REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

EX CATHEDRADin perspectiva instruirii, situaţia apare dintr-ocombinare, relaţionare a mai multor elemente ale activităţii(conţinut de învăţare, resurse, metode şi mijloace,profesor, elevi, timp, relaţii de comunicare şi afective,relaţii externe nonformale şi informale) în jurul unuiobiectiv şi în care este plasat elevul, dar nu o simplăjuxtapunere, fără scop şi norme de corelare, fără acţiuneşi îndrumare.În sens praxiologic, situaţia este dată de interrelaţiacondiţii-mijloace-norme, constituite într-un mediual interacţiunii organizate (formale), semiorganizate(nonformale) sau spontane (informale) şi este integratăîn structura procesului educaţional alături de motivaţie,scop, obiectul acţiunii, realizare, subiectul transformatşi valorizare [3, p. l72]. Orice situaţie se prezintă ca ointerrelaţie între un subiect şi anumite condiţii externe,subiectul Þind plasat pe o anumită poziţie existenţialăşi subiectivă [7, p. 41]. Prin urmare, situaţia de instruireeste generată de o acţiune organizată conformobiectivelor.Profesorul care construieşte o situaţie de învăţaretrebuie să ia în consideraţie următoarele aspecte: determinareasituaţiei, derularea procesului prin care serealizează transformările aşteptate la elevi, relaţiile carese aÞrmă şi efectele subiective, rezultatele obţinute şiintervenţiile de reglare. La fel, punerea în situaţie aelevului presupune crearea anterioară a etapei iniţialea situaţiei, supervizarea paşilor situaţiei ca proces,organizarea etapei Þnale – de evaluare a rezultatelordin perspectiva modului de concepere şi desfăşurare asituaţiei [3, p. l78].Prin punerea în situaţie, elevul intră în acţiune, semobilizează şi îşi valoriÞcă reprezentările iniţiale, formuleazădiferite puncte de vedere, le confruntă cu alteopinii sau surse, efectuează reßecţii critice, le apreciazăîn context. Situaţia de învăţare permite construirea uneiinteracţiuni între elementele contextului, care îi oferăeducabilului autenticitatea şi posibilitatea reală de acolabora cu ceilalţi.Situaţiile constituie experienţa prin care elevul seformează. Dar un simplu contact cu acestea nu educă;aici au un cuvînt de spus trăirile şi demersurile elevului,angajarea lui cu toate capacităţile în efortul de a lesoluţiona, de a le transforma în măsura în care acţioneazăpentru transformarea situaţiilor [7, p. 31].Construcţia semniÞcaţiilor a ceea ce se cunoaştesau se învaţă, nivelul înţelegerii depind de dimensiunilecontextului în care se realizează, de situaţiile în careeste pus elevul să caute, să interpreteze, să formulezeipoteze, pentru a exersa abilităţile necesare acesteiconstrucţii. Un context performant este acela care afacilitat aÞrmarea unei abilităţi mentale şi acţionale,elevul obţinînd succesul aşteptat în învăţare, care îl vamotiva în continuare.Din perspectivă educaţională, valoarea învăţăriicontextuale constă în formarea abilităţilor de rezolvarea situaţiilor reale, practice, problematice, punerea înevidenţă a contextului cunoaşterii prin interacţiuneacu ceilalţi, prin încurajarea interpretărilor personale,prin dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Astfel, elevul îşiconstruieşte reprezentări adevărate, nu contrafăcute sauprin viziunea profesorului. Uneori, situaţiile de învăţarepot fi simulate, completate cu experienţe proprii dinmediul nonformal sau cel informal. În asemenea caz, eleviivor găsi oportunităţi de organizare, poiectare, revizuirea modului propriu de căutare a soluţiilor, aÞrmîndu-şicreativitatea şi ßexibilitatea cognitivă (prin colaborăriexterne), selectînd sau identiÞcînd sarcini şi mijloacepentru rezolvarea problemelor, formulînd noi ipoteze sauargumente [4, p.105].Situaţia de învăţare este justiÞcată prin faptul căelevii veriÞcă rezultatele învăţării, le aplică în situaţiireale şi constată gradul de autenticitate a formării lorpentru confruntarea cu viaţa, cu valoarea ipotezelorformulate.Astfel de situaţii pot Þ „materializate” în clasă, deexemplu, prin studiul de caz. Spre deosebire de metodeletradiţionale, care oferă „cazuri Þctive”, imaginate deprofesor sau sugerate în manuale, studiul de caz porneştede la ideea învăţării în acord cu realitatea concretă afenomenelor învăţate.Studiul de caz poate Þ folosit:– ca sursă de cunoaştere, în scopul realizării unorsarcini de descoperire;– ca modalitate practică de realizare a unor sarcini[1, p. 232].Ca sursă de cunoaştere, „cazul” ales dintr-o realitateproprie unui sector al cunoaşterii concentreazăîn sine esenţialul; înţelegerea lui ajută la înţelegereamai profundă a respectivei realităţi, tot aşa după cumînţelegerea unui caz este facilitată de înţelegerea maimultor cazuri.Studiul de caz lărgeşte cîmpul cunoaşterii, deoarececazul invocat poate servi ca suport al cunoaşteriiinductive, care trece de la premise particulare laconcluzii generalizatoare (noţiuni, reguli, principii,legi etc.), dar şi invers, ca bază a unei cunoaşterideductive, de trecere de la general la particular, deconcretizare a unei idei sau generalizări, de aplicarea cunoştinţelor sau deprinderilor însuşite în situaţiinoi. Totuşi, de menţionat că studiul de caz este maimult concret decît abstract.Ca structură didactică, marele avantaj al studiului decaz reprezintă faptul că îi apropie pe elevi de problemelecomplexe ale vieţii, de situaţii asemănătoare celor cu carese vor confrunta în realitatea cotidiană. În acest sens, analizamultiperspectivă a unor asemenea situaţii se soldeazăcu tragerea unor învăţăminte utile. În abordarea unorDidactica Pro..., Nr.2-3(54-55) anul 2009VALORIFICAREA PRINCIPIULUI ÎNVĂŢĂRII CONTEXTUALE PRIN METODA STUDIULUI DE CAZ35