Capitolul I - AGVPS

Capitolul XVIIIEVOLUŢIA DREPTULUI DE VÂNĂTOARE. LEGISLAŢIENAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ ADIACENTĂ1351. Din timpurile cele mai vechi până spre sfârşitul evului antic, perioada carea inclus formarea statelor şi proprietăţii funciare, dreptul de vânătoare aaparţinut:a) oricui şi se putea exercita oriunde, oricând şi oricum;b) conducătorilor de formaţiuni statale, inclusiv pe proprietăţile ce începeau să secontureze;c) formaţiunilor statale, care-şi delimitau propriile terenuri de vânătoare .1352. În condiţiile dreptului roman, dreptul de vânătoare aparţinea:a) proprietarului de teren, fiind un drept domenial;b) suveranului, indiferent de natura proprietăţii;c) fiecărui om liber, fiind un drept natural.1353. În evul mediu, vânatul care până atunci a fost considerat „res nullius”, afost proclamat ca fiind al suveranului, chiar şi cel de pe proprietăţileparticulare, iar dreptul de vânătoare a devenit:a) un drept natural;b) un drept regalian;c) un drept domenial.1354. După Marea Revoluţie Franceză din 1789, odată cu abolirea privilegiilorfeudale, dreptul de vânătoare a devenit, în foarte multe ţări:a) un drept natural;b) un drept regalian sau fiscalc) un drept domenial sau funciar.1355. În evul contemporan, dreptul de vânătoare s-a diversificat, predominândînsă:a) dreptul fiscal (regalian), care aparţine statului şi dreptul domenial restrictiv,care aparţine doar proprietarilor de teren cu o anumită suprafaţă minimă;b) dreptul domenial nelimitat, care aparţine proprietarului de teren indiferent deîntinderea proprietăţii acestuia;© Toate drepturile rezervate autorului206