CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

Într-o poziţie corectă de tragere, greutatea vânătorului este suportată de piciorul stâng, celdrept fiind puţin deplasat lateral, cu vârful uşor deschis spre exterior (planşa 64). Mâna stângă ţinepuşca de antepat, cu braţul alungit. Cea dreaptă prinde gâtul patului, cu cotul braţului drept ridicat laînălţimea umărului. Poziţia uşor aplecat înainte completează imaginea unui vânător care epoleazăcorect.În continuare, trebuie făcute exerciţii de epolare corectă, ochind asupra unei ţinte fixe, laînceput încet, apoi din ce în ce mai repede. În final, epolarea se va face cu ochii închişi, ajungânduseca ţinta să fie ochită şi în aceste condiţii, fapt uşor de constatat la deschiderea ochiului dreptimediat după epolare.Tirul asupra vânatului în mişcare se poate efectua fie cu arma mobilă, fie cu arma fixă.Depinde de stilul adoptat.În primul stil, recomandabil începătorilor, vânătorul urmăreşte ţinta cu arma, depăşind-o pedirecţia de deplasare, cu corecţia necesară. Focul se trage din arma aflată încă în mişcare. Acestaeste, de fapt, secretul reuşitei. Oprirea armei, în momentul tragerii, constituie greşeala frecventă aîncepătorilor, care anulează corecţia de ochire şi, în consecinţă, focul se trage în spatele vânatului.Unii dintre vânătorii începători greşesc şi mai grav, închizând ochii în momentul apăsării petrăgaci ori smucind, fără să-şi dea seama, ţevile armei în jos. Astfel de greşeli se impun a fi primelecorectate, ori conştient, ori după un număr mare de focuri trase în diferite situaţii, pentru învingereatracului de început.În cel de-al doilea stil, vânătorul aruncă focul la întâlnire, adică înainte şi pe traiectoriaţintei. Este stilul cel mai rapid de tragere. Dar şi cel mai dificil. Aplicarea instinctivă şi instantanee acorecţiilor de ochire necesită talent, experienţă şi bună dispoziţie. De aici probabil inconstanţa maimare a tirului executat în acest stil.Între cele două stiluri prezentate, de tras cu arma de vânătoare la ţintă mobilă, mai existăunul. De fapt o combinaţie între celelalte două stiluri: vânătorul urmăreşte vânatul cu arma mobilăşi aruncă focul „la întâlnire” în momentul depăşirii ţintei.Corecţiile de ochire nu sunt altceva decât valorile distanţelor cu care se aplică foculînaintea şi pe traiectoria ţintelor mobile (planşa 64). Acestea corespund distanţelor parcurse de ţintădin momentul luării deciziei de apăsare pe trăgaci şi până ce alicele o ating. Se înţelege că mărimeacorecţiei de ochire depinde, în primul rând, de viteza cu care se deplasează ţinta, apoi de stilul detras, de tipul de cartuş şi, nu în ultimul rând, de reflexele vânătorului.Bineînţeles că vitezele cu care se deplasează vânatul sunt diferite de la o specie la alta şichiar în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de motivul deplasării. Aceste viteze de deplasare, extremde variate, precum şi stilul şi reflexele diferite de la vânător la vânător, determină existenţa unorfireşti rezerve în avansarea unor valori legate de aceste corecţii.Literatura de specialitate oferă câteva date privind vitezele maxime de deplasare ale unorspecii de vânat: iepure: 17 m/s (61 km/oră); sitar: 14 m/s (50 km/oră); fazan: 22 m/s (79 km/oră); sarsele: 35 m/s (126 km/oră).De asemenea, oferă câteva date discutabile în legătură cu corecţiile de ochire calculatepentru o viteză de deplasare de 13 m/s (47 km/oră), la distanţe variabile: la 20 m: 0,70 m pentru stilul cu arma mobilă; la 30 m: 1,40 m pentru stilul cu arma mobilă; la 40 m: 2,70 m pentru stilul cu arma mobilă; la 50 m: 2,80 m pentru stilul cu arma mobilă.Acestea sunt câteva corecţii de ochire recomandate doar pentru ţintele care se deplaseazăperpendicular pe direcţia de tragere. Cu totul alta este situaţia în cazul ţintelor care vin sau se duc140