REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

DICŢIONARtinderea la nivel de concepte operaţionale de specialitate,studiate în treptele superioare) (1; 35-37).Astfel, “cu cît noţiunea însuşită este mai de bază, cuatît mai largă va Þ aplicabilitatea ei la noile probleme”.De aceea însuşirea noţiunilor de bază face ca:a) “obiectul studiat să Þe mai limpede” – fapt caretrebuie să Þe valabil nu numai pentru “ştiinţeleexacte”, ci şi pentru “ştiinţele socio-umane”;b) cunoştinţele fundamentale memorate să reziste întimp şi să aibă “proprietăţi regenerative” în contrastcu “amănuntul care este repede uitat dacă nu esteplasat într-o structură”;c) însuşirea principiilor şi ideilor fundamentale săasigure “calea transferului adecvat”;d) înţelegerea structurii obiectului (cultura generalăa disciplinei de învăţămînt) să ducă la reducereadecalajului dintre şcoala primară şi secundară, pede o parte, şi învăţămîntul universitar, pe de altăparte, între cunoştinţele elementare şi cele superioare(1; 50-53).La nivelul instruirii şcolare, metodologia educaţiei intelectualeridică “problema crucială a logicii copilului”, caobiect al educaţiei. În acest plan este evidentă contradicţiadintre abordarea Þxată de pedagogia tradiţională şi ceapromovată de pedagogia modernă şi postmodernă.Prima abordare întreţine iluzia că tipul de raţionamentexersat de elev este (aproape) identic cu cel propriueducatorului; a doua abordare sesizează diferenţeleexistente la nivelul:a) dezvoltării cognitive (generale, datorată vîrstei;speciÞce, datorată experienţei acumulate într-undomeniu de activitate);b) organizării raporturilor dintre inteligenţa teoretică(reßexivă) şi inteligenţa practică. În cazul elevului,în faza educaţiei intelectuale concrete, dar şi acelei abstracte, demersul practic, de acţiune, esteprioritar în raport cu cel teoretic, de reßexie.În acest context sînt necesare:a) metoda demonstraţiei, care deduce “rezolvareaunei probleme de inteligenţă practică din reprezentărileteoretice clare”;b) metoda descoperirii, care, prin raţionament inductiv,permite rezolvarea unei probleme “printr-o tatonareempirică dar în care nu este greu să regăsim neîncetatinßuenţa unor cunoştinţe anterior gîndite” (8; 143).În plus, metodele bazate pe acţiune (exerciţiul – de tipalgoritmic şi euristic, instruirea dirijată, jocul didactic etc.)stimulează realizarea conţinuturilor educaţiei intelectuale lanivelul unor obiective cu semniÞcaţie mai largă, angajate şiîn plan moral şi tehnologic pentru depăşirea egocentrismuluiinfantil (deja în perioada educaţiei intelectuale concrete) şipentru dezvoltarea unor procese de socializare profundă(disciplină asumată şi interiorizată, orientare şcolară şi profesională,integrare socială în diferite medii şi situaţii etc.).Principiile educaţiei intelectuale evidenţiază aspecteleesenţiale care normează activitatea de formaredezvoltarea personalităţii prin valorile ştiinţei, valabileîn orice situaţie de proiectare, realizare şi dezvoltare aobiectivelor, conţinuturilor şi metodologiilor speciÞceasumate într-un context pedagogic determinat. În raportde complexitatea educaţiei intelectuale, identiÞcăm douăcategorii de principii.I) Principii generale ale educaţiei intelectuale:1) Principiul corespondenţei pedagogice dintre conştiinţateoretică intelectuală/ştiinţiÞcă şi conştiinţaintelectuală/ştiinţiÞcă practică;2) Principiul valoriÞcării resurselor şi a disponibilităţilorintelectuale pozitive ale personalităţii umaneîn vederea compensării, corectării şi eliminăriicelor negative;3) Principiul unităţii şi al continuităţii axiologiceîntre toate formele de proiectare şi de realizare aeducaţiei intelectuale;4) Principiul diferenţierii educaţiei intelectuale înfuncţie de determinările sale particulare (vîrstă,domeniul socio-profesional, context educaţional)şi individuale (structura Þecărei personalităţi).II) Principii speciÞce educaţiei intelectuale, subordonatecelor generale, dar avînd o coloratură şi o dinamicăaparte:1) Principiul unităţii şi diversităţii educaţiei intelectuale– evidenţiază raportul pedagogic necesar întrebaza comună a activităţii de formare-dezvoltareintelectuală a personalităţii (cunoştinţe-capacităţi-atitudiniştiinţiÞce de maximă generalitate) şibaza speciÞcă a activităţii de formare-dezvoltareintelectuală a personalităţii (cunoştinţe-capacităţiatitudiniştiinţiÞce speciÞce anumitor domenii);2) Principiul ponderii educaţiei intelectuale în raportcu toate celelalte conţinuturi generale ale educaţiei– evidenţiază conexiunea existentă între calitateacunoştinţelor-capacităţilor-atitudinilor ştiinţiÞ cedobîndite la diferite niveluri de evoluţie a personalităţiişi efectele corespunzătoare înregistrate înplan moral (“echilibrul moral-afectiv”), tehnologic(“spiritul aplicativ”), estetic (receptarea frumosuluiîn orice context natural, social, artistic) şi psihoÞzic(“sănătatea Þzică şi psihică”) (4; 40);3) Principiul corelaţiei dintre nivelul cultural aleducaţiei intelectuale şi necesităţile pedagogiceproprii Þecărei vîrste psihologice şi şcolare – evidenţiază“procesul de adaptare evolutivă a omului”la realitatea proprie copilăriei, tinereţii, maturităţii,bătrîneţii, posibil doar prin selectarea şi valoriÞcareadeplină a unor conţinuturi speciÞce (4, 376);4) Principiul valoriÞcării permanente a cunoştinţelorempirice – proprii vîrstelor educaţiei intelectualeconcrete, dar şi etapelor de iniţiere a cunoaşteriiDidactica Pro..., Nr.2-3(54-55) anul 2009EDUCAŢIA INTELECTUALĂ107