REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

EX CATHEDRAconceptelor ştiinţiÞce.Această dinamică a ştiinţiÞcului şi empiricului esteproprie pedagogiei – o ştiinţă prin excelenţă explicativaplicativă,ce se adresează unui număr mare de practicieniai educaţiei. Prin urmare, conceptele ştiinţiÞce se„îmbracă” cu experienţa celor ce le folosesc, se adapteazăîmprejurărilor concrete, redobîndind o anumitădimensiune empirică, conjuncturală, care nu poate Þtratată ca o „degradare” a conceptului, ci, mai curînd,ca rezultatul unui tip speciÞc de relaţie de reciprocitateîntre teoria pedagogică şi experienţa educativă. Pedagogiaare deci sarcina de a asimila informaţia empiricăşi experienţa concretă, fără a renunţa la demersul generalizatorşi explicativ.Poate Þ abordată practica sau acţiunea educaţionalăcu mijloace teoretice? Cum poate Þ elaborată o teorie apracticii? Această intenţie, dacă e să-l urmăm pe Aristotel,îşi are temeiul în părţile raţionale ale spiritului:cunoscătoare – pentru teorie şi iterativă sau deliberativă– pentru practică. Acestor două dispoziţii spiritualele corespund cunoaşterea teoretică şi, respectiv, înţelepciuneapractică. Ultima este, în viziunea lui Aristotel,un scop al acţiunii: nu o ştiinţă propriu-zisă, nu poateÞ demonstrată, însă poate Þ înţeleasă prin înţelepciune,determinînd acţiunea.Aristotel atribuie acţiunii practice o capacitate spiritualădeosebită – înţelepciunea, prin intermediul căreiaacţiunea este inteligibilă şi îşi îndreptăţeşte orientarea.Această ÞlozoÞe aristoteliană este nu doar o analiză, cişi o orientare spre scopul potrivit. Analiza şi orientareareprezintă teoria practicii sau teoria praxisului. Aşadar,pentru a răspunde la întrebarea despre o posibilă teoriea practicii, este fundamental ceea ce se înţelege prinorientarea justă a acţiunii practice [Apud 2, p 174].În ultimii ani, unele dintre problemele acumulateîn spaţiul educaţional Þe că au fost rezolvate, Þe căaşteaptă acţiuni de rezolvare, acţiuni cu suport teoreticsolid, deoarece uneori registrul practicilor educaţionalea fost îmbunătăţit intuitiv, fără o fundamentare dinpartea ştiinţelor educaţiei. Toate aceste momente solicităexplicaţie ştiinţiÞcă, lărgind, astfel, cadrul reßexiv asupraeducaţiei în relaţia pedagogie-educaţie, ca ştiinţă şiobiectul său de studiu.Un aspect foarte problematic vizează decalajulîntre practica şcolară realizată în special pe fundamentelemodernităţii şi dezvoltările teoretice dominate deparadigma postmodernităţii. Teoria este o construcţieinductivă, care pleacă de la datele practicii pentru a seîntoarce tot la aceste date, prin intermediul analizei şireconsiderărilor. Practica desemnează aici nu atît dimensiuneautilitară sau instrumentală, cît aspectele sociale:se aplică ceea ce ajută unei cauze sau inspiră o acţiuneîn favoarea societăţii.De asemenea, teoria este interpretată ca un set deconcepte bine structurate, legate prin relaţii care, înansamblu, constituie un cadru integrat şi aplicabil laexplicarea sau la prezicerea fenomenelor [2, p.177].Ipoteza de care ne conducem presupune că teoriaeste condiţia sine qua non a activităţii educaţionale,reprezentînd capacitatea acesteia de a concepe, a creaşi a explica o realitate educaţională în termeni ştiinţi-Þci. Opoziţia teorie-practică, prin conßict pozitiv, punedialogul dintre ele faţă în faţă cu o varietate mare deinterpretări. Ideile rezultate sînt evenimente „în direct”şi cer a Þ înţelese. Explicarea unui fapt nu este în celedin urmă o demonstraţie, ci căutarea celei mai adecvatesoluţii, prin proceduri, instrumente şi metode probatorii,care nu asigură întotdeauna certitudinea.Practica educaţională, în acest caz, este izvorul,criteriul şi scopul teoriei, deoarece teoria porneşte dela o activitate practică şi se întoarce, ca scop, la ea, iarvaloarea ei constă în relevanţa şi utilitatea cu care seintegrează practicii. Dar K. Lewin aÞrmă că nimic nu emai practic ca o teorie bună [Apud 3, p.11].Spiritul neteoretic este prins în vîrtejul practicii, Þind„apăsat” de participare, iar spiritul teoretic „vede desus şi de departe”, detaşîndu-se de conştiinţa dominăriiobiectului, fapt prin care îşi cîştigă libertatea. Spiritulteoretic este mai liber, mai puternic şi mai eÞcient, elştie ce face şi face ce ştie. Pentru activitatea practicăcontrolul vine din afară, iar pentru gîndirea teoretică– din interior, Þind o provocare. Capitalul teoretic„întîmpină” experienţa educaţională şi o face mairelevantă, mai pertinentă, mai concludentă şi mai utilă.Practica soluţionează problemele de urgenţă, iar teoriasoluţionează problemele de criză.Principala sarcină a şcolii constă în aplicarea teorieiastfel încît să nu ne îndepărtăm de realitate. În educaţie,teoretizarea reprezintă un viguros model de gîndire, însăaceasta îi poate „juca festa” profesorului, deoarece, căutîndrelaţii între fenomenele practicii şi teorie, el poateporni de la ideea că respectivele relaţii există. În acestcaz, teoria ia locul fenomenului ca atare: dacă profesorulnu este prudent, expunerea poate lua o turnură incontrolabilă.Profesorul însă nu poate iniţia o acţiune fără săcreadă în alegerea pe care a făcut-o. VeriÞcarea teoreticăa practicii urmează calea identiÞcării elementelor carese raportează la premisele sale.Teoria, de obicei, nu porneşte de la zero, ci „lucrează”asupra unui set de cunoştinţe, propunînd o reconstrucţielogică a unui domeniu din realitate, Þind un proces degenerare de idei. Teoria caută să explice anumite regularităţi,să ofere o cunoaştere mai profundă a acestora şi săprezică noi regularităţi, de acelaşi fel. Explicaţia trebuiesă Þe pertinentă, să convingă că fenomenul respectiv afost posibil în condiţiile date şi să Þe testabilă empiric,adică să se conÞrme prin fapte concrete.Prin urmare, orice construcţie teoretică are o bază26TEORETIZAREA ŞI EMPIRICUL ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ