REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

EX CATHEDRAaÞrmă că unele persoane nu manifestă înţelegere faţăde procesul continuei înnoiri a mijloacelor de expresielingvistică. Din cuvîntul latinesc carrus „car” s-au format,în româneşte, încărcătură şi caricatură, acesta dinurmă însemnînd încărcătură exagerată, apoi portret cuunele trăsături exagerate. Şi, la sfîrşit, după o expuneredocumentată, Al. Graur se întreabă: „De ce nu ar aveadreptul cineva să ia din italiană verbul a carica, dacăsimte nevoia de a-l folosi?”.Necunoscînd sensul „încredinţat” lexemului alolingv,putem într-adevăr afirma că este vorba de outilizare improprie.Dar, la început, cîteva observaţii privind lexemulalofon. Acesta este absolut speciÞc, cum de altfeldenotă şi deÞniţia de dicţionar: „variantă poziţionalăa unui fonem” [2, p. 39]. Dacă apelăm la specialiştiiîn domeniu, trebuie să constatăm că „în realizareafonetică a fonemelor româneşti reducţia variantelorrealizează nu numai detaşarea unităţilor (invariantelor)de variantele (varietăţile) lor, ci şi o ordonare avariantelor (acolo unde este posibil), în funcţiede condiţiile în care apar sau de factorul care le-adeterminat (chiar dacă acesta nu s-a dovedit suÞcientde puternic pentru a crea o unitate distinctă). Claselerezultate sînt clase de alofone, adică de varianteale fonemelor. Cunoaşterea lor este importantăpentru studierea ipostazelor spaţiale (dialectele),cronologice (stadiile istorice) sau socio-culturale(argouri, jargoane) ale limbii, ca şi pentru normarea(detaşarea formelor corecte de cele incorecte, acelor recomandabile de cele nerecomandabile) şicultivarea (socializarea prin educaţie) a formelorcorecte sau recomandabile. Majoritatea alofonelor sîntdatorate coarticulaţiei, deci rostirii succesive, legate,a sunetelor (Þecare sunet preluînd, prin suprapunereasau condiţionarea reciprocă a mişcărilor articulatorii,trăsături de la sunetele învecinate sau pierzînd uneledintre trăsăturile proprii) şi structurării lor fonetice înjurul accentului. Fenomenele fonetice care le determinăsînt diverse: asurzirea – subţire (supţire); nazalizarea– umple (uple); acomodarea (adaptarea locului dearticulare în funcţie de locul articulării unui sunetînvecinat) – învăţ (îmvăţ); sinereza (transformareaîn semivocală a uneia din vocalele aflate în hiat)– de acum (de-acum); epenteza (introducerea unuiapendice semivocalic între două vocale în hiat) – idee(ideie); contracţia (contopirea vocalelor aflate înhiat în una singură (a le – ale); eliziunea (eliminareavocalei Þnale a unui cuvînt, cînd se aßă în hiat cuprima vocală a cuvîntului următor (s-au dus); afereza(eliminarea primei vocale a unui cuvînt, cînd seaßă în hiat cu ultima vocală a cuvîntului precedent– spunîndu-ţi); vocalele palatalizate, labializate,anticipate, nazalizate etc. [10, p. 37].Prin urmare, există un aspect în care alofonele sîntimportante pentru educaţie, dar acest lucru presupune aînvăţa elevii să pronunţe corect cuvintele limbii materne,Þe româna, Þe altă limbă. Astfel, vorbitorii aceleiaşilimbi pot Þ alofoni la nivelul primar, presemantic allimbii. Fonetica studiază, aşadar, producerea, transmitereaşi receptarea sunetelor din care se articulează toatecelelalte unităţi ale limbii, iar fonologia – sunetele dinpunct de vedere funcţional, punînd accent pe relaţiile pecare acestea le contractează între ele, aici incluzîndu-seşi alofonele.Sunetul, în accepţia lui I.Toma, este un fenomen Þzic:vibraţia regulată a aerului antrenat de vibraţia coardelorvocale. Fonemul este unitatea funcţională minimă (neanalizabilăîn unităţi inferioare şi succesive) a limbii, careserveşte la formarea şi diferenţierea cuvintelor. Fonemuleste o invariantă dedusă din variantele sale contextuale,situative şi individuale, denumite alofone. Fon vineetimologic din greacă şi este un suÞ xoid, adică un falssuÞx, care are comun cu suÞxul poziţia enclitică şi lipsade autonomie funcţională, dar se deosebeşte prin sensuldenotativ, referenţial, Þind o entitate autosemantică (laorigine – un cuvînt independent) şi înseamnă voce, sunet,glas (casetofon, megafon, microfon, telefon). Alo, deasemenea, provine din greacă şi este un preÞ xoid, adicăun fals preÞx, ce se aseamănă cu preÞxul prin poziţiaproclitică şi prin lipsa de autonomie funcţională, darse deosebeşte prin sensul denotativ, pe care-l păstreazădin limba de origine, unde era cuvînt de sine stătător, şiînseamnă altul, diferit, deosebit (alocromatic, alocronic,alogen, alomorf) [10, p. 22, 165].În contextul supus reßecţiei, este deci absolut greşitsă desemnăm fenomenul în cauză cu lexemul alofon.În limba română există un şir de cuvinte, formatecu alo- (altul):• alolexem, care desemnează variantele unui lexem(cuvînt, ca ansamblu de forme şi sensuri, careformează o unitate autonomă, identică mereu cusine în trăsăturile deÞnitorii [10, p. 81];• aloglot (etimologie aloglotă sau externă, provenită/împrumutatădin altă limbă) [ibidem,p.136].În aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi Em. Vasiliu,care aÞrmă următoarele: ”Avînd în vedere că acelaşicuvînt apare în vorbirea unei persoane de un numărfoarte mare de ori, precum şi faptul că acelaşi cuvînteste întrebuinţat de un număr foarte mare de vorbitoridiferiţi, putem ajunge la concluzia că numărul de variaţiiale unui sunet care apar în acelaşi cuvînt este teoreticfoarte mare. Dacă ţinem seama, de asemenea, că acelaşisunet poate apărea în multe cuvinte diferite, observămcă numărul varietăţilor posibile creşte direct proporţionalcu numărul de cuvinte diferite în care apare acelaşisunet” [11, p. 20]. Varietatea, susţine cercetătorul, este30ALOLINGV – LEXEM LUCRĂTOR ÎN ŞI PENTRU LIMBA ROMÂNĂ