REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

EX CATHEDRAajunge la adevăr, acesta Þind înţeles în toate timpurileca esenţă a lucrurilor. (1, 2)Pornind doar şi de la ÞlozoÞa lui Socrate, putemdistinge cîteva repere epistemologice pentru deÞnireaeducaţiei intelectuale, însă extrem de semniÞcative şieducaţiei în general: educaţia intelectuală ca devenireîntru înţelepciune; înţelepciunea ca gîndire logică; gîndirealogică ca şi cale spre adevăr; adevărul ca valoareîn devenire. Deoarece educaţia intelectuaă este situatăpe primul loc în spaţiul în care s-a desfăşurat formulanoastră epistemică – cerinţă esenţială oricărei formulede deÞnire, acţiunea propriu-zisă de deÞnire este corectsă pornească de la discriminarea ultimului determinatival termenului de deÞnit – adevărul.Adevărul este deÞnit el însuşi, deşi diferit şi aparentmultilateral, totuşi predominant – dacă nu chiar exclusiv– raţionalist!, cel mai puternic argument pentru adevărulacestei aÞrmaţii Þind şi cea mai simplă şi mai uzitatăformulă – cea dată de DEX: 1. Concordanţă între cunoştinţelenoastre şi realitatea obiectivă; oglindire Þdelăa realităţii obiective în gîndire, ceea ce corespunderealităţii, ceea ce există sau s-a întîmplat în realitate.Adevăr obiectiv = conţinutul obiectiv al reprezentăriloromului, care corespunde realităţii, lumii obiective,independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ =reßectare justă, însă aproximativă, limitată a realităţii.… 2. Justeţe, exactitate. Rezultă că acele cunoştinţecare nu sînt în concordanţă cu realitatea obiectivă, şianume cunoştinţele provenite din mituri şi credinţelereligioase; din operele folclorice, literare şi artistice,despre care se ştie că nu oglindesc Þdel în gîndire realitateaobiectivă, că mesajul şi conţinutul acestor opere,reprezentînd în mare parte fenomene ce nu corespundrealităţii şi nu există/nu s-au întîmplat în realitate – nusînt şi adevărate!Totuşi aceste valori! – căci anume operele folclorice,literare şi artistice sînt considerate, întîi de toateşi de către orice om, ca cele mai preţioase, după celereligioase, valori spirituale – există, parţial în realitateaobiectivă şi integral în percepţia, imaginaţia şi gîndireanoastră! Ar trebui deci recunoscute ca adevărate şi dedicţionare, şi de literatura ştiinţiÞcă. Lucrul acesta însănu se întîmplă, cauza Þind în natura complexă, nu doarraţională, a gîndirii şi cunoaşterii umane.Demult deja a devenit o axiomă adevărul că oameniicunosc lumea nu numai pe cale raţională, ci şi pe caleemoţional-afectivă, şi prin imagini artistice (poetice),ultimele reprezentînd o sinteză a emoţional-raţionalului.Mai mult chiar, oamenii nu numai că cunosc lumeaobiectivă, dar o şi creează, elaborînd, astfel, un universuman propriu şi un univers intim, strict individual. Cualte cuvinte, există nu numai un adevăr obiectiv, ci şi unulcreat – adevărul subiectiv; există nu numai o cunoaştereobiectivă – raportată la lucruri şi fenomene din realitateaobiectivă, dar şi o cunoaştere subiectivă, autoreß exivă,raportată la persoana subiectului cunoscător, o cunoaşterecăreia gînditori din toate timpurile i-au consacrat viaţa,timpul, efortul şi lucrările lor, printre ei evidenţiindu-secel care a dat cea mai deplină explicaţie respectivuluitip de cunoaştere – Im. Kant (3).S-a stabilit, astfel, că adevărul este de trei tipuri:ştiinţific, definit de raţionalişti ca oglindire fidelă arealităţii obiective în gîndire; artistic, care reprezintărezultatul, dar şi (NB!) procesul cunoaşterii şi creaţieisubiective a unui univers speciÞc uman, inexistent înrealitatea obiectivă (preocupare a ÞlozoÞei artei, esteticiişi pedagogiei literaturii şi artei); divin, constînd în revelaţiadivină obţinută prin credinţă nestrămutată în esenţadivină a lumii şi prin rugăciune (obiect de cunoaştere alÞlozoÞei religiei şi teologiei).Primul este un adevăr de tip obiectiv, al doilea şi altreilea – de tip subiectiv. Prin urmare, şi calea spre Þecaredintre cele trei tipuri de adevăr este diferită.Adevărurile de tip subiectiv sînt deÞnitorii: ne deosebimde celelalte Þinţe nu atît prin raţiune (consideratăunica baza pentru educaţia intelectală), ci mai ales princapacitatea de a crea şi a recepta frumosul artistic, precumşi prin capacitatea de a avea o relaţie conştientizatăcu divinitatea. Dimensiuni ale sacralităţii, ca relaţiea omului cu divinitatea, sînt credinţa în Dumnezeu şisÞnţenia, care se obţin prin moralitate religioasă şi înţelepciune.Sinteza acestora induce omului spiritualitate,care-i atribuie frumuseţe Þzică şi sußetească.Calea spre adevăr, în special în ştiinţele umaniste şiîn particular în ştiinţele educaţiei, este esenţială, căci nucăutarea adevărului, ca în ştiinţele exacte, ci devenireaîntru adevăr este proprie pedagogiei, precum şi relaţiaindividului cu divinitatea – credinţa divină.Gîndirea logică este calea spre adevărul obiectiv sauştiinţiÞc. Formarea unei astfel de gîndiri, consideră oserie de autori de referinţă, în frunte cu R. Hubert, esteapanajul educaţiei intelectuale (denumită şi educaţieştiinţiÞ că). Conceptul acestuia – care îşi are originile îngîndirea ÞlozoÞcă a antichităţii (4) şi este preluat de unşir de lucrări, dintre care indicăm doar trei mai semniÞcativeperioadelor pe care le reprezintă (5, 6, 7) – aÞrmăraţionalismul pur al educaţiei intelectuale, exprimat,în parte, de menţiunea lui R. Hubert că dimensiuneaesenţială a educaţiei intelectuale este formarea-dezvoltareapersonalitatii ca “adaptare la realitatea obiectivă”prin cunoştintele ştiinţiÞce acumulate, însă “nu prinjuxtapunere”, ci prin strategii de integrare graduală,posibile şi necesare la nivel didactic şi extradidactic, înplan general, particular şi individual (Apud S. Cristea,7, p. 114) (curs. n. – Vl.P.).Fundamenta pedagogiae pune educaţia intelectuală încapul listei celor trei tipuri clasice de educaţie: Educaţiase realizează în universul intelectual, moral şi estetic alDidactica Pro..., Nr.2-3(54-55) anul 2009EDUCAŢIA INTELECTUALĂ ŞI SUBIECTIVAREA CUNOAŞTERII19