REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

EX CATHEDRAempirică minimă, după cum orice investigaţie empiricăpresupune un minim de teorie. De menţionat că întreteoretic şi empiric subzistă un feedback pozitiv: constatărileempirice conduc la formularea de noi ipoteze,interpretări, teorii, iar teoriile, în general, potenţeazăpractica.Practica iniţiază teoria prin descoperirea unor fapteneaşteptate şi capitale, deoarece nu urmăreşte în moddeliberat acest lucru. Practica reformulează teoria,adică cercetarea unor fragmente de realitate conducla elaborarea unor noi scheme explicative. De asemenea,practica orientează interesul teoretic, întrucîtnoile modele de cercetare empirică pot determina noidirecţii de preocupare teoretică şi ajută la clariÞcareaconceptelor.Teoria se poate aßa în trei ipostaze:a) de anterioritate – cercetarea empirică urmeazăsă veriÞce teoria;b) de emergenţă – teoria, conceptele, schemeledescriptiv-explicative, ipotezele se „nasc” peparcursul cercetării, fapt promovat activ de calitativişti;c) de posterioritate (teorii ad-hoc şi post factum) –încercarea de a găsi explicaţii după căutarea şiprelucrarea datelor sau după consumarea anumitorfapte şi evenimente. Acest lucru se numeşteinterpretare.Prezenţa teoreticului în empiric este de multe oriimplicită, sub formă de presupoziţii netransparente, caretrebuie conştientizate şi explicitate, deoarece teoreticulghidează demersul empiric. Nu trebuie uitat nici faptulcă fără încadrarea rezultatelor practice în spaţiul teoretic,acestea pot pierde mult din relevanţă. De aceea,e nevoie de interpretare, de o turnură interpretativistăa empiricului.Prin urmare, deducerea ideilor din experienţă sauracordarea lor la rezultatele teoretice existente este posibilădatorită caracterului generalizator al teoriei. Teoriaeste o concentrare de idei, iar practica reprezintă nişteconstrucţii care conţin real sau potenţial aceste idei.După cum am menţionat, realitatea depinde, în maremăsură, de perspectiva de observare a acesteia, observareaÞind efectuată dintr-un anumit punct de vedere, caredepinde de un şir de factori. De exemplu, cel ce mergela un tîrg de carte poate folosi mai multe „perechi deochelari”: el poate privi lucrurile din perspectivă culturală,cognitivă, estetică sau utilitară etc.Perspectivitatea poate Þ deÞnită ca: obiectiv educaţionalfundamental, învăţare socială, învăţare transdisciplinară,învăţare transversală, învăţare acţională. Astfel,accentul este mutat de pe didactica transmiterii şi comunicăriipe pedagogiile active care pun la baza construiriicunoaşterii individuale acţiunea, nu cuvintele; actulînvăţării trece înaintea celui al predării, elevul/studentulse situează în centrul procesului de învăţămînt, undeactivitatea lui – învăţarea – este privilegiată în raportcu prestaţia profesorului.Învăţarea prin acţiune îşi trage originea din psihopedagogiilecognitive (J.Piaget), care au lansat maimulte modele didactice de factură acţională: acţioniste,activiste, practice, euristice, procesuale, operaţionale,integrativ teoretice şi practice etc. Astfel, demersul esteorientat spre activitatea elevului/studentului, oferindu-i apriori cunoştinţe care vor modela construcţia cunoaşteriisale atît din afară, cît şi din interior, din propria iniţiativă.La baza învăţării se pune interacţiunea elevului/studentuluicu mediul înconjurător.Orice achiziţie nouă este privită ca un construct, caun produs al activismului şi constructivismului speciÞceînvăţării active. În acest caz, concepţia despre învăţarevizează procesul de apropriere personală a cunoştinţelor.Pornindu-se de la ideea că ştiinţa însăşi este unproces, înainte de a Þ un produs, ea trebuie învăţatăşi predată, în primul rînd, ca proces şi ca metodă,prin efort propriu, prin experimente sau trăiri proprii,organizate şi gestionate de elevi/studenţi. Perspectivaacţională deci pune accentul pe însuşirea ştiinţei caproces, pe asimilarea acelor procedee şi mecanisme carestau la baza elaborării cunoştinţelor noi prin eforturiconstructive personale.Opţiunea pentru cunoaşterea cucerită, şi nu pentrucea căpătată, introduce ideea de a plasa elevul/studentulîn situaţia de a face ucenicia descoperirii ştiinţei, adicăde a-l învăţa să pună întrebări, să identiÞce problemele,să enunţe ipoteze, să imagineze strategii, să culeagă şisă interpreteze date etc.În ultimul timp, în pedagogie se aÞrmă tot mai multtermenul pragmatism, astfel încît apare oportunitateade a aborda pragmatica educaţională din perspectivanoilor orientări în domeniu. Iniţiatorul pragmatismului,Ch. Peirce, a legat cunoaşterea de acţiune, însă alimitat acţiunile doar la cele instrumentale, monologice.J.Habermas dezvoltă respectiva idee şi propune unpragmatism nou, raportat la individul care apare casubiect al acţiunilor şi care desfăşoară atîtea acţiuni cîtesînt necesare pentru emancipare [1, p. 144]. Aceastăabordare a realităţii reprezintă un salt spectaculos înştiinţele educaţiei, cucerind Europa şi chiar lumeaîntreagă, devenind o formulă a succesului. Pentrupragmatism este speciÞcă precizia, claritatea, rigoarea,persuasiunea şi imperativitatea, care se axează pedirijarea optimă a proceselor de învăţare.Proiectarea raţională este definitorie în tratareapragmatică a instruirii. Caracterul precis şi rigoareaacţiunilor educaţionale nu exclud, ci implică caracterulafectiv, plăcut al activităţii prin efortul de a analiza, dea gîndi pedagogic lucrurile. Elevul/studentul trebuie săştie să identiÞce şi să rezolve singur probleme reale, nuDidactica Pro..., Nr.2-3(54-55) anul 2009TEORETIZAREA ŞI EMPIRICUL ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ27