CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

continuu - din simţ cavaleresc, din bun-simţ şi din omenie - în paralel cu modernizarea mijloacelorde vânătoare. În general, vânătorii se abţin să vâneze atunci când condiţiile naturale slăbesc vânatulsau îi diminuează drastic şansele de supravieţuire ori în condiţii de concentrări exagerate, carefavorizează prelevări excesive şi neselective.Exemplificativ numai, vor fi reamintite cele mai cunoscute interdicţii de a trage: în iepurii care stau pe culcuş ori în cei opriţi din fugă să prospecteze împrejurimile; în fazanii care s-au oprit pe loc, fug pe jos ori stau pe cracă; în potârnichile şi în sitarii aflaţi pe sol; în păsările de baltă aşezate pe apă; în iepuri, în fazani şi în potârnichi de la apusul până la răsăritul soarelui ori la pândă; în căpriori, în cerbi comuni, în cerbi lopătari şi în capre negre la sărării, la adăpători şila hrănitori; în urşi din observatoare complet închise ori la locurile de nădire, unde li se creeazăreflexe condiţionate; în femela-mamă şi în cea conducătoare de grup (cârd, ciurdă, ciopor); mai ales în cazulmistreţului, scroafa conducătoare şi femelele-mame se impun a fi cruţate; în păsări care au pui nezburători şi în pui mai înainte de a putea zbura uşor; în prepeliţele şi potârnichile care atrag câinii prefăcându-se rănite, deoarece cucertitudine sunt mame şi au pui în preajmă; în mistreţii blocaţi în nămeţi, aflaţi în imposibilitatea de fugă; în vânatul care, împins de foame, intră în sate ori în cel care, în caz de inundaţii, îşigăseşte salvarea pe movile, ridicături etc.Tot din motive de etică, vânătorii corecţi au renunţat să mai utilizeze metodele de capturămasive şi neselective. De exemplu, ei nu trag la grămadă sau în stol, nu exagerează nici în privinţavânătorii în cerc şi nici a vânătorilor colective, întrucât toate acestea sunt prea eficiente şi lasă preapuţine şanse de scăpare vânatului, transformând vânătorul în simplu puşcaş. De asemenea, vânătoriicorecţi se abţin să tragă peste distanţele eficiente de foc, pentru a nu răni inutil vânatul în speranţacă poate au vreo şansă să-l dobândească.Tot etica vânătorească obligă vânătorul să-şi recupereze vânatul împuşcat (de pe apă, dindesişuri etc.) şi pe cel rănit. Vânătorului nu-i este îngăduit să tragă în condiţii în care nu arecertitudinea că poate recupera vânatul. Gestul de a trage oricum şi de a lăsa vânatul împuşcatabandonat în teren este considerat mai mult decât nesăbuit.Aşa este considerată şi abandonarea vânatului rănit, care trebuie urmărit cu perseverenţă şigăsit pentru a i se da lovitura de graţie, curmându-i-se astfel suferinţele cauzate de focul insuficientde atent tras. Numai că, la urmărirea vânatului mare, sunt anumite reguli de cunoscut şi de respectat,care, într-un anume fel, au legătură tot cu etica vânătorului. Graba de a urmări vânatul mare rănit,imediat după focul de armă, poate avea un efect contrar celui scontat, deoarece vânatul mare, odatăridicat, se duce departe, diminuând şansele vânătorului de a-l mai găsi şi de a-i mai da lovitura degraţie.Urmărirea vânatului mare rănit este în general o treabă anevoioasă, care cere cunoştinţe,răbdare şi curaj, mai ales în cazul ursului şi al mistreţului. De aceea, în astfel de situaţii se impune afi acceptat ajutorul paznicului de vânătoare sau al unui camarad cu experienţă, pentru a nu riscapierderea vânatului rănit şi moartea acestuia în chinuri ori schilodirea lui pentru tot restul vieţii.Pentru evitarea unor astfel de situaţii neplăcute, este de preferat ca vânatul să se ducă neatinsdecât să fie rănit. Ai făcut totul pentru a-l dobândi, dar n-a fost să fie aşa. Bucură-te că sorţii i-aufost favorabili vânatului şi nu l-ai rănit. Altădată şansa va fi probabil de partea ta.Regulile de etică vânătorească privesc însă şi vânatul împuşcat. Şi acesta trebuie respectat caun adversar corect învins, care a plătit cu viaţa înfrângerea, iar în continuare, atunci când sorţiibiruinţei revin vânătorului, vânatul trebuie manipulat şi onorat după tradiţiile vânătoreşti.171