REVISTĂ DE TEORIE ŞI PRACTICĂ EDUCAŢIONALĂ - Pro Didactica

DICŢIONAREducaţia intelectuală abstractă proiectată la nivelulvîrstelor psihologice corespunzătoare învăţămîntuluisecundar (12-18/19 ani), marchează “cucerirea unuinou mod de relaţionare, care nu se mai referă exclusivla obiecte sau la realităţi direct reprezentabile, ci la ipoteze,adică la propoziţii din care pot Þ trase consecinţelenecesare” (8; 32).În acest stadiu al operaţiilor intelectuale formale,acţiunea gîndirii, combinatorie şi mobilă, devine tot maißexibilă, cu o reversibilitate valabilă în condiţii din ce înce mai complexe (operaţiuni inverse-operaţiuni reciproce,pe cale de asamblare). Acum devine posibilă alegerea unorconţinuturi ale educaţiei intelectuale de bază, care angajeazăconceptele şi metodologiile ştiinţiÞce fundamentale(cultura generală a Þecărei discipline ştiinţiÞce), care asigurăorientarea aptitudinilor şi a atitudinilor generale aleelevului spre cîteva domenii de bază (ştiinţe, ştiinţe socioumane,tehnologie – vezi cultura de proÞl, corespunzătoareunor domenii mari ale cunoaşterii ştiinţifice, premisaviitoarelor specializări socio-profesionale). Orientareaprogresivă generată de evoluţia operaţiilor intelectualeformale este posibilă “cu maturarea sistemului nervos,care nu se încheie înainte de vîrsta de 11-16 ani”, în cadrulunui proces extrem de complex şi de contradictoriu destulde puţin cunoscut (8; 35).Formarea-dezvoltarea capacităţii de conceptualizare,susţinută prin programele de educaţie intelectuală generală,creează noi perspective de evoluţie a operaţiilorformale în termeni de specializare şi profesionalizare,dar şi de spiritualizare continuă a elevului/studentului, încontextul perfecţionării relaţiilor sale epistemologice curealitatea într-un mediu pedagogic formal şi nonformal,dar şi informal.Educaţia intelectuală spirituală, proiectată dupăvîrsta psihologică a adolescenţei pînă la sfîrşitul vieţii,marchează capacitatea dobîndită de cel (auto)educat de“a căuta să disocieze factorii şi a-i face să varieze peÞecare în parte, neutralizîndu-i pe ceilalţi sau combinîndu-i”în variante din ce în ce mai perfecţionate, ceea cepermite structurarea tot mai complexă a relaţiilor saleepistemologice dar şi general-umane cu o realitate aßatăîn continuă mişcare şi transformare (8; 37).Programele de educaţie intelectuală corespunzătoareacestui stadiu – care marchează dobîndirea spiritului ştiinţiÞc,în sens restrîns dar mai ales în sens larg – sînt angajatela nivelul învăţămîntului superior şi în cadrul tuturor activităţilorde formare iniţială şi continuă, organizate în planformal şi nonformal, inclusiv prin valoriÞcarea resurselorpedagogice de tip informal. Coordonarea capacităţilor dobînditeatinge forma de operaţionalitate cea mai abstractă,cea mai spiritualizată prin interiorizare şi reßexivitate, deo eÞcienţă maximă în condiţii de acţiune şi de retroacţiune,în contexte aßate în continuă schimbare, care solicităcreativitate şi autonomie. În acest stadiu, angajat în realizareaobiectivelor (auto)educaţiei permanente, problemafundamentală a educaţiei intelectuale – reßectată la nivelulconţinutului, dar şi în plan metodologic – este “aceea amecanismelor înseşi ale dezvoltării spiritului” (8; 148).Metodologia speciÞcă educaţiei intelectuale respectăparticularităţile Þecărei vîrste psihologice şi sociale.Specialiştii vorbesc, în acest sens, de “metode ale culturiiintelectuale” care asigură adaptarea interesului cognitivla un obiect real, reßectat prin diferite sisteme şi circuitevalorice. Aceste metode sînt superioare celor didactice,“limitate la ele însele” sau celor intuitive, centrate doarasupra unor raţionamente inductive, care întreţin “o pasivitatemai mare decît metodele didactice”.Metodele educaţiei intelectuale sînt, în esenţa lor,metode active care formează “nu numai capacitatea deachiziţionare a cunoştinţelor ci, în primul rînd, obişnuinţade a gîndi sănătos”, susţinută atitudinal prin “dorinţa de aşti întotdeauna mai mult şi mai bine” (4; 493-539).Asemenea metode pot Þ selecţionate din categoriacelor numite, în mod tradiţional, didactice, în măsura încare asigură efectiv calea de educaţie intelectuală eÞcientă,în funcţie de speciÞcul Þecărei trepte şi disciplinede învăţămînt. Ele sînt grupate în jurul unor strategii deînvăţare, care vizează formarea-dezvoltarea deprinderilorintelectuale (prin exerciţiu), a capacităţilor intelectualede rezolvare a problemelor (demonstraţia, descoperirea)şi a situaţiilor-problemă (problematizarea) în condiţii decomunicare-cercetare-acţiune practică.Procesul educaţiei intelectuale ridică probleme deordin metodologic legate de ponderea pe care trebuie să oaibă această dimensiune a educaţiei în învăţămîntul primar,secundar şi superior. În prima jum. a sec. XX, educaţiaintelectuală este realizată, în mod special, în învăţămîntuluniversitar, care reprezenta un nivel de instruire elitist,situat la mare distanţă de cel secundar. În a doua jum. asec. XX, bazele educaţiei intelectuale sînt puse în învăţămîntulprimar şi secundar prin modul de proiectare alactivităţii de predare-învăţare-evaluare. Aceasta vizeazăformarea-dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de bazăprin receptarea, înţelegerea şi aplicarea unor cunoştinţe şimetodologii de bază, dependente de “structura obiectului”,care reprezintă cultura generală a disciplinei respective.Metodologia educaţiei intelectuale solicită plasareaculturii generale a obiectului înaintea culturii de specialitate.Astfel, “există evident probleme generale, care vorÞ examinate înainte de a trece la problemele speciÞce”.Ele asigură “dezvoltarea intelectuală optimă, fapt demonstratde faptul că structura obiectului” este însuşită,peste nivelul mediu, de 75% din elevii din învăţămîntulsecundar, deoarece solicită folosirea integrală a capacităţilorintelectuale dependente prioritar nu de memorie,ci de gîndire (elevul memorează scheme logice elaborateprin înţelegerea structurii de bază/concepte şi metodologiicu legătură între ele, care permit apoi aprofundarea şi ex-106EDUCAŢIA INTELECTUALĂ