CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

Cu tabloul de vânătoare şi împărţirea vânatului din tablou, ziua de vânătoare se apropie desfârşit. Doar masa vânătorească mai poate prelungi plăcerea vânătorii.Fie că este vorba despre o masă organizată la o cabană, canton sau un local specific, fie căvânătorii pun în comun, în jurul unui foc aţâţat ad-hoc, merindele aduse în tolbă de acasă, masavânătorească se transformă într-un moment de destindere, de relaxare şi de voie bună, propicecomunicării deschise şi împrietenirii trainice.Pentru unii dintre participanţii la vânătoare, acesta pare să fie momentul cel mai plăcut şimotivul principal al prezenţei lor în teren. Pentru alţii, motivul prezenţei în teren îl poate constituirefugierea în natură, plimbarea în aer curat sau pur şi simplu dorinţa de a vâna.Oricare ar fi motivul participării la vânătoare, prezenţa la masa vânătorească comună seconstituie într-un fel de obligaţie, devenită tradiţie în timp.Niciodată nu au fost agreaţi vânătorii care s-au grăbit să-şi ia vânatul repartizat şi să seretragă sub diverse pretexte.Nici cei care s-au retras să îşi consume izolaţi ceea ce şi-au adus în tolbă. Cu atât mai puţincei care şi-au făcut un obicei din a pofti la merindele altora, fără să le pună în comun şi pe ale lor.Butelcuţele trecute din mână în mână au partea lor de contribuţie la înveselirea climatului şidezlegarea limbilor.Numai că şi în cazul unor astfel de mese vânătoreşti trebuie păstrată măsura, fiindcă: limbuţia nu este o podoabă a vânătorului, după cum nu sunt agreate nici glumelegrosolane şi obscene; doar limbajul specific şi glumele bune sunt sarea şi piperul unei atmosferevânătoreşti plăcute; nici lăudăroşenia şi nici minciuna nu se potrivesc unui vânător corect; cu timpul, nimeninu va mai crede un vânător mincinos, nici chiar atunci când va susţine adevăruri; păcălelile prieteneşti, făcute fără răutate, sunt binevenite în societatea vânătorească; nu şitachinările exagerate sau glumele tendenţioase; înjurăturile, semn de fire dură, se impun a fi eliminate din limbajul vânătoresc; invidia, care este un mare păcat, se impune a fi şi ea uitată ca atitudine la vânătoare,deoarece face rău tuturor şi mai ales invidiosului.Ca în orice colectivitate, vânătorii trebuie să aibă răbdare să şi asculte, nu numai săvorbească. Aşa pot contribui, în mai mare măsură, la o atmosferă prietenească şi astfel se vor faceplăcuţi ei înşişi.Atât la organizarea mesei, cât şi la curăţarea locului acesteia de resturile rămase, trebuie săcontribuie toţi participanţii. Este considerat un afront pentru natură lăsarea locului, unde s-a servitmasa, murdărit de resturile rămase de la ospăţ. La fel trebuie considerat şi gestul lăsării cartuşelortrase în ţiitoare.Fără îndoială că, în afara regulilor vânătoreşti prezentate, există multe alte obiceiuri care seimpune a fi cunoscute şi respectate. Sunt obiceiuri tradiţionale care fac parte, într-un anume fel, dinpatrimoniul culturii cinegetice autohtone, faţă de care există permanenta noastră obligaţie morală dea o îmbogăţi.Ziua vânătorului este, deocamdată, pentru vânătorii din România doar un început. Acestînceput se încearcă a fi statuat printr-un act juridic cu putere de lege. În acest sens a fost propusăziua de 20 septembrie, înscrisă în calendarul ortodox ca zi a Sfântului Eustaţiu. Propunerea a avut învedere legenda conform căreia Eustaţiu Plachida, pe când urmărea un cerb, a văzut între coarneleacestuia, după ce l-a strâmtorat pe o stâncă, o cruce luminată de o aureolă cerească pe care străluceaMântuitorul răstignit şi a auzit un glas divin întrebându-l: „Plachida de ce mă goneşti?” Surprins şisperiat, vânătorul a îngenuncheat şi s-a rugat: „Doamne, învaţă-mă ce să fac.” Răspunsul a fosturmătorul: „Lasă-i viaţa acestui animal, du-te, caută un preot şi te botează.” Urmând îndemnulMântuitorului, Eustaţiu a rămas o pildă de neuitat până în zilele noastre. Mitul, al cărui subiect l-areprezentat mai târziu Sf. Hubertus, se bucură de o mare popularitate în lumea cinegeticăpreponderent catolică din Europa.175