CUVÂNT ÎNAINTE - AGVPS

CAPITOLUL IVPRACTICA VÂNĂTORII4.1. Metode de practicare a vânătoriiGestionarea durabilă a resursei naturale regenerabile denumită generic „vânat”presupune practicarea vânătorii în limitele cotelor de recoltă stabilite anual de către autoritateapublică centrală competentă, în perioadele admise la vânătoare, prin metode şi cu mijloacelegale şi etice de practicare a acesteia, toate contribuind la conservarea eficientă a efectivelor devânat şi la dobândirea acestuia în deplină concordanţă cu principiile sportivităţii.În decursul timpului, metodele şi mijloacele de vânătoare, extrem de diversificate de la ozonă la alta, s-au conturat şi grupat în aşa fel încât să poată fi cuprinse în legi, în regulamente şiîn reguli de etică vânătorească. S-a ajuns astfel la o clasificare clară a acestora, benefică unorprezentări facile, cu toate variantele care le apropie, uneori foarte mult, unele de altele.Din considerente „didactice”, se va utiliza o clasificare deja cunoscută în România şi oprezentare succintă a metodelor de vânătoare, lăsând cititorului posibilitatea de a aprofunda singurcunoştinţele transmise şi de a da curs liber imaginaţiei şi instinctului nativ de vânător, pentru oînţelegere mai completă şi intuitivă a celor prezentate.4.1.1. Metode de vânătoare colectivăAstfel de metode de vânătoare se practică de regulă în grupuri mari de vânători, folosindu-sehăitaşi (gonaci), dar şi în grupuri restrânse sub 5 vânători, fără hăitaşi.Vânătoarea colectivă se poate practica în două moduri: Vânătoarea cu vânătorii stând pe loc, în standuri sau în ţiitori, hăitaşilor revenindu-lesarcina stârnirii vânatului şi alungării acestuia spre vânători (planşa 56). Acest tip de vânătoare, lagoană, prezintă diverse variante, printre care: vânătoarea colectivă la pădure cu hăitaşi, vânătoareacolectivă la câmp cu hăitaşi, vânătoarea cu hăitaşi şi câini de vânătoare, precum şi varianteasemănătoare. Despre acest tip de vânătoare trebuie reţinut că solicită cel mai puţin vânătorul,punându-l în situaţia de simplu puşcaş (trăgător). Pentru acest motiv este considerată metoda devânătoare cea mai puţin sportivă. Asigură însă, simultan, condiţii de satisfacere a pasiunii pentru unnumăr mare de vânători, şi, în plus, este accesibilă oamenilor în vârstă sau cu afecţiuni care îiîmpiedică să depună efort fizic. Se practică la iepuri, la fazani, la mistreţi, la urşi, la răpitoare,precum şi la alte specii de vânat, cum ar fi de exemplu raţa sălbatică. Metoda este interzisă lavânarea cervidelor şi caprelor negre. În cazurile în care nu sunt hăitaşi, o parte dintre vânători fac,cu schimbul, această muncă. Pot fi folosiţi sau nu, după posibilităţi, şi câini de vânătoare. Vânătoarea cu vânătorii în mişcare, caz în care vânătorii stârnesc vânatul. Ei parcurg,prin intercalare cu hăitaşi sau nu, porţiunea de teren cuprinsă într-un cerc (planşa 56), ori parcurg oanumită suprafaţă de teren cu vânătorii dispuşi în potcoavă sau în linie dreaptă, la sărite (planşa 56).Metoda oferă un plus de sportivitate faţă de cea precedentă. În pofida acestui fapt, tot vânătoarecolectivă rămâne, unde disciplina ce trebuie impusă, din motive organizatorice şi de protecţie avânătorilor, înlătură orice posibilitate de afirmare a libertăţii şi imaginaţiei vânătoreşti. Se practicăla iepuri, la fazani şi, foarte rar, la alte specii.Vânătoarea în grup restrâns se practică, de fapt, după reguli asemănătoare metodelor devânătoare individuală, care vor fi detaliate ulterior. De obicei, grupul practică vânătoare la sărite,126