Aici - Oglinda literara

Experienţa femininăcarcerală naşte literaturăComunismul a produs o serie de opere de sertar, dupăcum sunt ele numite de către criticii literari (cu o sintagmă ce s-ademonetizat de mult), fie ele de ficţiune, fie jurnale sau scrierimemorialistice; foamea de inedit, de tabu a dus la publicarea după1989 a multor scrieri memorialistice, în special memorialisticadetenţiei, aparţinând atât unor nume cunoscute în literatură pânăla acel moment, cum ar fi: Nichifor Crainic (Memorii, Zile albe,zile negre,1991), Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, 1991),Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990), PaulGoma (Gherla,1990), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990),dar şi mai puţin cunoscuţii Adriana Georgescu (La început a fostsfârşitul, 1992), Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toatezilele, cinci volume, 1991-1996), Aniţa Nandriş-Cudla (20 de aniîn Siberia. Destin bucovinean, 1991) sau Ana-Maria Marin (Prinpoarta cea strâmtă, 1993), Aspazia Oţel-Petrecu (Strigat-am cătreTine, Doamne…, 2000), Marcel Petrişor (Fortul 13. Jilava, 1991).Fiecare în parte şi toate la un loc sunt mărturii cutremurătoareale unor experienţe nefericite din universul temniţelor comunisteşi critica literară, istoricii literari le-au acordat atenţie în ultimiidouăzeci de ani, putând fi amintiţi aici Nicolae Manolescu, EugenSimion, Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, Ion Manolescu,aceştia subliniind valoarea literară a scrierilor de acest gen,conturându-se un posibil gen memorialistic (pe lângă cele treimari consacrate: epic, liric şi dramatic), pe când, pe de altă parte,Ruxandra Cesereanu, Lucia Hossu-Longin, Lavinia Betea saucercetători, istorici mai tineri ca Marius Oprea, Stejărel Olaru,Dorin Dobrincu, Cosmin Budeancă, Alin Mureşan, urmărindpoveştile de viaţă, dramele şi traumele prin care aceşti oameniau trecut (arestarea, ancheta, procesul, torturile, privaţiunile)au reconstituit valoarea istorică, ideologică şi socială a acestorscrieriĖxperienţa carcerală din perioada comunistă a fost şi pentrufemei una dintre cele mai cumplite tragedii; pentru prima dată, lamijlocul secolului al XX-lea sunt arestate pe motive politice femei,unele dintre ele fiind închise pe motive puerile, fiind soţii, fiice deoameni politici, ajungând să fie persoana non-grata, altele doarpentru că au ajutat un fugar sau un aşa-zis „duşman al poporului”,fiind luate la închisoare pentru „omitere de denunţ”, fiindcă foartepuţine femei erau angajate politic la modul serios, acestea făcândparte din elita intelectuală interbelică (profesoare, artiste, avocate);condiţiile istorico-politice ale acelor timpuri, cu deosebire între anii1944 şi 1950 (chiar şi apoi), arată că în închisorile din Româniasunt încarcerate foarte multe femei la Mislea, Dumbrăveni şiVăcăreşti sau sunt târâte doar pentru anchete în beciurile sinistreale Ministerului de Interne sau în cele ale Securităţii.Un caz aparte este cel al Lenei Constante, artistă plastică,apropiată cercului ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu, Lena fiindprietena Elenei Pătrăşcanu. Născută într-o familie de macedoneniîn 1909, Lena Constante a absolvit Şcoala de Arte Frumoase, fiindco-fondator al Teatrului Ţăndărică alături de Elena Pătrăşcanuşi Harry Brauner, (fratele pictorului Victor Brauner) care, dupădetenţie îi va deveni Lenei soţ.Lena Constante a scris o operă memorialistică valoroasă,inedită, surprinzătoare ce constă în două volume distincte:Evadarea tăcută sau 3000 de zile singură în închisorile dinRomânia şi Evadarea imposibilă. Evadarea tăcută (volum scrismai întâi în franceză şi publicat la Paris în 1990, este publicat şila Bucureşti în 1992 în traducere proprie) este de fapt evadareaîn estetic, Constante apelând la diverse instrumente: visul, jocul,traduceri, abandonarea de sine şi intrarea într-un tărâm fericit, celal creaţiei, pentru că acum imaginează poveşti, concepe piesede teatru, versuri, romane, totul în minte, în memorie, fiindcăera interzisă cu desăvârşire hârtia (deţinuţii politici nu aveauvoie să scrie, le erau interzise cu desăvârşire instrumentele descris), Lena Constante petrecându-şi primii opt ani de detenţie laizolator, fără să comunice cu nimeni, fără să ştie ce se petrece înlumea exterioară (uneori îşi risca viaţa ca să afle veşti la „perete”,comunicând prin Morse, pe care îl învaţă tot în închisoare). Aşacum singură mărturiseşte autoarea, supravieţuirea sa nu ar fi fostposibilă fără aceste resurse inepuizabile care sunt ale imaginaţiei,ale lumii interioare, sufleteşti: „ajunsesem în al cincilea an detotală singurătate. Cum aş fi putut să înving disperarea, mizeriaşi spaima celorlalţi şapte ani de îndurat încă (după cinci ani depuşcărie la izolare este judecată şi condamnată în procesulPătrăşcanu la doisprezece ani de detenţie, acuzată fiind despionaj, n.n.), fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebuniawww.oglindaliterara.ronu era oare aproape? La pândă?Eram mulţumită să-i pot da, dincând în când, un bobârnac. Înpofida foamei, a singurătăţii, cutoată slăbiciunea mea şi forţalor, să le dau tuturora cu tifla.”(Evadarea tăcută).Al doilea volum al său, scrisdirect în limba română, Evadareaimposibilă descrie perioada încare Lena a avut parte de celulacomună, la penitenciarul de laMiercurea Ciuc, între anii 1957-1961, aceasta fiind o experienţăa promiscuităţii şi totodată acompasiunii şi solidarităţii întrefemei, deşi acum îi este cuneputinţă să mai creeze, să fiedoar cu sine, „evadarea” devinechiar imposibilă. În nicio altăscriere din literatura noastrănu găsim exprimată mai plasticESEUManuela CameliaSavasuferinţa femeii încarcerate, dezumanizate, ostracizate, aşacum este ea prezentată de Lena Constante în cel de-al doileavolum memorialistic, un roman al romanelor celorlalte tovarăşede celulă, pentru că fiecăreia îi este destinată o poveste de viaţăcutremurătoare, la care autoarea se face părtaşă recunoscându-letuturor celorlalte calităţile profund umane: „Nu pot încheia acestepagini fără a aduce un omagiu tuturor acestor femei necunoscuteatunci, dar foarte curând prietenele mele. Ştiau toate că, întrunadin celulele penitenciarului lor, trăia de ani de zile o femeieîncă şi mai năpăstuită decât ele. Cu unele dintre ele vorbisem,de altminteri, la perete. Ele m-au primit cu multă prietenie, m-auajutat cât au putut să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă. Cei treiani şi jumătate de viaţă împreună cu ele sunt, într-adevăr, o cutotul altă poveste. În pofida suferinţelor de toate felurile, lipsei deigienă, claustrării, bolilor, pedepselor barbare sau poate tocmaide aceea, o foarte frumoasă poveste de solidaritate feminină însuferinţă.” (Evadarea tăcută).Viaţa ca un roman o trăieşte şi tânăra Adriana Georgescu,al cărei destin întortocheat o face să sufere şi să îţi găseascăliniştea numai după ce părăseşte pământul ţării pe care l-a iubitmai presus de orice. Experienţa sa începe ca tânără avocată şijurnalistă, când printr-o împrejurare fericită ajunge să fie numităşefa de cabinet a primului ministru Rădescu (care luase locul luiSănătescu pe 6 decembrie 1944). Cunoaşte acum personalităţileimportante ale momentului: Petru Groza, Teohari Georgescu,Lucreţiu Pătrăşcanu, Gherghiu-Dej, ba chiar o vede la o recepţieşi pe Ana Pauker. Guvernul Rădescu va cădea pe 23-24 februarie1945 sub presiunea Moscovei şi lucrurile vor lua o întorsăturănegativă pentru generalul Rădescu şi cabinetul său, romanulAdrianei Georgescu intitulându-se sugestiv şi oximoronic Laînceput a fost sfârşitul. Arestarea Adrianei va avea loc maitârziu, în vară, pe 29 iulie 1945, când ieşea din casa generaluluiRădescu, a cărei avocată era. Este ridicată direct din stradă caîntr-un film politico-poliţienesc, este acuzată de terorism, bătutăcu sălbăticie de însuşi temutul Nicolski (la proces află cine era„omul-şobolan” care aproape o lăsase paralizată, lovind-o fărămilă peste picioare), scuipată, umilită, dată cu capul de pereţi,umilită, violată şi drogată; toate eforturile anchetatorilor săi seîndreptau într-o singură direcţie: să o facă să îi compromită peprincipalii lideri ai opoziţiei - Iuliu Maniu, Vintilă Brătianu, MirceaIoaniţiu, Mihai Fărcăşanu, de aceea titlul celui de-al doilea capitolal operei sale este chiar începutul declaraţiei pe care tot încercausă o smulgă tinerei avocate: Subsemnata, declar…, răspunsulfiind invariabil acelaşi: „N-am nimic de scris. Nu ştiu.”, cu toatebătăile, torturile, şantajul, foamea, ameninţarea cu deportarea înSiberia.„Aventura” Adrianei în Penitenciarul de femei Ilfov este unala limita imposibilului: este la un pas de moarte, este în pragulsepticemiei şi va fi operată la picior, îngrijită de celelalte deţinute– hoaţe, prostituate, ţigănci. Este un univers sordid, dantescoarghezian,cu limbajul specific; astfel, Adriana este numită decătre tovarăşele ei din închisoare „puştanca” sau „puştoaica”, darpentru că este o „politică” o numesc „terorista” sau chiar „reginateroriştilor”, pe când torţionarii săi sunt necruţători când e vorbade apelative: „căţea reacţionară”, „târfă”, „reacţionară putredă”,„căţea, viperă, târfă” o numeşte chiar Nicolski, iar doctorul careo îngrijeşte după operaţie nu se sfieşte să îi arunce o replică dincare reiese că îi pare rău că a salvat-o: „Cu tine, totul este veşnicpe dos. Nu eşti decât o reacţionară împuţită.”Graţierea sa are loc în aprilie 1947, dar nu se bucură preamult de libertate, fiind arestată curând a doua oară şi de dataî7593