Alice din plumb şi din DESPRE COCORI, DROPII ... - AGVPS

Tâlharii|Fănica-voinea eneEra luna lui cuptor. Soarele tocmaise ascundea după geana zării, lăsând înurma sa o vatră de jeratic aprins. Dupăarșița toridă a zilei, Lunca Dunării se înviorasurâzând sub răcoarea serii. Ocolindghemotoacele uscate ale aluviunilorrămase după retragerea apelor primăverii,bătrâna Dacie a colegului meu de aventuricinegetice, Neculai Arsene, cu stăpânul lavolan și cu mine în dreapta, ne hurducăiaspre stâna lui nea Gică Frateș. Nici n-amapucat bine să ne apropiem de acareturileei, că zăvozii au sărit să ne mănânce cu totcu hârbul nostru, care scârțâia din toate încheieturile.– Hoo, lupchii tatii, am auzit voceafermă a bătrânului, și îndată zăvozii autăcut și s-au dus spre culcușurile lor.Curând am zărit venind înîntâmpinarea noastră și silueta baciuluiușor aplecată cu demnitate peste ceișaptezeci de ani cât încrustase de curândpe răbojul vremii.– Să vă fie binele totdeaunacălăuză, ca acuma, ne-a urat el după ce amoprit și am coborât.– Să trăiți! ne-au salutatrespectuoși și cei doi feciori ai săi, caretocmai aprindeau focul sub ceunul cu laptepentru caș.Tăcute și cuminți, oile rumegauliniștite în țarcul din apropiere. La fel șimieii, într-un alt țarc din vecinătate.Nea Gică ne-a invitat apoi săluăm loc la masa improvizată de sub umbrarultârlei și a dispărut în colibă. Abiane-am așezat, că a și apărut cu o strachinăplină ochi cu bucăți de caș și urdă proaspeteprintre felii de mămăligă. După cele-a pus pe masă, a făcut semnul cruciideasupra lor și ne-a îmbiat să servim.– N-o să te refuzăm, i-am spuseu, luând cu mâna o bucată de urdă, darștii bine că nu pentru a ne ospăta ne-aiinvitat. Cât dialogăm noi cu bucatele,spune-ne cum s-a întâmplat.– Păi cum să să-ntâmple, miruii-arglonțu’. Așa cum v-am spus pă scurtla telefon, noaptea ce-a trecut, să fi fostdupă doișpe, am auzit câinii ducându-sehâmăind spre tufele din spatele colibei.Iar au venit comunitarii, mi-am zis; căaproape nu e noapte și chiar zi să nu-mifie atacată stâna de câinii fără stăpân adușide pe străzile Bucureștiului și lăsați întufișurile luncii. I-am sculat pă băieți, dupăcare am luat cu toții ciomegele și ne-amrepezit în urma câinilor. Când am ajunsaproape, am rămas cu toții ca la dentist.Luna se stinsese, dar să vedea bine. Nuerau comunitarii, ci șacali. Știam că suntblăstămății d-astea prin zăvoi, că doarle-am auzit de multe ori scheunăturilepățăgăiate. Ba chiar am văzut unul odatăfurișându-se să fure mielu’ abia fătat alunei oi. Noroc că am fost aproape și l-amgonit. Acum se hărțuiau cu câinii mei.– Cum adică se hărțuiau? am întrebateu, neînțelegând ce vrea să spună.– Adică nu se lăsau prinși culupchii mei în luptă dreaptă, că i-ar fi făcutpraf, ci să roteau în jurul lor, ba fugeau,ba se făceau că atacă. Și culmea, totul pemuțește. Nu scoteau un lătrat, un scheunat.– Și până la urmă cum s-a terminatconfruntarea? a întrebat nerăbdător Neculai.– Au plecat, și ne-am întors șinoi la stână, de unde răzbăteau până lanoi behăituri. Nu ne dădeam seama cesă-ntâmplă acolo. Hai repede, le-am zisfeciorilor. Credeam că au venit și comunitarii.De unde! Erau tot șacali; alții; săfi fost vreo patru-cinci. Săriseră în țarculmieilor și-i sfâșiau ca lupchii. Dumnezeule,și ce țipau și se văitau, săracii miei!Ca niște copchii. Ți să rupea inima, nualta! Câinii au ajuns înaintea noastră șii-au alungat. Cum v-am spus la telefon,au omorât șapte miei. I-am îngropat șiam pus pietre deasupra, să nu-i scormonecâinii; că nu puteam ști dacă nu cumvasunt turbați. Pe cei morsecați i-am dat cudezinfectant și i-am bandajat.– Deștepte lighioane! a comentatadmirativ coechipierul meu, stârnindpriviri piezișe din partea lui nea Gică. Cala un atac militar: câțiva au atras forțelede pază departe de obiectiv, iar grosulforțelor l-au ocupat.Când am terminat de mâncat,printre trunchiurile plopilor se zăreauumbre sinilii înlănțuindu-se în îmbrățișăriciudate. Descăleca întunericul. Ne-amluat cele trei obiecte trebuitoare la oricepândă – pușca, scaunul cu trei picioareși termosul cu cafea – și am pornit paralelcu albia Dunării, eu în aval, iar Neculai înamonte. Curând a răsărit și luna, poleindtotul în argint.Mi-am ales locaș sub o salcie cupletele până la pământ ca o fabuloasă zânăa apelor. Din poteca ce trecea pe lângăea, se deschideau ca într-un evantai treiculoare de rariști printre tufișuri de muriși răchită – tot atătea direcții probabilede apropiere a tâlharilor. Asta dacă țineazeița Fortuna cu mine; căci vânătoareae jumătate iscusință și jumătate noroc.M-am așezat apoi pe scaun cu pușca pegenunchi și m-am cufundat într-o tăcutăașteptareṖrintre coroanele răchitelor șicurpenii viței-de-vie sălbatice se zărealunecând la vale misterioasă lucitoareacale de apă a marelui fluviu. Mmirosea a|20 Vânătorul și Pescarul Român