Alice din plumb şi din DESPRE COCORI, DROPII ... - AGVPS

alge și a mentă sălbatică.Pretutindeni erau semne de paceși netulburare. Doar greierii interpretau launison simfonia lor încântătoare, sporindsentimentul de liniște. Mi se părea că măaflam undeva departe, la începutul lumii.M-a cuprins pe dată un val de caldăși adâncă mulțumire. Trăiam o nouăaventură cinegetică și de bunăseamă noiemoții.M-am cufundat în mine într-oadâncă reverie. Visam cu ochii deschiși.Nu știu cât să fi durat acest momentdesfătător, dar deodată am zărit undevape culoarul din mijloc furișându-se oumbră. Semăna cu silueta unui câine.Apoi altele după ea. Ei trebuie să fie,am presupus eu, și inima a-nceputsă bată daradana-n gât, dar am reușitsă-i temperez avântul. Am ridicat ușorpușca și am pus încrucișarea lunetei pesilueta din față. Când s-a apropiat lavreo cincizeci de pași, degetul ucigaș aapăsat lin trăgaciul. Îndată detunătura afăcut țăndări liniștea luncii și frumoasazână a apelor și-a zbătucit părul aspaimă. Umbra a mai mers câțiva metriși a căzut în zbateri tremurânde. Celelaltes-au mistuit în întuneric.M-am apropiat apoi denefericita victimă. Era un exemplarsuperb. Pieptul lat și grebănulgros exprimau robustețe și forță.Mă privea cu ochii săi deschișispre neființă, spunându-mi parcăcu reproș: cruzimea ta, omule, e lafel de mare ca a noastră. I-am închis.Două diamante s-au rostogolitatunci dintre pleoape pe părul fin albotului său ascuțit, strălucind stinsîn lumina lunii; erau lacrimi; m-amaplecat și le-am șters cu dosul palmei.M-a cuprins pe dată mila și regretul.Dar asta-i vânătoarea, mi-amzis în sinea-mi răvășită. Trebuie sățiasumi și povara vinovăției pentrugestul ucigaș.Foto: D.TodosiucFile de istorie |Călătorie printr-uncuget de vânătorAcest permis de vânătoare nu dă dreptulposesorului să vâneze decât pe proprietățipersonale sau pe acelea unde are cu arendădreptul de vânătoare după ce va fi plătittaxele legale pentru câinii de vânătoare ceposedă.Omare calitate a noastră, a vânătorilor, şitotodată o mare plăcere este aceea de adescoperi. Dar nu numai atât... Pentru că,asemenea ei o avem şi pe aceea de a redescoperi.S-ar înţelege că subiectul acestor acţiuni estevânatul, căci numai acesta ar putea reprezentascopul căutărilor noastre. Dar universultrăirilor vânătoreşti este cu mult mai larg. Nuuciderea vânatului ne aduce mulţumirea aşadupă cum greşit percepe cea mai mare parte anevânătorimii, ci mai degrabă dobândirea luiîntr-un chip cât mai onorabil cu putinţă. Aş maiadăuga că fiecare dintre noi suntem şi căutătoriipropriei noastre fiinţe întrupate în vânător. Iaracest fenomen se petrece inclusiv cu cei carenu practică vânătoarea la propriu, dar care înrealitate se comportă faţă de semeni mai abitirdecât vânătorii, fără a reliza în zorul lor că astaeste totuna.În urmă cu mai mulţi ani am aşternut pe hârtiecâteva frânturi de cuget(1) inspirate de educaţiaşi cultul neamului pe care le-am primit în familie.Din respect pentru cei care au fost, astăzi aş dorisă mai adaug ceva: ceva ce tocmai probabil că aţisimţit cristalizându-se în cugetul dumneavoastrăde îndată ce aţi citit fraza anterioară. În vorbelargi se cheamă tradiţie. Dar vorbele pot zbura,aşa cum spune latinescul proverb. Ori cuvântulpoartă în sine un har mai presus de propria luidefiniţie dintr-un dicţionar explicativ. Pentru cătradiţia înseamnă şi simţire! Uneori nici nu îţidai seama că o urmezi pentru că o faci ca şi cumai respira. Ea se regăseşte în propriul tău sânge.Iar când realizezi asta, abia atunci începi să ocinsteşti aşa cum se cuvine. Din acele clipe nu veimai fi tu însuţi. Vei fi doar cel care a trecut în liniaîntâi a unui război nevăzut cu soarta. Ca şi cumai prelua din răstimpuri o ştafetă neştiută… Şineînţeleasă de către unii…Este bine să ne amintim de cei care prin simplalor existenţă ne-au transmis în felul lor germeniipasiunilor noastre. Este bine să ne întrebămdespre rostul lor, dar mai ales despre ce ne-auinspirat să învăţăm de la viaţă în baza proprieinoastre experienţe, pentru ca această lume să fieun pic mai bună după trecerea noastră.De fiecare dată când mergeam la biserica SfântulIlie din Drăgăşani – oraşul în care am copilărit- ori când treceam pe lângă aceasta, admiramcu mândrie falnicii brazi din curtea ei, căci erauplantaţi chiar de către străbunicul meu matern,fost conducător al pepinierei din această urbe înperioada interbelică şi pasionat vânător.Acum brazii nu mai sunt… Probabil erauprea bătrâni, ori făceau prea multă umbră şitrebuiau tăiaţi de la rădăcină. Toţi… Nu ştiumotivul exact…Nu am văzut să fi răsărit altceva în locul lor, dar,ce-i drept, biserica este mult mai luminată…Tot ce ştiu însă este că străbunicul meu a mailăsat pe lume ceva mult mai presus decât fotografiilesale îngălbenite de vreme şi permisul luide vânătoare de acum o sută de ani, pe care leamdescoperit în scrinul cel vechi şi ros de carii…… A mai lăsat ceva ce - chiar dacă nu se vede- există… Există într-o lume în care tuturor neplace să evadăm pentru a ne redescoperi, dar totmai rar ne găsim timpul pentru asta. Şi totuşi artrebui să ne pese mai mult… Fiindcă aceastălume este chiar MINUNATA LUME A SUFLETULUINOSTRU !Marius Popescu(1) Revista VPR nr. 1/2006 – Omoştenire de suflet – autor MariusPopescuVânătorul și Pescarul Român21|