legaţilor: “ între timp a murit papa Leon, despre care fiind informaţi ...

legaţilor: “ între timp a murit papa Leon, despre care fiind informaţi, delegaţii pregătescîntoarcerea la Roma “ (PL 143, 558). Se presupune că, pe la începutul lunii iunie, laConstantinopol se aflaseră deja cele petrecute. Această nouă situaţie pare să-i fi nemulţumit peemisari, care este sigur că erau interesaţi în mod direct de noile alegeri. Astfel se explică sporireanerăbdării cardinalului Humbert, atunci când la mijlocul lunii iulie se găsea încă în capitalabizantină fără o perspectivă de rezolvare a situaţiei. Dornic să încheie cât mai rapid socotelile cugrecii şi să se întoarcă grabnic la Roma, unde deja începuseră intrigile noilor candidaţi, acestaforţează nota şi profitând de neştiinţa bizantinilor despre decesul papei, compune bula deexcomunicare şi o aşează pe altarul catedralei Sf. Sofia.Procedând cu acrivie canonică, se pot stabili nuanţe în cele două sentinţe deexcomunicare şi se poate stabili, de asemenea, ce anume a fost vizat de anatemă şi ce nu. Dar, oastfel de perspectivă nu ia în considerare măsura în care ambele Biserici ajunseseră, în secolulXI, să se identifice cu propriul ritual, transformându-l pe acesta într-o trăsătură fundamentală,definitorie. Putem spune că zidurile despărţitoare s-au ridicat odată cu materialismul cultului.Ca şi Fotie, Mihail Cerularie era un om reprezentativ al neamului grec şi al BisericiiRăsăritene. Deşi nu atingea valoarea intelectuală a predecesorului său, el întrupa idealul şisentimentul bizantin ca nimeni altul. Adversarii au văzut întotdeauna în el un ignorant şi unambiţios, atribuindu-i doar defecte, pe când pe Leon IX l-au împodobit cu toate calităţile şivirtuţile. În contrast cu afemeiatul împărat Constantin IX, patriarhul reprezenta conştiinţanaţională bisericească, hotărâtă să-şi apere tradiţiile şi doctrina împotriva celor ce corupeauOrtodoxia.Istoria următoare a raporturilor politice şi bisericeşti dintre Bizanţ şi Occident este oilustrare abundentă a duşmăniei reciproce şi o agravare a schismei. Puşi în inferioritate politică şiconstrânşi să negocieze un acord religios imposibil, în condiţiile impuse de papi, grecii s-au aflatîntr-o situaţie disperată, pe care apusenii au speculat-o. Fie că episcopul Romei întârta peprincipii europeni împotriva bizantinilor, fie reciproca, rezultatul era unul singur:Constantinopolul a devenit ţinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciadă. Bizantiniitrebuiau combătuţi, precum necredincioşii, datorită “ ereziei “ şi neascultării lor faţă de papă.Numeroşi istorici, atât orientali cât şi occidentali, consideră că evenimentul ulteriorschismei care a provocat ruptura ireconciliabilă dintre cele două lumi creştine a fost cucerireaConstantinopolului de către apuseni în timpul celei de-a patra Cruciade (1204). Pe lângăimportanta slăbire a forţei armate a Imperiului, care nu a mai reuşit vreodată să revină în matcateritoriilor de odinioară, aceasta a adus şi o popularizare în rândul maselor cu privire la dureroasaschismă. În acest fel, “ oraşul cel păzit de Dumnezeu “ a fost pângărit cu 250 de ani înainte decăderea sa definitivă în mâinile turcilor lui Mahomed (29 mai 1453). Acest eveniment explicăînverşunarea cu care poporul grec respingea orice tentativă a basileilor bizantini de apropiere cuapusenii, concretizată în dictonul devenit celebru: “ Mai bine să vedem în mijlocul oraşuluiturbanul turcilor decât tiara papală “.Prin metodele şi inutilitatea lor, încercările de unire (Lyon, Ferrara – Florenţa) audesăvârşit schisma, deschizând o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De la încetare araporturilor oficiale şi ceartă de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent războiconfesional. Până în anul 1054, ea se găsea în faza incidentelor şi a provocărilor; după aceea s-atransformat într-o manifestare consecventă de resentimente, care au adus mult rău popoarelorortodoxe. Suferinţele clericilor şi credincioşilor ortodocşi din statele de confesiune catolică,unirile impuse minorităţilor ortodoxe (Brest – Litovsk, Alba – Iulia), prozelitismul catolic înOrient, dispreţul cu care întotdeauna Biserica Ortodoxă a fost privită în Occident, au transformatschisma într-o prăpastie peste care nu se poate trece atât de uşor pe cât încearcă mişcărileecumenice şi comisiile de dialog actuale.Între timp, la vechile deosebiri s-au adăugat altele noi, care întrec cu mult ca număr darmai ales ca importanţă pe cele pentru care se certau odinioară Fotie cu Nicolae I sau Mihail81

supoziţie ne conduce şi inscripţia gravată pe mormântul împăratului: “ Tu care ai învins tot, maipuţin o femeie “ 305 .Urcat pe tron, bătrânul basileu a observat proporţiile extraordinare ale proprietăţiifunciare ecleziastice, însuşite de-a lungul mai multor secolele. Aceste terenuri deţinute demănăstiri erau în detrimentul celor ale ţăranilor liberi. Pe la începutul secolului VIII, BisericaRăsăriteană se găsea în posesia unor enorme proprietăţi agrare, astfel încât istoricii o compară cuBiserica apuseană pe timpul regilor franci, care se plângeau văzând cum tezaurul lor trecea înmâinile clericilor 306 . Drept răspuns, împăraţii din a doua perioadă iconoclastă (814 – 843) s-auangajat într-o luptă acerbă împotriva mănăstirilor. Multe dintre acestea au fost închise iar bunurilelor confiscate şi trecute în tezaurul Statului.Apoi, cu puţin timp înaintea lui Nichifor II Focas, împăratul Roman I (919 – 944)încercase să oprească creşterea nemăsurată a marii proprietăţi printr-o Novelă din luna aprilie aanului 922, care preciza sistemul denumit “ προτίμησις “. Această Novelă restabilea dreptul depreempţiune al vecinilor la cumpărarea sau arendarea unei proprietăţi ţărăneşti. Astfel, în cazulînstrăinării unei moşii drept de cumpărare aveau următoarele persoane: ruda coproprietară, alţicoproprietari, alţi proprietari ai parcelelor unite cu proprietatea în cauză, vecinii care achitautaxele în comun şi abia la urmă alţi vecini 307 . Din păcate, hotărârea în cauză a fost boicotată debirocraţia imperială aflată în exclusivitate în mâna celor bogaţi. La aceasta s-a adăugat faptul căiarna anilor 927 – 928 a fost deosebit de grea, urmată apoi de un an secetos care a dus la ofoamete, forţându-i pe cei săraci să-şi vândă pământurile şi să se pună sub patronajul marilorlatifundiari.Cu tot acest eşec, împăratul Roman I nu s-a lăsat învins şi în luna septembrie a anului 934promulgă o nouă Novelă prin care hotăra restabilirea gratuită a proprietăţii pierdute în cazul încare preţul plătit pentru ea fusese mai mic de jumătate din valoare. Dacă însă preţul de cumpărarefusese normal, moşia era retrocedată fostului proprietar cu obligaţia ca acesta să plătească sumaîncasată în decurs de 3 ani 308 . Nici Novela aceasta nu a fost aplicată în întregime şi în toateprovinciile bizantine, fiind de asemenea boicotată de cei interesaţi, între care în mod sigur putemnumăra şi stareţii sau administratorii mănăstirilor. Am folosit aici cuvântul oarecum impropriu de“ administrator “, deoarece de la un timp se îndătinase obiceiul donării unor centre monahale, subdenumirea de “ comende “, unor persoane din afara acestora, ba chiar şi unor laici. Intenţiaacestui “ haristicariat “ (κατα χάριν) era bună: persoanele în cauză, fie clerici, fie ierarhi, săcontribuie cu averea lor la restaurarea aşezămintelor mănăstireşti şi la susţinerea materială acălugărilor 309 . Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca să se evidenţieze faptul că obiceiul încauză deschidea larg porţile unor abuzuri ale noilor stăpâni, care în unele cazuri îşi impropriau întotalitate averea mănăstirii şi nu se îngrijeau de vieţuitorii acesteia.În această direcţie abia patriarhul Sisinie II (996 – 998) a încercat aplicarea unei soluţiiradicale. Printr-un “ Τόμος “ el a anulat vechile donaţii patriarhale de mănăstiri către laici,precum şi supunerea administrativă a unor aşezăminte faţă de altele mai mari, ordonând în acelaşitimp restituirea acestora catedralei Sf. Sofia din Constantinopol 310 . Însă, pentru majoritateamănăstirilor această măsură nu a însemnat decât trecerea de la o situaţie rea la alta şi mai rea 311 ,mai ales după noua dispoziţie dată de patriarhul Serghie II (1001 – 1019) din luna mai aanului 1016. Acesta, făcând apel la canonul 49 al Sinodului II Trulan (692), interpreteazăprecedenta prevedere numai în sensul că laicii nu au dreptul să transforme mănăstirile primite în305IBIDEM, vol. I, p. 443.306IBIDEM, vol. I, p. 443.307OSTROGORSKI, GEORGES, op. cit., p. 300.308POPESCU, PROF. DR. EMILIAN, op. cit., p. 179.309BECK, HANS GEORG, op. cit., p. 134.310GRUMEL, V., Les Regestes..., vol. I, fasc. II, p. 236.311BECK, HANS GEORG, op. cit., p. 134.65

să se bizuie spre a înlătura toate piedicile canonice. Dar, Nicolae, intrat în ierarhie împotrivavoinţei sale, nutrea în sufletul său trufaş ambiţii pământeşti. Înalta sa demnitate ecleziastică opercepea ca pe un mijloc de parvenire socială, un început al viitoarei sale înălţări. Mai mult decâtatât, avea chiar să pună în discuţie ordinele venite de la basileu, ceea ce nu se mai întâmplase deceva vreme în societatea bizantină: “ Dacă împăratul porunceşte, sub inspiraţia diavolului, cevacontrar legii lui Dumnezeu, nu eşti dator să-l asculţi; trebuie să consideri nul un ordin nelegiuit,venit de la un om nelegiuit. Niciodată un servitor al lui Dumnezeu nu va asculta de aceste ordinecriminale şi ar vrea mai bine să-şi piardă viaţa decât să servească un astfel de stăpân “ 262 . Foarteintransigent când simţea momentul prielnic, Nicolae ştia totuşi şi când trebuia să se arateîngăduitor şi gata de orice compromis. “ Dacă inteligenţa lui era superioară multora, sufletul înschimb îi era cam josnic “ 263 .Un astfel de om nu avea cum să răspundă afirmativ speranţelor pe care Leon VI lepusese în el. Atunci când împăratul mărturisi intenţiile sale matrimoniale, patriarhul refuzăhotărât să violeze canoanele Bisericii. Situaţia se tensionă rapid între basileu şi înaltul prelat, daracesta din urmă era susţinut de majoritatea clericilor astfel că Leon nu se putea atinge de eldacăvroia să îşi realizeze planul. Totuşi, patriarhul a făcut o greşeală, care a dat posibilitatea unuişantaj. Nicolae I conspirase împreună cu generalul Andronic Dukas împotriva suveranului,într-o expediţie contra arabilor (primăvara anului 905), iar atunci când cel răzvrătit a fugit, Leonreuşi să pună mâna pe hârtiile lui, unde a găsit şi o scrisoare semnată de patriarh, care dovedeatrădarea acestuia 264 . Astfel, împăratul avea acum în mână mijlocul prin care să înduplece opoziţiasemeaţă a lui Nicolae Misticul. Acesta, la rândul său, a înţeles că nu mai are cum să-şi salvezepoziţia şi viaţa decât printr-un compromis.La sfârşitul anului 905, Zoe Carbonopsina născu un fiu, viitorul împăratConstantin VII Porfirogenetul. Acum, pentru Leon, nu mai rămânea decât problema legitimăriiacestui copil. Dar, prin “ Novela LXXIV “ a lui Justinian se stabilise că pruncul unei concubinepoate fi legitimat numai printr-o căsătorie succesivă sau printr-un act graţial al împăratului 265 .Niciuna dintre aceste două situaţii nu erau posibile în cazul de faţă. Patriarhul, şantajat, ar fiaprobat bucuros aceasta, dar ceilalţi ierarhi se împotriveau, declarând că “ naşterea unui copil nuputea face ca Legea să permită o legătură oprită “ 266 şi refuzau să săvârşească Botezul. În celedin urmă şi împăratul a fost nevoit să facă un compromis: dacă voia ca fiul său să fie botezattrebuia ca după aceea să se despartă de Zoe. Astfel, la 6 ianuarie 906, de sărbătoarea BotezuluiDomnului, Constantin a fost încreştinat, în catedrala Sfânta Sofia, de către patriarhul Nicolae IMisticul, având drept naşi pe Alexandru, fratele basileului, şi pe călugărul Euthymie. Trebuieremarcat că nici cu această condiţie de despărţire ulterioară nu se întrunise asentimentulmajorităţii membrilor Sinodului patriarhal. Conducătorii opozanţilor erau mitropoliţii Aretas alCezareei, ucenic al fostului patriarh Fotie, şi Epifanie al Laodiceei 267 .Cu toată promisiunea solemnă dată în faţa ierarhilor înainte de Botez, împăratul nuse ţinu de cuvânt. La 3 zile o aduse pe Zoe în palat şi se hotărâ să o ia de soţie. Într-o asemeneasituaţie, patriarhul ripostă, nevoind să binecuvinteze “ legătura scandaloasă “. Cu tot oprobiulBisericii şi al opiniei publice, Leon VI se căsători pentru a patra oară în ziua de Înviere a anului906, slujba fiind săvărşită de un anume preot Toma 268 . De altfel, suveranul a fost cel care a puscoroana imperială pe capul Zoei, numind-o Augustă, împotriva cutumelor bizantine, carerezervau acest drept numai patriarhului de Constantinopol. Astfel, împăratul care stăpânea “262DIEHL, CHARLES, op. cit., vol. I, p. 340.263IBIDEM, vol. I, p. 340.264BREZEANU, STELIAN, O istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti 1981, p. 88.265BECK, HANS GEORG, op. cit., p. 120.266DIEHL, CHARLES, op. cit., vol. I, p. 342.267GRUMEL, V., Les Regestes…, vol. I, fasc. II, p. 136 – 137.268BECK, HANS GEORG, op. cit., p. 120 – 121.57

să se bizuie spre a înlătura toate piedicile canonice. Dar, Nicolae, intrat în ierarhie împotrivavoinţei sale, nutrea în sufletul său trufaş ambiţii pământeşti. Înalta sa demnitate ecleziastică opercepea ca pe un mijloc de parvenire socială, un început al viitoarei sale înălţări. Mai mult decâtatât, avea chiar să pună în discuţie ordinele venite de la basileu, ceea ce nu se mai întâmplase deceva vreme în societatea bizantină: “ Dacă împăratul porunceşte, sub inspiraţia diavolului, cevacontrar legii lui Dumnezeu, nu eşti dator să-l asculţi; trebuie să consideri nul un ordin nelegiuit,venit de la un om nelegiuit. Niciodată un servitor al lui Dumnezeu nu va asculta de aceste ordinecriminale şi ar vrea mai bine să-şi piardă viaţa decât să servească un astfel de stăpân “ 262 . Foarteintransigent când simţea momentul prielnic, Nicolae ştia totuşi şi când trebuia să se arateîngăduitor şi gata de orice compromis. “ Dacă inteligenţa lui era superioară multora, sufletul înschimb îi era cam josnic “ 263 .Un astfel de om nu avea cum să răspundă afirmativ speranţelor pe care Leon VI lepusese în el. Atunci când împăratul mărturisi intenţiile sale matrimoniale, patriarhul refuzăhotărât să violeze canoanele Bisericii. Situaţia se tensionă rapid între basileu şi înaltul prelat, daracesta din urmă era susţinut de majoritatea clericilor astfel că Leon nu se putea atinge de eldacăvroia să îşi realizeze planul. Totuşi, patriarhul a făcut o greşeală, care a dat posibilitatea unuişantaj. Nicolae I conspirase împreună cu generalul Andronic Dukas împotriva suveranului,într-o expediţie contra arabilor (primăvara anului 905), iar atunci când cel răzvrătit a fugit, Leonreuşi să pună mâna pe hârtiile lui, unde a găsit şi o scrisoare semnată de patriarh, care dovedeatrădarea acestuia 264 . Astfel, împăratul avea acum în mână mijlocul prin care să înduplece opoziţiasemeaţă a lui Nicolae Misticul. Acesta, la rândul său, a înţeles că nu mai are cum să-şi salvezepoziţia şi viaţa decât printr-un compromis.La sfârşitul anului 905, Zoe Carbonopsina născu un fiu, viitorul împăratConstantin VII Porfirogenetul. Acum, pentru Leon, nu mai rămânea decât problema legitimăriiacestui copil. Dar, prin “ Novela LXXIV “ a lui Justinian se stabilise că pruncul unei concubinepoate fi legitimat numai printr-o căsătorie succesivă sau printr-un act graţial al împăratului 265 .Niciuna dintre aceste două situaţii nu erau posibile în cazul de faţă. Patriarhul, şantajat, ar fiaprobat bucuros aceasta, dar ceilalţi ierarhi se împotriveau, declarând că “ naşterea unui copil nuputea face ca Legea să permită o legătură oprită “ 266 şi refuzau să săvârşească Botezul. În celedin urmă şi împăratul a fost nevoit să facă un compromis: dacă voia ca fiul său să fie botezattrebuia ca după aceea să se despartă de Zoe. Astfel, la 6 ianuarie 906, de sărbătoarea BotezuluiDomnului, Constantin a fost încreştinat, în catedrala Sfânta Sofia, de către patriarhul Nicolae IMisticul, având drept naşi pe Alexandru, fratele basileului, şi pe călugărul Euthymie. Trebuieremarcat că nici cu această condiţie de despărţire ulterioară nu se întrunise asentimentulmajorităţii membrilor Sinodului patriarhal. Conducătorii opozanţilor erau mitropoliţii Aretas alCezareei, ucenic al fostului patriarh Fotie, şi Epifanie al Laodiceei 267 .Cu toată promisiunea solemnă dată în faţa ierarhilor înainte de Botez, împăratul nuse ţinu de cuvânt. La 3 zile o aduse pe Zoe în palat şi se hotărâ să o ia de soţie. Într-o asemeneasituaţie, patriarhul ripostă, nevoind să binecuvinteze “ legătura scandaloasă “. Cu tot oprobiulBisericii şi al opiniei publice, Leon VI se căsători pentru a patra oară în ziua de Înviere a anului906, slujba fiind săvărşită de un anume preot Toma 268 . De altfel, suveranul a fost cel care a puscoroana imperială pe capul Zoei, numind-o Augustă, împotriva cutumelor bizantine, carerezervau acest drept numai patriarhului de Constantinopol. Astfel, împăratul care stăpânea “262DIEHL, CHARLES, op. cit., vol. I, p. 340.263IBIDEM, vol. I, p. 340.264BREZEANU, STELIAN, O istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti 1981, p. 88.265BECK, HANS GEORG, op. cit., p. 120.266DIEHL, CHARLES, op. cit., vol. I, p. 342.267GRUMEL, V., Les Regestes…, vol. I, fasc. II, p. 136 – 137.268BECK, HANS GEORG, op. cit., p. 120 – 121.57

asemenea, popor nou – convertit. Succesele misionare bizantine din secolul X (alani, unguri şiruşi) au întărit prestigiul Patriarhiei de Constantinopol. Ca o privire generală asupra temeidezvoltate aici, vedem că întotdeauna latinii au precedat misiunile grecilor, căutând să câştigenoile popoare creştinate, numai prin manevre politice. Despre realitatea activităţii bizantinilor înaceastă perioadă stau mărturie reminiscenţele păstrate în credinţa sau cultul neamurilorrespective. Singuri, ruşii au intrat de în sfera jurisdicţiei bisericeşti a Constantinopolului,neputând a fi atraşi de latini, cu toate eforturile depuse în această direcţie. Dacă nu s-ar fi interpusaici interesele politice, cu totul altfel ar fi arătat astăzi harta bisericească a Europei, pentru căsuperioritatea bizantinilor în acest sens a fost evidentă.Vorbind despre aşa – numita “ dispută tetragamică “, menţionăm pe scurt că s-aînregistrat o nouă intervenţie papală în Biserica Constantinopolului. Trecându-se atât pestedreptul patriarhului de aici, s-a încălcat şi Dreptul canonic bizantin, care condamna o asemenealegătură, mai ales că era în culpă însuşi basileul. Dispensa acordată de papa Serghie III în aceastăproblemă nu a făcut decât să tensioneze stările de fapt, la mai puţin de o jumătate de secol dupăconflictul dintre Fotie şi Nicolae I. Deci, şi aici putem vorbi despre o imixtiune nejustificată apapalităţii în problemele interne ale Patriarhiei bizantine.În capitolul al IV – lea a fost luată în discuţie viaţa mănăstirească din Imperiulbizantin, în special avântul luat de trăirea chinovială prin înfiinţarea Marii Lavre pe SfântulMunte Athos, lucrare a lui Atanasie Athonitul. Pe lângă rolul imens pe care l-a avut în sânulOrtodoxiei, Athosul a fost şi locul unde s-au desăvârşit cele două moduri de vieţuire monahală,idioritmică şi chinovială. Tot în legătură cu această problemă este şi instituţia haristicariatului,care aducea reale deservicii Bisericii. Urmărind înlăturarea unor astfel de abuzuri, împăratulNichifor II Focas a promulgat o Novelă (964), care a fost catalogată de către unii istorici ca “ olege injurioasă “, menită să împiedice dezvoltarea mănăstirilor. În fapt, prevederile acestei legicăutau să îmbunătăţească viaţa monahală, ferindu-o de intervenţiile laicilor, care aduceau cu ei,din mediul profan, patima avariţiei. Credem că acest împărat intrat în istorie nu numai pentrucampaniile sale glorioase de la graniţa orientală a Imperiului, ci şi pentru profunda sa trăirespirituală, a urmărit să aducă numai servicii reale Bisericii, precum a demonstrat-o în susţinereaactivităţii duhovnicului său, Atanasie, pe Sf. Munte.Însă, cea mai importantă problemă, anume Schisma cea Mare din anul 1054, estedezbătută în ultimul capitol al lucrării. Ca o scurtă concluzie a ceea ce s-a analizat, afirmăm că şide această dată vina principală aparţine latinilor, chiar dacă nu în mod direct papei. Mai întâi,apusenii au fost cei care au făcut primul pas, aruncând pe Sf. Masă din catedrala Sf. Sofia, în ziuade 16 iulie, bula de excomunicare. Fără a ne interesa amănuntele îndeobşte cunoscute şi dejamenţionate, considerăm că ar fi fost normal ca mai întâi să fi existat un dialog între legaţi şipatriarh, abia după care să se ajungă ori la o înţelegere, ori la o soluţie extremă. Chiar dacăHumbert a fost găsit vinovat principal de ruptura care dăinuie încă în Biserică, pentru alcătuireasentinţei de excomunicare şi ducerea la îndeplinire a gândului său diavolesc, atât papa, cât şipatriarhul îşi au părţile lor de vină. Cu o atenţie sporită şi prin înlăturarea sentimentelor proprii,după cum spune Sf. Ap. Pavel: “ şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine “ (Galateni II,20), s-ar fi putut evita schisma care de aproape un mileniu macină Biserica.Din întreaga teză ne putem da seama de certitudinea faptului că situaţia respectivăa fost generată de doctrina greşită despre primatul papal, existentă în conştiinţa multor episcopide Roma. Prin această afirmaţie nu vrem să minimalizăm celelalte diferenţe doctrinare saucultice, înregistrate între cele două Biserici, ci urmărim numai să arătăm cauza principală a celorîntâmplate. Bazată pe texte scripturistice dar şi pe dovezi istorice, spun ei, această pretenţieprimaţială a permis episcopului de Roma, în general, să se amestece în problemele interne alecelorlalte Biserici surori. Între acestea Constantinopolul era vizat în special, deoarece aici eracapitala politică a Imperiului, iar papii se erijau în veritabili conducători de Stat. Acumulându-seun număr din ce în ce mai mare de incidente, până la ruptura definitivă nu a mai fost decât un84

asemenea, popor nou – convertit. Succesele misionare bizantine din secolul X (alani, unguri şiruşi) au întărit prestigiul Patriarhiei de Constantinopol. Ca o privire generală asupra temeidezvoltate aici, vedem că întotdeauna latinii au precedat misiunile grecilor, căutând să câştigenoile popoare creştinate, numai prin manevre politice. Despre realitatea activităţii bizantinilor înaceastă perioadă stau mărturie reminiscenţele păstrate în credinţa sau cultul neamurilorrespective. Singuri, ruşii au intrat de în sfera jurisdicţiei bisericeşti a Constantinopolului,neputând a fi atraşi de latini, cu toate eforturile depuse în această direcţie. Dacă nu s-ar fi interpusaici interesele politice, cu totul altfel ar fi arătat astăzi harta bisericească a Europei, pentru căsuperioritatea bizantinilor în acest sens a fost evidentă.Vorbind despre aşa – numita “ dispută tetragamică “, menţionăm pe scurt că s-aînregistrat o nouă intervenţie papală în Biserica Constantinopolului. Trecându-se atât pestedreptul patriarhului de aici, s-a încălcat şi Dreptul canonic bizantin, care condamna o asemenealegătură, mai ales că era în culpă însuşi basileul. Dispensa acordată de papa Serghie III în aceastăproblemă nu a făcut decât să tensioneze stările de fapt, la mai puţin de o jumătate de secol dupăconflictul dintre Fotie şi Nicolae I. Deci, şi aici putem vorbi despre o imixtiune nejustificată apapalităţii în problemele interne ale Patriarhiei bizantine.În capitolul al IV – lea a fost luată în discuţie viaţa mănăstirească din Imperiulbizantin, în special avântul luat de trăirea chinovială prin înfiinţarea Marii Lavre pe SfântulMunte Athos, lucrare a lui Atanasie Athonitul. Pe lângă rolul imens pe care l-a avut în sânulOrtodoxiei, Athosul a fost şi locul unde s-au desăvârşit cele două moduri de vieţuire monahală,idioritmică şi chinovială. Tot în legătură cu această problemă este şi instituţia haristicariatului,care aducea reale deservicii Bisericii. Urmărind înlăturarea unor astfel de abuzuri, împăratulNichifor II Focas a promulgat o Novelă (964), care a fost catalogată de către unii istorici ca “ olege injurioasă “, menită să împiedice dezvoltarea mănăstirilor. În fapt, prevederile acestei legicăutau să îmbunătăţească viaţa monahală, ferindu-o de intervenţiile laicilor, care aduceau cu ei,din mediul profan, patima avariţiei. Credem că acest împărat intrat în istorie nu numai pentrucampaniile sale glorioase de la graniţa orientală a Imperiului, ci şi pentru profunda sa trăirespirituală, a urmărit să aducă numai servicii reale Bisericii, precum a demonstrat-o în susţinereaactivităţii duhovnicului său, Atanasie, pe Sf. Munte.Însă, cea mai importantă problemă, anume Schisma cea Mare din anul 1054, estedezbătută în ultimul capitol al lucrării. Ca o scurtă concluzie a ceea ce s-a analizat, afirmăm că şide această dată vina principală aparţine latinilor, chiar dacă nu în mod direct papei. Mai întâi,apusenii au fost cei care au făcut primul pas, aruncând pe Sf. Masă din catedrala Sf. Sofia, în ziuade 16 iulie, bula de excomunicare. Fără a ne interesa amănuntele îndeobşte cunoscute şi dejamenţionate, considerăm că ar fi fost normal ca mai întâi să fi existat un dialog între legaţi şipatriarh, abia după care să se ajungă ori la o înţelegere, ori la o soluţie extremă. Chiar dacăHumbert a fost găsit vinovat principal de ruptura care dăinuie încă în Biserică, pentru alcătuireasentinţei de excomunicare şi ducerea la îndeplinire a gândului său diavolesc, atât papa, cât şipatriarhul îşi au părţile lor de vină. Cu o atenţie sporită şi prin înlăturarea sentimentelor proprii,după cum spune Sf. Ap. Pavel: “ şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine “ (Galateni II,20), s-ar fi putut evita schisma care de aproape un mileniu macină Biserica.Din întreaga teză ne putem da seama de certitudinea faptului că situaţia respectivăa fost generată de doctrina greşită despre primatul papal, existentă în conştiinţa multor episcopide Roma. Prin această afirmaţie nu vrem să minimalizăm celelalte diferenţe doctrinare saucultice, înregistrate între cele două Biserici, ci urmărim numai să arătăm cauza principală a celorîntâmplate. Bazată pe texte scripturistice dar şi pe dovezi istorice, spun ei, această pretenţieprimaţială a permis episcopului de Roma, în general, să se amestece în problemele interne alecelorlalte Biserici surori. Între acestea Constantinopolul era vizat în special, deoarece aici eracapitala politică a Imperiului, iar papii se erijau în veritabili conducători de Stat. Acumulându-seun număr din ce în ce mai mare de incidente, până la ruptura definitivă nu a mai fost decât un84