Aici - Oglinda literara

IN MEMORIAMIn memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu*CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOSÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU**Pr. prof. dr. Constantin GaleriuFiecare personalitate îşi poartă şi revelează,deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şifundamental, în comunicarea, într-un mod propriu,cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temelesupreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastreumane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şiel vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniual spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu alsfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şireceptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic,o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu oputea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, înidentitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sacare ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şiperioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe,într-un fel de eclectism sau sincretism. Cuputerea geniului său a asimilat ideile şivalorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului,a surprins esenţa, partea de adevăr dinfiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimiişi a cugetului său. Încît, acest „om deplinal culturii româneşti” ne pare a întruchipaşi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului,făcîndu-se asemenea omului gospodarcare scoate din visteria sa , noi şi vechi(Matei 13, 52). Din visteria pe care aagonisit-o în anii de liceu şi studenţieşi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescus-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd:„Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şisocoate”, păstrând ce e bun.Este de la sine înţeles că în formarealui s-au întrepătruns mai multe influenţecare i-au marcat în mod specific întreagagîndire şi creaţie. Între acestea şi înconsonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşituluiveacului trecut, sînt cele schopenhaurieneşi prin ele cele ale filosofiei orientale,hinduismul şi budismul. Dar dincolode toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetareatentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtatăgenetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţiesacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri esteacela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetulatunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, căDacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în bibliotecasa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum noteazăAlexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare,Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, IoanDamaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistentstudiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2),pornind de la sugestiile prezente în comentariile luiAl. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum MihaiEminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfintea făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel,inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celorcinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislitversuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, leaugăsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemeneaînrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzireaauzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”,unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”,„idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”,„ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”,sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fărăde trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasilece Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms.3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetuluinu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cuSfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care eBiblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latinăa rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmatăde o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan:„La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la DomnuDumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquestaera la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe segăsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărorale încerca o exprimare proprie în consonanţă profundăcu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / ŞiDomn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule”(Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse HristoaseMântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276,118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului,auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „DumnezeulPăcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtădin fiorul profund şi mereu neliniştital poetului pentru care s-a şi vorbit depesimismul lui.De aceea ne zicem şi noi ca TituMaiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „Afost fericit Eminescu?”, am răspunde :„Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba:„A fost nefericit Eminescu?”, am răspundecu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, elera un adept convins al lui Schopenhauer,era prin urmare, pesimist. Dar acestpesimism nu era redus la plîngereanemărginită a unui egoist nemulţumit cusoarta sa particulară, ci era eterizat subforma mai senină a melancoliei pentrusoarta omenirii îndeobşte...seninătateabstractă, iată nota lui caracteristică înmelancolie şi în veselie.Noi am putea înţelege această„seninătate abstractă” a poetului înduh şi orizont mioritic, transigurândrealul aşa cum face păstorul din baladă,transformând moartea în nuntă. Cufondul lui creştin nici nu putea fi pesimist.În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, căîn opera eminesciană se împletesc într-o armonioasăunitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său -evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-anăscut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul eio cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede amenirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţaomului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fărăegal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentrubinele neamului său şi al omenirii.Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitorîn multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, dinalcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţiisale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şirăspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporuluinostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă înmanifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimiiei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintretradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctulunui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă,în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat întrunmediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”.Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nul-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul luidirect mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - afost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel deviaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profundmetafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocareaajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein detoţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eunu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea,î7554 www.oglindaliterara.ro