul de vânătoare a rămas un drept regalian.În cele mai multe ţări însă, în care proprietatea era considerată sacră şi inviolabilă, dreptulde vânătoare a revenit proprietarului de teren, legiferându-se că acesta are dreptul de a împiedicaorice vânător să vâneze pe proprietatea sa. Dreptul de vânătoare a devenit, în acest caz, un dreptdomenial sau drept funciar.În evul contemporan, abordarea dreptului de vânătoare a continuat să rămână diversificată îndiferite ţări.Regimul domenial sau funciar a prezentat şi prezintă însă două variante:a) regim domenial nelimitat, în care dreptul de vânătoare aparţine proprietarului de terenindiferent de întinderea proprietăţii sale;b) regim domenial restrictiv, cu restricţii în ceea ce priveşte întinderea (mărimea)proprietăţii, care nu putea fi mai mică de o anume suprafaţă; aceasta a fost regimuljuridic statuat în România, în perioada interbelică.În toate ţările cu regim domenial, vânatul viu a fost şi este în continuare considerat „resnullius”, dar dreptul de vânătoare revine proprietarului de teren.Regimul regalian sau fiscal considera vânatul ca aparţinând statului, asemenea dreptului devânătoare, dând doar statului dreptul de a exploata fondul cinegetic în două moduri:a) direct, în regie proprie;b) prin concesionare, precum în România după cel de-al Doilea Război Mondial.Concesionarea s-a făcut, la rândul ei, prin două modalităţi:a) statul elibera vânătorilor permise în baza cărora aceştia puteau vâna pe întreg teritoriulţării;b) statul arenda vânătorului dreptul de vânătoare în exclusivitate pe o anumită suprafaţă deteren şi o anumită perioadă de timp.Mai exista doar un al treilea regim vânătoresc şi anume regimul libertar, un regimconsiderat al libertăţii absolute şi generale de a vâna. În Europa nu se întâlneşte însă un asemenearegim, considerat primitiv, motiv pentru care nu-l vom detalia.6.2.2. Istoria dreptului de vânătoare în RomâniaPână în secolul al XVIII-lea, dreptul de vânătoare nu a fost materializat prin legi scrise înVechiul Regat, ci se respecta obiceiul pământului, derivat din dreptul roman. Românii, indiferentde starea lor socială, aveau libertate completă de a vâna oriunde şi oricând, vânatul devenindproprietatea celui ce reuşea să „pună mâna pe el”. În Hrisovul lui Constantin Mavrocordat, din anul1744, se prevede la punctul 6: „el (clăcaşul) poate vâna slobod unde va voi”.La începutul sec. al XIX-lea, apar şi în Principatele Române primele reglementări scriseprivind vânătoarea, inspirate după modelul celor din ţările apusene.187