Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu

Dubla sacrificare a lui Liminescu

THEODOR CODREANUDubla sacrificarea lui EminescuTârgovişte, 1997

IPRIMA SACRIFICARE

Dubla sacrificare a lui Eminescu

DE LA MOARTEA CIVILĂLA MOARTEA FIZICĂDupă numeroasele pagini biografice eminesciene,între care strălucesc , îndeobşte, două cărţi ( Viaţa luiMihai Eminescu de G. Călinescu, 1932 şi Hyperion I deGeorge Munteanu, 1973), se părea că n-a mai rămasnimic de spus despre existenţa lumească a luiEminescu. Cât priveşte promisiunile lui Ion Roşu,acestea, deocamdată, n-au fost împlinite, biografia saoprindu-se la un prim volum, nu lipsit de interes.Surpriza a venit din altă parte , prefigurată de unelearticole din revista Luceafărul, semnate de Mihaiungheanu şi N. Georgescu. Ele se refereau la perioadacea mai tragică, dar şi cea mai obscură a vieţii luiEminescu - anii 1883 - 1889. încă de pe atunci (1986 -1989), reacţiile de protest n-au întârziat să apară, căciamintiţii critici tulburau serios o anumită imagineoficială asupra anilor de boală. Părea că G. Călinescuşi urmaşii săi spuseseră esenţialul, cristalizaseră unşablon convenabil despre un Eminescu victimă a uneiagonii încheiate la 15 iunie 1889 printr-o "paraliziegenerală", pe fondul unui sifilis congenital matern,asociat cu alcoolismul şi alte abuzuri. Ziua de 28 iunie1883 era declarată ca debutul m orţii intelectuale, dupăcare au urmat şase ani sterili, compătimiţi de toatălumea. La crearea acestei imagini au contribuitdeopotrivă medici de prestigiu (savantul G. Marinescu,

de pildă), biografi, foşti prieteni sau duşmani, oamenipolitici etc.Două cărţi m-au determinat să recitesc capitoleledespre anii de boală din biografiile lui G.Călinescu şiGeorge Munteanu. Ele au, într-adevăr, o laturăcomună: amestecul derutant de documentaristică şipoezie, lucrurile fiind vădit deformate prin prismadraconică a nebuniei. încât obiecţia formulată de N.Georgescu că eminescologia suferă încă de lipsainterpretării critice a izvoarelor, mi se pare legitimă,câtă vreme nu există o instituţie naţională Eminescu şicâtă vreme eminescologia va continua să fie doarpreocuparea unor pasionaţi de poetul naţional (Cf. N.Georgescu, A do l u i viaţă a lui Eminescu, Ed. EuropaNova, Bucureşti, 1994, p. 41). Să nu uităm că nicipreconizata "catedră Eminescu " ( v. PompiliuConstantinescu ) nu s-a realizat. Şi încă se mai vorbeştede un cult Eminescu, ironizat de unii sau chiarcondamnat. El există ca atmosferă, dar niciodată n-adevenit instituţie culturală a statului român. Eminescun-a ajuns să marcheze politica românească, deşi el esteîntemeietorul doctrinei naţionale moderne.Dimpotrivă, opera lui a fost cu grijă separată destructurile de profunzime ale politicii naţionale, operalui publicistică fiind interzisă după al doilea războimondial, efectele prelungindu-se şi astăzi. Nu esimptomatic că Eminescu are atâţia duşmaniînverşunaţi şi după 1989 ? în mod făţarnic se vorbeştede Statutul" de p o e t naţional. în realitate, de un secolîncoace, Eminescu este înlăturat, sub o formă sau alta,de la plăsmuirea destinului nostru naţional. Iar aniibolii au directă legătură cu această interdicţie a luiEminescu şi consacră o sacrificare ce datează din una

din cele mai negre zile ale istoriei româneşti : 28iunie 1883’. N-am găsit echivalente pentru asemenea zidecât 26 iunie 1940, sau 23 august 1944, ziua arestăriimareşalului Antonescu. Aceste zile sunt legate dehotărâri imperiale care au pecetluit soarta ţării pentrudecenii întregi, amestecate fiind şi forţele oculte alemasoneriei .28 iunie 1883 este o cheie hermeneutică pentruistoria românească modernă şi ea marchează înlăturarealui Eminescu de la făurirea destinului românesc. Deatunci, orice mişcare politică ce şi-l revendică, estemarginalizată şi descrisă în culori sumbre. E suficient săamintesc tragica eroare a lui Panait Istrati, care în 1924a declanşat în numele idealurilor kominterniste, unaberant atac împotriva lui Eminescu (v. Intre neam şiumanitate , în "Adevărul literar şi artistic" , 21septembrie 1924). Când Panait Istrati se va trezi dindrogarea ideologică şi se va întoarce la matcanaţionalismului eminescian, el însuşi va fi condamnatla moarte civilă (Cf.M.Ungheanu, Panait Istrati şiKominternul, F.d. Porto-Franco,Galaţi, 1994, p. 49 - 53).Nu ştiu dacă N. Georgescu şi-a dat seama pe deplinde importanţa concluziilor sale la care a ajuns dupăinvestigaţii arhivistice de peste 15 ani. In orice caz,punctul nodal al cercetărilor este ziua de 28 iunie1883, ziua condamnării la m oarte civilă a geniuluieminescian. Cei mai mulţi comentatori - si n-au fostpuţini seduşi îndeobşte de unele aspectesenzaţionale, au trecut cu seninătate pe lângă mesajulcărţii. Numai urmaşii peste timp ai celor care auSemnat "sentinţa morţii civile a poetului au înţeles bine"primejdia" şi au încercat s-o ridiculizeze, reducând-o la

senzaţionalul ieftin. în ce mă priveşte , n-am putut săreacţionez prompt, la prima lectură a cărţii ,în 1994.M-au reţinut unele puncte vulnerabile, aproape ţinândde 'fantastic", legate mai ales de interpretarea cifrelormasonice şi a mesajelor implicate, începând cufaimosul interogatoriu din 12 iunie 1889, luat poetuluide judecătorul Brusan şi terminând cu celebrul pasajfinal din biografia călinesciană, sau ediţia de Poezii alui Titu Maiorescu. Iată, însă, că - între timp - mi-acăzut sub ochi o carte a unui medic psihiatm romândin exil, Ovidiu Vuia, publicată (tot după îndelungiinvestigaţii) în 1989, pătnmsă cu greu în ţară şineştiindu-se mai nimic despre ea (v. Ovidiu Vuia,Mihai Eminescu. 1889-1989, Ed. Coresi, Viganello,Italia,1989). Evident, lucrarea i-a rămas necunoscută şilui N. Georgescu. Studiile lui Ovidiu Vuia vin în chipspectaculos şi decisiv în favoarea tezelor lui N.Georgescu.Ambele cărţi pornesc de la contestarea biografiilormoderne ale poetului, relativ la anii de boală. OvidiuVuia merge până la o anume agresivitate la adresa luiPetru Rezuş şi George Munteanu, numindu-i"retrograzi", ceea ce mi se pare cam deplasat. Oricum,remarcabila biografie interioară a ultimului rămâneîncă un pisc de atins, chiar dacă perioada bolii poetuluiapare azi tratată prea în spirit călinescian. N. Georgescue mai abil din acest punct de vedere, cândgeneralizează: 'Biografiile moderne instituiesc modelultiranic după care «nebunia» şi-a aşternut definitivumbra după primul atac, cel din iunie 1883, până la* între timp, cartea a apărut la o editură din tară.

moarte - iar în intervalul 1884 - 1889 poetul n-a maicreat nimic". (Op. cit., p. 13). Cei doi culeg suficienteprobe care dovedesc supravieţuirea puterii creatoare alui Eminescu şi după 1883. Nu cred că e cazul săfacem un inventar al acestor probe. Ele stau laîndemâna oricui se arată interesat de subiect.Altminteri, atât G. Călinescu, cât şi G.Munteanuconstată reveniri, adesea spectaculoase, ale capacităţiiintelectual -creative. Or, tocmai aici s-a cuibărit punctulfoarte slab al comentariului biografic, prestigioşii autorinefiind avertizaţi asupra simptomatologiei şi urmărilorbolii pe care o atribuie lui Eminescu, ei nefiindspecialişti în domeniu. Şi totuşi optica le este legitimatăde erorile transmise de specialişti. Problema e de ce audecis în favoarea acestor erori şi n-au recurs la oconsiderare critică a izvoarelor. Este de-a dreptuldecepţionant să-l vezi, bunăoară, pe G. Călinescu cumîşi etalează maliţia, sancţionând ca produs al boliipsihice unele preocupări ştiinţifice ale poetului. Ironia afăcut ca G. Călinescu să găsească dovezi de "nebunie"şi în unele texte reproduse de Eminescu din marifizicieni ai vremii !în concluzie, greşeala biografilor şi a specialiştilorcare le-au alimentat erorile vine de acolo că o demenţăpe fond luetic, cu "paralizie generală" nu m ai creeazănimic. De aici regretabilul efort al multora de a dovedică între 1883 - 1889 s-a instalat, în viaţa lui Eminescu,un vid spiritual ireversibil. " într-adevăr - scrie N.Georgescu un «paralitic general», un «abulic înultimul grad» - aceştia sunt pacienţi care nu maicreează... în privinţa lui Eminescu, impresionanterămân, însă, mărturiile documentare ale unor bărbaţiavizaţi despre bogăţia hârtiilor sale scrise" ( p. 14 ).

Există mărturii despre o a doua ladă cu manuscrise,alta decât cea ajunsă la Maiorescu, ridicată de doidomni misterioşi, asupra căreia a atras atenţia şi IlarieChendi: " De pe la 1884, însă, când s-a întors de laViena, până la 1889, când a urmat catastrofa morţiilui, el a mai muncit mult. Unde sunt manuscriptele luidin acel interval ?” Amita Bhose, autoarea unortemeinice studii eminesciene, a elogiat forţaintelectuală în traducerea gramaticii sanscrite dupăFranz Bopp . Al. Vlahuţă l-a găsit cu 'hiemoria întreagă"în iulie 1884, iar Slavici îl aprecia ca pe un "om cumintea limpede şi cu deosebire chibzuit". După şaseani de la debutul bolii, îşi păstra 'hiemoria intactă şicapacitatea de a improviza versuri." (Ovidiu Vuia,op.cit. , p. 36). Despre articolele din România liberă,din 1888, G. Călinescu recunoaşte că '‘arată multăchibzuinţă a judecăţii şi o linişte, în sfârşit, aconcepţiunii, încât nimic nu te-ar face să bănuieşti căsunt scrise de un om care până mai deunăzi privealumea cu ochii rătăciţi". ( Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed.Junimea, col. "Eminesciana", Iaşi, 1977, p. 357 ).Despre aceleaşi articole ( Iconarii ci-lui Beldiman şi Iariconarii, din 13 şi 20 noiembrie 1888), GeorgeMunteanu decidea: 'Nici o deosebire nu se vădea întreideile profesate în aceste articole şi ceea ce publicase înTimpul". (H yperion I. Viaţa lui Eminescu, Ed. Minerva,Bucureşti, 1973, p. 340). Peste două pagini, criticuladaugă: " O deosebită chibzuinţă arăta Eminescu acumîn toate, şi prin august 1888 prietenii îl credeau pedeplin restabilit".Evident, atât G. Călinescu, cât si G. Munteanusimt că e la mijloc o contradicţie. Astfel de reveniriindiscutabile sunt puse de ultimul pe seama 'Vigorii

fizice înnăscute" şi "a unui patrimoniu spiritual ce radiaenergie, chiar şi după ce fusese părăsit de principiulcoordonator" ( ibidem , p. 333 )• Aceşti mari biografi,ca şi alţii, nu s-au gândit că au fost induşi în eroare deun diagnostic greşit, dar care a convenit celor ce auprovocat moartea civilă a ziaristului Eminescu, cât şiunei politici oficiale postume, relativ la memoriapoetului. De aceea, nu e lipsită de îndreptăţire acuzalui Ovidiu Vuia că G. Călinescu nu a manifestat, pânăla capăt, suficientă responsabilitate faţă de Eminescu. Eun fapt plin de dramatism, căci e vorba, totuşi, de celmai mare eminescolog interbelic, dacă nu din toatetimpurile, cum s-a spus. Paradoxal, până şi lui G.Călinescu poetul i-a rămas un mare necunoscut. Dealtfel , unul dintre studiile lui Ovidiu Vuia se intituleazăEminescu, m arele necunoscut. Repunând cei şase aniîn matca lor firească, în lumina adevărului , " operalui Eminescu se cere reinterpretată, chiar dacă peaceastă cale trebuiesc revăzute monumente, ca Celeridicat de harnicul Perpessicius. Numai astfel putemzice că-1 facem cu adevărat cunoscut pe marele poet şigânditor M. Eminescu, un humanist de talia unuiLeonardo da Vinci".( Ovidiu Vuia, op. cit., p. 19).Premisă justificată, care a stimulat, în ultimiicincisprezece ani, o nouă etapă în eminescologie,bazată pe ediţia naţională, care încă se găsea în curs dedefinitivare. încheierea acesteia, reconsiderarea anilorde boală şi a gândirii polimorfe, de o surprinzătoareadâncime şi modernitate - iată cele trei marievenimente petrecute în eminescologie, după dispariţiageneraţiei lui Călinescu şi Perpessicius.Invocând anii bolii, cititorii ar putea crede căautorii noştri se zbat să susţină că operele date de

Eminescu între 1883 - 1889 sunt evaluate nedrept. înunele cazuri , e o necesitate ( v. corespondenţa,însemnările, articolele, traducerile). Totuşi, acestea suntpuţine, până la un eventual miracol al descoperirii celeide-a doua lăzi cu manuscrise. Dar nu aceasta e miza, cialta: anume că Eminescu a rămas capabil de creaţie, deo reală posibilitate de ameliorare, dacă nu de oînsănătoşire totală. Şi tocmai această capacitateintelectuală a fost pusă în joc şi eliminată dinordinea creaţiei culturale şi politice. E la mijloc ceea ceN. Georgescu a numit moartea civilă, pusă la cale şifoarte bine orchestrată de forţe obscure, care nici azinu doresc să se afle adevărul. Asta ar explicanecurmata stare de război cu Eminescu, de un secolîncoace,război care a culminat în anii comunismului şis-a prelungit, cu violenţă, şi după 1989. Unul dinargumentele forte ale cabalei antieminesciene e căpublicistica n-ar avea nici o însemnătate, comparativ cupoezia, deoarece e produsul unei minţi pândite deboală, 'pentru o bucată de pâine "etc. Este cauza carel-a determinat pe Ovidiu Vuia să cerceteze: " Adevăailm-a preocupat în primul rând, oricât m-ar fi duait,recunosc deschis, caracterizările duşmanilor poetului şibineînţeles ai neamului românesc, când afirmă despreideile sale, mai ales social-politice, că nu sunt de luat înseamă, odată ce vin de la un sifilitic şi alcoolic . Ori( sic!) adevăail este că Eminescu n-a fost nici sifilitic,nici alcoolic !!!" (Cuvânt înainte ).De aici facilitarea punerii la index a gândiriisocial-politice eminesciene, care i-a îndemnat pe ceimai de seamă eminescologi s-o ocolească, sau să omarginalizeze, chiar când i-au intuit extraordinaravaloare. De aici au curs cu nemiluita etichetările

cele mai prăpăstioase, aduse la zi cu toată pompa("reacţionar ", " paseist ", " antisemit ", " xenofob "/'naţionalist şovin ", " protolegionar ", " fascist ","execrabil om politic" etc.). Din timpul vieţii poetuluişi până azi, obsesia denigratorilor a rămas aceeaşi laGrigore Ventura, contemporanul său, şi la MosesRosen, contemporanul nostru. Oamenii din aceastăcategorie au socotit că ticăloşia lor intelectuală va aveamai mult credit prefacându-se că laudă poezia . Scriuca şi cum ar regreta profund că Eminescu s-a coborâtatât de jos ca zia rist! Este o viclenie care a indus pemulţi în eroare. Eminescu ştia bine ce-1 aşteaptă,când şi-a descris posteritatea în Scrisoarea I şi în altetexte . El a prezis osanalele care ucid . Un CorneliuBotez, de exemplu, a editat un volum al poeziilor luiEminescu, în 1909, cu prilejul comemorării a douădecenii de la moarte. Fondurile rezultate au fostfolosite pentai ridicarea cunoscutei statui din Galaţi,dezvelită în toamna lui 1911. Atunci s-a declanşat opolemică aprinsă în juail publicisticii lui Eminescu,hotărându-se, pentru mulţi ani, marginalizarea ei.Corneliu Botez, cu atuul binefăcătorului , a respins cuviolenţă publicistica, contribuind la ruperea în două aoperei. Corneliu Botez a fost un colaborator la,Adevărul literar şi artistic, publicaţie de stânga, aceeaşicare va găzdui atacul antieminescian al lui PanaitIstrati, ca şi multe articole ale lui G. Călinescu. Este oposibilă cauză a opticii călinesciene asupra anilor deboală. " Opera poetică a lui Eminescu - scria înacelaşi nefericit an 1911 Nicu Xenopol - e suficientăpentru a-1 ridica printre geniile neamului nostru. Ce-ifolosesc gloriei acestui om dezmormântarea articolelorsale de gazetă, a polemicilor sale din ziarul Timpul,

unde a scris nu doar că avea patimă pentru viaţapolitică, ci împins numai de necesitatea vieţii ? (...)Avea uri neexplicabile, provenite dintr-o nepricepereabsolută a curentului care împingea societatearomânească spre propăşire economică". N. Xenopol sestrăduie, în continuare, să probeze " urile " luiEminescu, să ne convingă că era de o incompetenţăcrasă în chestiuni economice şi financiare, conchizând:" Eminescu, care a fost un poet genial, n-ar fi fost înstare să negocieze un împrumut (de la Banca Naţională,n.n.) de 500 lei. în asemenea condiţiuni, scrierilepolitice ale lui Eminescu nu au nici o valoare; ele nufac decât să pună în lumină părţile slabe ale inteligenţeilui...”(Cf. Ţara nouă, noiembrie 1911, apud N.Georgescu, p. 164).Din fericire noi ştim astăzi că N. Xenopol este unpersonaj cu totul neglijabil în materie de literaturăeconomică şi politică, pe când Eminescu străluceştedeopotrivă ca poet şi gânditor.D e ce şi cum s-a produs moartea civilă a luiEminescu ?Cabala antieminesciană se pusese în mişcare încăde prin 1880. G Călinescu pomeneşte de faptul căpoetul era neliniştit " de ideea unei cabale urziteîmpotrivă-i ", înainte de debutul bolii ( op. cit., pag.327), dar criticul vede în aceasta un semn de psihoză!Ce ştia A.C. Cuza, un foarte bun cunoscător al opereieminesciene, de a inserat în programul politic al LigiiApărării Naţional - Creştine (1923) aceste cuvinte: "Liberalii au ucis mişeleşte pe cel mai mare poet alneamului, Mihail Eminescu, şi l-au îngropat, în modbarbar, într-un mormânt simplu, cu o mică cruce lacăpătâi, pe care fiecare trecător prost îşi scrie numele.

Aşa se află şi astăzi". (Cf. Catehismul politic cuzist alLigii Apărării Naţional - Creştine, în "Arhiveletotalitarismului", an II, nr.1-2 / 1994, p. 164). E oreferinţă la asasinatul moral sau la asasinat în sensulpropriu al cuvântului ? Sunt întrebări extrem de grave,la care opinia publică are, în sfârşit, drept de răspuns.Istoria literară ne asigurase că boala ereditară a luiEminescu, izbucnită în 1883, a marcat ieşirea poetuluidin viaţa publică. Cei şase ani de agonie, regretaţi,bineînţeles, de toţi comentatorii, păreau definitiv clasaţipentru posteritate. însă lucrurile nu stau de loc aşa. Caspecialist, Ovidiu Vuia, consideră că "cei şase ani se cerreintegraţi în matca lor" (op.cit., p. 75), printr-oredimensionare substanţială a destinului biografic şicreator.Reamintesc că degradarea personalităţii luiEminescu, sfârşită cu moartea lui prematură, a fost pusăpe seama unui sifilis congenital pe linie maternă,asociat cu excesul de alcool, cafea, surmenaj, ducând lademenţă acută şi paralizie generală. Diagnosticul acestaa fost susţinut, în 1887, de dr. Francisc Iszac, fiindîntărit, mai târziu, de G. Marinescu, Panait Zosin ş.a.,apoi acceptat, de-a lungul timpului, de majoritateabiografilor şi de medici mai recenţi ca Petre Brânzei şiE. Câmpeanu. Alţi medici s-au arătat mai reticenţi,precum cei din Viena. Dr. Obersteiner, într-o scrisoarecătre T. Maiorescu, din 10 felmiarie 1884, se arătauimit de evoluţia bolii, în stare să contrazică opiniilespecialiştilor ( Convorbiri literare, 1906 ). în 1934,medicul Petra Gheorghe scria, într-un studiu: "Eminescu n-a fost nici sifilitic şi nici alcoolic " ( citat deOvidiu Vuia). Cercetările mai noi îl confirmă. în ceeace-1 priveşte pe G. Marinescu, acesta a tratat cu

superficialitate cazul Eminescu, deşi a fost o vocedecisivă în înstăpânirea mistificării. Savantul se afla, peatunci, abia la începutul carierei. Pe de altă parte, nuavea o prea mare consideraţie pentru artişti, cum adovedit-o şi faţă de Ştefan Luchian. Intr-o scrisoaretârzie, el a acceptat diagnosticul ce se "oficializaşideja, admiţând că Eminescu murise de "paraliziegenerală", ca şi Nietzsche, Lenau sau Maupassant.Privitor la Nietzsche şi Eminescu, s-a înşelat. Decizia luinu se baza pe date clinice certe. In scrisoarea din 29iunie 1914, savantul recunoaşte că a văzut creierul luiEminescu. Dar ulceraţiile descrise de G. Călinescu nuapar la Marinescu. întrucât creierul era în putrefacţie,G. Marinescu a renunţat la examinarea microscopică,aruncându-1, pur şi simplu, în ciuda faptului căexamenul de sifilis se poate face şi după luni deputrefacţie ( Ovidiu Vuia ). Acest aspect a fostdenaturat de editorul scrisorii, Augustin Z. N. Pop,care a comis o greşeală de lecţiune.în scrisoare, G.Marinescu vorbeşte de identificarea pe creier a unorleziuni m icroscopice, iar nu m icroscopice, cumreproduce Augustin Z. N. Pop, ceea ce înseamnă căMarinescu n-a făcut examenul histologic, " îngroşareameningelui în regiunea frontală constatată macroscopic"fiind "un simptom banal, prezent în orice psihoză cuevoluţie cronică " ( Ovidiu Vuia, op. cit., p.62 ).Diagnosticul drastic oficializat convenea, fiindcă ellegitima soarta ce i s-a rezervat p o etului de Ia 1883încolo. Dar nu există un buletin medical de autopsie.Mai mult, pe actul de deces nu apare iscălitura niciunui apropiat al poetului, ci - pur şi simplu - şi-au pusdegetul doi analfabeţi din personalul morgii. Cine s-atemut de prezenţa cuiva din familie sau dintre prieteni?

T. Maiorescu şi Iacob Negaizzi nu s-au gândit lasifilis când au scris despre boala lui Eminescu, "ci la oafecţiune intrafamilială, înnăscută şi astăzi ştiinţamedicală le dă dreptate." (Ibidem ). De altfel, într-oprimă fază, Maiorescu a găsit inutilă trimiterea poetuluila Viena, deşi ulterior a făcut tot ce i-a stat în putinţă dea-1 îndepărta de Bucureşti (v.scrisoarea către EmiliaHumpel, din 19/31 octombrie 1883: " Am găsit şigăsesc ducerea lui la Viena cu totul nefolositoare"). Lainsistenţele Emiliei Humpel, Eminescu a fosttransportat, însoţit de Chibici-Râvneanu, la OberDobling. în Wiener-Kronik, se menţionează internareade la 2 noiembrie 1883 la 26 februarie 1884, dar fărăprecizarea diagnosticului. Medicii Leidesdorf şiObersteiner erau buni specialişti în sifilisul nervos.Luesul era pe atunci o boală uşor de diagnosticat, fără,însă, metodele sigure de după 1900. Un specialisttrebuie să ştie: "Sifilisul cerebral de tipul paralizieigenerale odată instalat nu mai permite nici un actcreator, personalitatea individului fiind completdezintegrată, producţiile sale se desfăşoară în limitesterile şi pueril de absurde" (Vuia, p.34). Or, Eminescua părăsit stabilimentul vindecat aproape complet. Dupăşase ani, aceleaşi simptome ca la început, cu "tulburăride afectivitate, păstrându-şi memoria intactă şicapacitatea de a improviza versuri" (Ibidem , p.36). înorice caz, medicii vienezi n-au diagnosticat sifiliscerebral (Maiorescu ar fi ştiut-o!), iar cineva a ţinut săarunce incertitudine asupra investigărilor clinice de laOber Dobling. Ion Grămadă a observat lipsa maimultor file din jurnalul de observaţii medicale dincondica stabilimentului. Asistentul a explicat că acelefile au fost luate de cineva de la Ministerul de Externe

omân (N.Georgescu,op.cit., p.40). Cine a fost acelcineva? Curios, a dispărut şi dosarul curatelei din 12iunie 1889, instituită pentru pensionarea poetului.Dr. Şuţu a diagnosticat m anie acută, în 1883, ca şiLeidesdorf şi Obersteiner, fapt ştiut de Titu Maiorescu(Vuia, p.72). Totuşi, după moarte, s-a impus credinţa în"paralizia gene"pe undeva, anumiţis/Zi7/f/c/Nu vom merge cu ipoteza spre care înclină N.Georgescu că poetul nu era bolnav în 1883. Altminteri,chestiunile medicale intră doar marginal în vederilecriticului. însă boala p o etului a fo st vindecabilă. Adevenit incurabilă, în schim b, graţie m orţii civile care is-a programat.Este meritul dr. Ion Nica de a fi întreprinsprima cercetare ştiinţifică serioasă despre drama psihicăa lui Eminescu. El a stabilit cu certitudine, pe bazamaterialului avut la dispoziţie, că Eminescu n-a suferitnici de epilepsie psihică (A. Şunda), nici deschizofrenie (C. Vlad), nici de lues, alcoolism şi paraliziegenerală (Fr.Iszac, G.Marinescu, P.Zosin, ş.a.), ci deo psihoză maniaco-depresivă cu aspect mixt, pe fondereditar, manifestată, în final, ca pseudo-paralizie dinpricina unei fatale intoxicaţii mercuriale. Laimpresionanta bogăţie de argumente a dr. Nica, OvidiuVuia adaugă altele, edificatoare. Dacă Eminescu ar fimoştenit sifilisul de la mamă (nu există dovezi căRaluca Eminovici a fost infectată de lues!), incubaţia arfi trebuit să înceapă încă de la naştere, încât boala s-arfi manifestat de la 10-15 ani, nicicum după 30 de ani(ibidem , p.69). Apoi, înainte de izbucnirea bolii, s-ar fideclanşat o evidentă scădere a capacităţii creatoare.Dimpotrivă, geniul eminescian a culminat în 1883. îniarna lui 1885, şi-a fracturat un picior şi acesta s-a

vindecat relativ repede, lucru de neimaginat în situaţiaunui sifilis avansat precum cel descris de G.Călinescu(p.37). în paralizia generală pe fond luetic nu se menţinmemoria, potenţele intelectuale, spiritul critic şiautocritic, dorinţa de reluare a activităţii creatoareetc. OvidiuVuia trage concluzia că poetul a fost unpsihotic de tipul lui Holderlin, care a trăit până laadânci bătrâneţe, continuând să creeze, o psihoză detipul celei descrise de K. Jaspers şi care "deschideferestre înspre absolut" (p.75). Cum să ne explicămparadoxul că, în ciuda profundei depresii morale,poetul a evoluat spre o solidarizare înseninată cu artaantică? Chiar în ziua izbucnirii maladiei,Maiorescu notează o reflecţie a poetului, la ora 10,când l-a vizitat: "Lasă, că va reînvia arta antică", pentruca în articolul din Fântâna Blanduziei (1888), săfacă o pledoarie impresionantă pentru renaştereageniului clasic (Cf. Opere, XIII, Ed. Academiei,Bucureşti, 1985, p.331). E un traseu urmat, într-adevăr,si de Holderlin. "Am certitudinea - zice Ovidiu Vuia - cădacă Eminescu ar fi fost dat sub tutela unor oamenicuminţi, asemenea lui Holderlin în celebrul turn dinTiibingen, într-un cadru ca cel de la MănăstireaNeamţului, legat de veşniciile neamului său, departe denaşele iritante pentru creierul lui sensibil, marelenostru poet s-ar fi însănătoşit complet, cum nu rar are!oc la mulţi ciclotimici".(Op.cit., p.85). Credinţe similare■ui mai exprimat şi alţii. De pildă, în 1931, I.N. Romani fi.,; "Am avut totdeauna, am şi astăzi convingerea^strămutată că poetul care a luptat cu mizeria şi cuurnea a murit cu zile. Eminescu avea nevoie de un■atament serios şi de lungă durată, care cereauurecare sacrificii pe care nu s-a găsit nimeni dispus să

o facă" ( O pagină inedită din viaţa lu i Eminescu, în"Adevărul literar şi artistic", nr. 535 din 8 martie 1931).Nu încape îndoială că Eminescu "a murit cu zile" şi căviaţa lui s-ar fi putut prelungi printr-o îngrijire adecvată,cu surprize creatoare ca la Holderlin. Şi totuşiasemenea speranţe ţin de un idealism fără acoperire încruda realitate a vieţii lui Eminescu, nu fiindcă nu s-ar figăsit oameni generoşi, capabili de sacrificii.Asemenea încercări au existat la T. Maiorescu şialţi câţiva. Dar între Eminescu şi Holderlin s-ainterpus o diferenţă esenţială: spre deosebire descriitorul german, autorul nostru a fost dublat de unluptător publicist care a avut a se confrunta cu soartaingrată a poponilui român. De aceea, a-1 ţinedeparte de marile oraşe, cum preconiza I.N.Roman,însemna, propriu-zis, a-1 ucide, ceea ce s-a şi reuşit. Deaceea este existenţa lui Eminescu tragică, fără scăpare,ca în operele lui Sofocle şi Euripide. în definitiv, dacăar fi contat numai soarta poetului, aceasta ar fi fostsoluţionabilă. Toate eforturile prietenilor s-au canalizatspre a salva poetul. în schimb, nimeni n-a părut dispussă înţeleagă că p o etu l nu putea fi salvat decâtîm preună cu ziaristul. Cu aceasta, am numit preludiulcelei mai mari tragedii consumate pe pământromânesc, în ultimul mileniu. Cei şase ani de agonieeminesciană sunt pata oarbă de pe obrazul culturii şicivilizaţiei româneşti din veacul al XlX-lea. Nu va puteafi spălată decât descifrând-o şi spunând lumii adevăaildespre ea.Ceea ce au făcut până azi oamenii politici,medicii, criticii şi istoricii literari n-a fost decât sădeplângă romanţios, sau simulând răcealaspecialistului, anii dezastrului psihic şi intelectual,

povestind şi repovestind fară odihnă zeci de mărturiiale contemporanilor lui Eminescu. Ai impresia căsenzaţionalul a primat, că nebunul ca atare a fascinat,iar nu adevăratul Eminescu, cel legat, în mod fatal, "deo mână de pământ", cum el însuşi a spus-o. G eniulnebun - iată un subiect, într-adevăr, de senzaţie, un mitcare lua locul mitului tânărului geniu! După ce aizbucnit boala, mulţi se întrec în a dezvălui precedenteale nebuniei poetului trăite şi descoperite de...ei! Eradoar moda identificării geniului cu nebunia , eramoda teoriilor lui Lombroso et comp. In schimb,prea puţini s-au aplecat să-i înţeleagă ideile dinTim pul şi vizionarismul poemelor.Voi continua oarecum â rebours, cu ultimulinterval al vieţii spre a ajunge la înţelesurile zilei de 28iunie 1883- Eminescu, fiinţă complexă şi totală, a fost,ca să reiau limbajul medicilor, un cioclotimic.Vizionarismul său e al marilor cicluri cosmice şi istorice"supravegheate" de triada ontologică. Viaţa biologicăînsăşi i-a fost marcată "treimic". Psihicul său, de o trezieexacerbată, se aprinde şi pare să cedeze la 33 de ani,într-un an cu cifra 3 în coadă. Starea sănătăţii îi esteImitai ameninţată din trei în trei ani - 1883, 1886, 1889.Unii au şi făcut corelaţii cu vârsta crucificării lui Hristos.Fiind vorba de m odele fiinţiale exemplare, apropierea eposibilă.Se pune întrebarea: de ce n-a mai supravieţuitEminescu ultimului ciclu biologic, cel din 1889? A muritsau nu a murit el "cu zile"? După recidiva din 1886,când poetul se găsea la Iaşi, tratamentul de la Neamţ aadus o ameliorare substanţială, Eminescu revenindu-şisub raport etic şi creator, cum o atestă şi scrisorile cătreAl.Vlahuţă, Iacob Negruzzi (căruia îi expediază, ca

altădată, poezii) şi Gh. Panu (vezi Opere, XVI, p.239-240 ). De la Neamţ, Eminescu a plecat la Botoşani,în primăvara lui 1887, unde a stat un an de zile.Creangă se temea de stabilirea poetului la Botoşani, dinpricină că acolo ar fi dat de Scipione Bădescu, unboem al crâşmelor. Teamă confirmată, ceea ce a făcutca poetul să intre din nou în atenţia medicilor şi săurmeze perioada de tratament sub îngrijirea Harietei,sora infirmă a poetului. La Botoşani s-a produs cotituradecisivă în stabilirea diagnosticului şi a tratamentului.Până atunci, majoritatea medicilor optaseră pentru oformă de manie acută cu perioade depresive, pe fondereditar, cu surmenaj cauzat de intensitatea munciiintelectuale şi abuzuri de cafea, tutun. Un medicalcoolic, Francisc Iszac, impune diagnosticul care afăcut carieră, preluat de unii medici, concitadini ai săi,apoi, în clipa morţii poetului, de dr.Şuţu, G.Marinescu,iar mai târziu întărit şi impus de dr. Panait Zosin, pebaza unei lecturi superficiale a corespondenţei dintreHarieta şi Cornelia Emilian: demenţă sifilitică şialcoolică, cu paralizie generală. Polemizând cuT.Maiorescu, care susţinuse caracterul ereditar al bolii,Zosin decidea: "Ceea ce a dat caracterul grav şi vulgarboalei sale au fost alcoolismul şi sifilisul. Ca psihopatereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcutorgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante, darinteligenţa lui s-ar fi menţinut la stadiul în care aprodus versurile citate la început. Un psihopat alcoolicşi sifilitic, el a ajuns să aibă perioade de furie, deinconştienţă, de prozaică întunecare a activităţiipsihice" (Nebunia lui Em inescu, în Spitalul, nr.11/1903). "Consideraţiile ştiinţifice" ale acestui medicpolitician, de stânga, mustesc de o aversiune care îl

face să prezinte în culori cât mai întunecate cei şase anide crucificare a poetului. Zosin sugerează că Eminescua clus o viaţă desfrânată în alcoolism şi erotism şi deaceea a ajuns la nebunie sifilitică. La originea acestormistificări grosolane stau deciziile medicale ale luiFrancisc Izsac, care nu numai că a scăpat de o judecatăa istoriei, dar a reuşit să treacă în ochii biografilor dreptun binefăcător al lui Eminescu. Aşa ni-1 prezintăG.Călinescu şi alţii care l-au preluat pe "divinul critic"("mulţumită îngrijirilor doctorului Isac" etc., op.cit.,p.349). în realitate, Eminescu a început să abuzeze dealcool după 1885, nu fără concursul unor "prieteni"."Cât priveşte sifilisul şi contractarea lui - spune dr. IonNica -, nici un simptom la Eminescu nu-i atestăprezenţa, şi cu atât mai puţin supoziţiile insinuante aledoctorului Iszac, care o vizau direct pe Veronica".(Eminescu. Structura somato-psihică, Ed. Eminescu,Bucureşti, 1972, p. 271).Doctorul Iszac trebuie să fi avut o influenţăcovârşitoare asupra Harietei, aşa cum, de altfel, aratăcorespondenţa ei cu Cornelia Emilian, pe care şi IonNica o consideră un "ecou al concluziilor false la careajunsese doctorul Iszac (el însuşi un alcoolic)" (ibiciem,p.271). Harieta era convinsă că medicii din Iaşi l-auutilizat pe Eminescu drept cobai ("Ei au voit să facăpractică cu dânsul, cu siguranţă!") şi numai Iszac "atăcut adevărata minune cu ştiinţa mai probabil decâtCristos" (scrisoarea din 18/30 octombrie 1887). Era, delapt, o revenire a sănătăţii în pofida tratamentuluidoctorului Iszac, graţie vigorii native a poetului, care'ncă mai lupta cu boala. Pomenitul Corneliu Botez,‘ are am văzut că a luptat pentru impunerea unei•numite optici în defavoarea publicisticii şi a anilor de

oală, este şi el un susţinător al dr. Iszac. Oareîntâmplător? (Cf. Viaţa lui Eminescu, în voi. Omagiu luiMihail Eminescu, Ed. Socec. Bucureşti, 1909). De fapt,acela care l-a transformat pe Eminescu în cobaui a fosttocmai Francisc Iszac. El a hotărât (în chip arbitrar?) căpoetul este luetic. Să admitem că a fost o greşeală dediagnostic, însă partea stranie începe de acolo că s-adecis pentm un tratament chiar contraindicat înasemenea afecţiuni! A recomandat cură de mercur, îndoze enorme, câte 20 de frecţiuni a 4 grame, "când şi ojumătate de gram poate să aibă acţiune dăunătoare",avertizează specialistul contemporan (Ovidiu Vuia,op.cit. p.82), "cu efecte de altfel nule în sifilisul nervos(oare de ce nu ştia acest lucru doctoml Iszac) dar cuurmări catastrofale toxice". Aşadar, medicul "greşeşte"de două ori: pune diagnostic greşit şi impune tratametcatastrofal. Doctoml Iszac a lăsat impresia căcercetează, la vremea aceea, luesul şi că era pe cale sărezolve o "nouă" metodă de tratament, intenţionând sădea publicităţii o comunicare ştiinţifică. Altfel zis,folosirea lui Eminescu drept cobai este foarte clară. El adat Harietei asigurări de vindecare sigură şi totală! Deasemenea, i-a mărturisit "că va da cu numele lui unarticol, descriindu-i toată boala şi că profesorii ce l-aucăutat sunt în cea mai mare eroare". (Scrisoarea cătreCornelia Emilian din 27 august/8 septembrie 1887)."Profesorii ... în cea mai mare eroare" erau mediciivienezi de la Halle, unde a fost trimis poetul, lainsistenţele (şi în pofida lui Iszac) altor medicibotoşăneni ( Ştefanovici, Hynek şi Hajnal), la 26 mai1887. Aceştia au reacţionat , probabil , la dubla eroarea dr. Iszac. Dornic de rezultate rapide şi spectaculoase,Iszac a ridicat doza de mercur până la 7 grame de

frecţiune! El era conştient de pericol,de vreme ce acăutat să atenueze urmările recomandând cură denămol la Lacul Sărat. Rezultă limpede că efectul finalde "pseudo-paralizie", admis de dr. I. Nica, esteurmarea gravei otrăviri cu mercur. El este cel dintâispecialist care a tras semnalul de alarmă asupraintoxicaţiei mercuriale. Harieta a fost nevoită, la unmoment dat, să întrerupă frecţiile cu mercur "din cauzaslăbiciunii şi-a salivaţiei (efecte de supradozaj, ale căniirepercusiuni sunt greu de estimat)" (I.Nica, op.cit., p.275). Harieta constată singură că supradozajul îl agităpe bolnav. "Este o recunoaştere directă - spune IonNica - a influenţei negative provocată de medicaţiamercurială, care realiza o intoxicaţie cronică curezonanţă cerebrală. Tulburările psihice, ale stării denutriţie, leziunile renale (cu incontinenţa de urină, pecare bolnavul o prezintă), constipaţia, anemia şi nevritaperiferică, ce-1 vor însoţi de acum încolo, ne daucertitudinea că poetul a fost victima acestei intoxicaţiimercuriale".{Ibidem, p.277). Nădejdea Harietei îndiminuarea intoxicaţiei prin apele minerale de la LaculSărat, este o dovadă că dr. Iszac era conştient cămersese prea departe: "Semnalul pe care îl lanseazăHarieta - ecou al conştiinţei însăşi a doctorului Iszac,care n-a putut ignora, dar a subestimat consecinţeleterapeuticii mercuriale -, demonstrează până laevidenţă că supradozajul medicamentos a jucat un rolnefast în evoluţia bolii poetului. De altfel, interesareasistemului nervos central în intoxicaţia cronică cumercur explică modificările de comportament,depresiune mintală, insomnie şi câteodată halucinaţii,care după cum ştim au dominat tabloul simptomaticdupă 1887". (Ibidem , p. 278-279). în anul nefast de la

Botoşani s-a dat lovitura de graţie existenţei biologice alui Eminescu, lovitură mistificată într-o "binefacere" decătre medici precum Panait Zosin, oameni politiciprecum Corneliu Botez si biografi nedispuşi săcerceteze critic izvoarele. Se poate răspunde, acum, îndeplină cunoştinţă de cauză, că Eminescu a murit "cuzile". Asasinatul moral din 1883 a fost desăvârşit de"experimentul" unui medic alcoolic. "Doctorul Iszac -conchide Ovidiu Vuia - a sperat că prin vindecarea luiEminescu va intra în analele medicinii, pregătea olucrare în acest sens, dar din păcate numele său varămâne legat de moartea poetului". (O p.cit., p.84).Situaţia atinge grotescul dacă ne gândim că dr.Iszac şi-;iluat părtaş în fapta sa chiar pe sora poetului,fcxploatându-i sentimentele. Harieta s-a simţit profundlovită când, în 1888, Veronica Micle a reuşit să-l smulgăpe poet de la Botoşani, prelungindu-i viaţa şi dându-iultimele speranţe de renaştere, căci - iată - Eminescu ser

clin 1884 , o dată cu apariţia leziunilor pe gambe .şi laLiman, dar lipsesc documente". (Op.cit., p.279). Inlipsa documentelor trebuie să tăcem. Oricum, Eminescun-a murit din pricina pietrei aruncate în capul său dePetre Poenaru, tenorul aflat întâmplător sau nu capacient. Dr. Vineş şi-a amintit, pe baza însemnărilorclinice, că situaţia poetului s-a agravat în sanatoriu (tot pe fondul intoxiocaţiei mercuriale) şi a murit rapidde o sincopă cardiacă: "Eminescu se aşează pe pat şipeste câteva minute cade într-o sincopă şi moareimediat". (Câteva chite asupra ultim elor zile ale p o etuluiMilrail Eminescu, 1931, apud Ovidiu Vuia). Dr.N.Tomescu depistase mai demult o endocardităreumatismală. Intoxicaţia cu mercur a accentuat-o,asociind-o celorlalte consecinţe grave descrise de IonNica.Se cuvine reliefată o nedumerire a dr. OvidiuVuia. Prilejul naşte întrebarea de ce apariţia cărţii luiIon Nica, în 1972, n-a atras atenţia asupra cauzelormorţii poetului? Din cel puţin două motive. întâi, princenzura ideologică a vremii dublată de o supracenzurăpe filiera Moses Rosen - Z.Ornea etc., care - după cumse ştie - a funcţionat ireproşabil în ce-1 priveşte peKminescu, culminând cu prilejul editării publicisticii,punctul cel mai "nevralgic" al moştenirii eminesciene ;apoi, consecinţă a acestui tip de supracenzură, chiarezitările dr. Nica, sesizate de Ovidiu Vuia. Deşiconcluziile medicului nostru erau foarte ferme şielocvente, la un moment dat începe să se manifeste ooarecare şovăială, autorul ajungând să admităeventualitatea implicării "para-liziei generale " :"Acuitatea recidivei şi polimorfismul manifestărilorclinice din primăvara anului 1887, dar mai ales

asocierea unor simptome psihice şi cu caracter organic,cât şi ritmul de evoluţie fac ca eventualitatea paralizieigenerale să fie luată în consideraţie de acum încolo.Datele furnizate de Harieta ar pleda şi ele în acestsens "(op.cit., p.274). Or, tocmai el demonstrase lipsasifilisului cerebral şi a paraliziei generale. O asemeneainacceptabilă cotitură îl determină pe Ovidiu Vuia să seîntrebe: "Oare n-a fost obligat s-o facă?" (O p.cit., p.82).Posibil. Totuşi, dr. Nica şi-a păstrat consecvenţaprofesională, vorbind de o "pseudo-paralizie", ceea cemi se pare altceva şi care subliniază tocmai gravitateaconsecinţelor intoxicaţiei mercuriale. Altfel spus,Eminescu n-a fost sifilitic şi nici alcoolic, dar a fost adusIa starea încât să pară sifilitic şi paralitic! Ceea ce esteextrem de grav. A jucat pretinsul "antisemitism" alpoetului vreun rol în catastrofa produsă de FranciscIszac? Răspuns n-avem, ci doar întrebare. Ştim doar că,timp de un secol, n-a existat dorinţa de aflare aadevăratei cauze a morţii lui Eminescu şi că dr. Iszac afost portretizat ca "binefăcător" al poetului, aşa cum"binefăcători" ai memoriei poetului se prezintădenigratorii lui, când e vorba să rupă în două opera,una spre "apoteoză", alta bună de aruncat la coşul degunoi al istoriei. Este ceea ce Ilie Bădescu numea, întrocarte recentă, "o negustorie barbară", observând cădespicarea în două a operei lui Eminescu "provoacă ofracturare a spiritului românesc şi deopotrivă o tragicăalienare a elitelor româneşti în istorie" (Sociologiaeminesciană, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.52).Despicarea în două a fiinţei eminesciene, cuurmările arătate de Ilie Bădescu, a început în ziua de28 iunie 1883. Din această clipă, ne vine în ajutor cartea

lui N.Georgescu - A doua viaţă a lui Eminescu ,sintagmă preluată, conştient sau nu, de autor dinlucrarea dr. Ion Nica. Pentru a face pasul următor,argumentul medical devine insuficient. De aceea,probabil, N.Georgescu a mărturisit: " Pe noi nu neinteresează chestiunile medicale; am încercat doar săgăsim şi să aducem cât mai aproape de zilele noastrepoarta de intrare în acest infern. Este înfăşuratăîn secrete şi parole" (p. 113). Dar "chestiunile medicale"însele stau înfăşurate în secrete abia astăzi scoaseparţial la iveală.De-a dreptul spus, N.Georgescu crede că soartalui Eminescu a fost pecetluită pe filieră francmasonică,în secolul trecut, cabala francmasonică a fost foarte lamodă în politica şi ziaristica românească. Se ştie cămajoritatea paşoptiştilor au lucrat cu metodelefrancmasoneriei. Din fericire, aceşti bărbaţi le-au utilizatpentru interesele naţionale, ei fiind mari patrioţi. Dupăcăderea lui Cuza, însă, masoneria românească s-adegradat, fiind penetrată de elementele "păturiisuperpuse", predispuse, în numele intereselorpersonale şi de grup, să subordoneze ţara, politic şieconomic, imperiilor vecine. Eminescu a fost cel maimare duşman al acestei linii de politică antinaţională.De aceea, în centrul gândirii sale sociologice stă teoriapăturii superpuse şi a compensaţiei. (Cititorul care vreasă se documenteze asupra uriaşei problematiciabordate de Eminescu poate consulta Sociologiaeminesciană de Ilie Bădescu şi M odelul ontologicIntre timp, autorul şi-a aprofundat cercetările în voi. CerculsH:~um, Ed. Floare albastră, 1995.

eminescian de Theodor Codreanu, Ed. Porto-Franco,Galaţi, 1992).Se pare că au existat tentative ca Eminescu însuşisă fie atras în orbita francmasoneriei.Unii vorbesc deexistenţa unui baston de francmason al lui Eminescu.Ce-i drept, Eminescu voia o societate secretă, dar strictpro românească, pe când masoneria se pune în slujbaunor interese supranaţionale. Acesta e sensul războiuluieminescian cu "cosmopolitismul" promotor al unuipseudo-sincronism cu Europa, în spiritul căruia a mers,la un moment dat şi junimismul. Eminescu voia o ţarămodernă, demnă, cu o civilizaţie şi cultură proprie, cu"un mare viitor". Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Rom ânie, nueste o odă patriotică de circumstanţă, ci anunţă mareleprogram de reformare al lui Eminescu. Poetul îlavertizase pe T.Maiorescu încă din perioada berlinezăcă ţinta vieţii lui nu este să-şi facă o carierăuniversitară care l-ar "pune bine cu lumea". GeorgeMunteanu a realizat o remarcabilă analiză aprogramului de studiu, absolut insolit, al poetului, laViena şi Berlin. Trimis de junimişti să-şi pregăteascăteza de doctorat, din Charlottenburg, Eminescu îi scria,la 5 februarie 1874, lui Maiorescu că aprofundareafilosofilor germani l-a orientat spre elaborarea uneifilosofii practice vizând scoaterea României dinsubistorie: "Interesul practic pentru patria noastră arconsta, cred, în înlăturarea teoretică a oricăreiîndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine,care nu sunt altceva decât organizaţii specifice alesocietăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fideci preluate în principiile lor generale, dar a cărorcazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiiledintre popor şi ţară (teritoriu). Nu mă pot pronunţa

acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupatînsă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi dinstudii, aşa că până acum n-am respectat în fixareatemelor mele o succesiune de tip didactic".(O pere, XVI,p.48). Iată, dacă vreţi, o dovadă de "nebunie". Eaconstă în faptul că poetul nu năzuieşte să se "pună binecu lumea", ci să reaşeze această lum e în albiile einaturale. Aici e cheia înţelegerii tragediei de după 1883-Ei bine, când Gr.Ventura şi Al.Ciurcu s-au străduit sădepisteze primele probe ale "nebuniei" lui Eminescu, eiau invocat o scenă în care Eminescu îşi apăra o teorieeconomică. Probabil, poetul fusese scos din răbdări decrasa ignoranţă şi lipsă de înţelegere a istoriei româneştide către acest "ticălos", Gr.Ventura, cum l-a numitMaiorescu. După 1883, aceasta va fi norma societăţiicare l-a eliminat din mijlocul ei pe poet: orice va gândidespre idealurile sale reformatoare va fi luat argumentpentru boală. Al.Vlahuţă, unul dintre puţinii care auîncercat să înţeleagă tragedia poetului, a mărturisit că,vizitându-1 la sanatoriu dr. Şuţu, Eminescu i-a spus "cuun ton important despre un plan al lui de reorganizaresocială, la care se gândeşte demult, o lucrare colosală,care-1 munceşte şi îi dă nopţi de insomnie şi dureri decap ucigaşe". Gh. Panu, în Amintirile sale, vorbeşte deun ultim sfat pe care i l-a dat Eminescu, la o masă lacare fusese invitat poetul: "- Panule, ştii tu că în lumeaasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporuluinostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt demartiri. Ţi-o spun ţie, fiindcă tu te-ai ocupat de istoria■omânilor. Apoi s-a sculat şi fără să zică nimic a plecat".Nici nu mai era nimic de spus în faţa "gălăgioşilor"meseni ai lui Panu.

A se recepta totul ca "nebunie", iată grozăviamorţii civile, rezervate lui Eminescu, de la 28 iunie1883-în definitiv, la mijloc se află psihologiareferenţialului, ca punct nodal al gnoseologiei.Referenţialul sau sistem ul de referinţă este o achiziţiemodernă a cunoaşterii relativiste. Am arătat în altă parte(Em inescu - dialectica stilului, 1984, M odelul ontologiceminescian, 1992) că poetul deja gândea într-operspectivă pluridimensională, conform căreia ceea cecunoaştem noi ca indivizi mărginiţi, exprimă nuadevărul, ci un punct de vedere asupra adevărului,numit de Eminescu şi cu metafora "cercului strâmt".Orice referenţial (cerc strâmt) implică o viziune asupralumii care acţionează cu forţa implacabilă a uneiraţionalităţi monovalente de tipul patului lu i Procust.De aici se nasc prejudecăţile şi dogmele. Lumea,oamenii, existenţa sunt reduşi la norma de cunoaştere alogicii lui Ares, ignorându-se plurivalenţa logicii luiHermes, ca să mă exprim în limbajul lui ConstantinNoica. Orice schimbare de referenţial atrage după sinerestructurarea ansamblului, a viziunii despre lume.Pentru Procust, măsura "normalului" este chiar patulsău. Ceea ce nu se conformează devine aberant.Eminescu s-a "abătut" de cel puţin două ori de lanormă: ca p o et şi ca ziarist. De fiecare dată, însă,aceste differences au fost reduse la dimensiunileprocustiene ale "cercului strâmt", ale protipendadeivremii. Unei cunoaşteri adecvate, aparenta abatere dela normă a geniului îi apare ca deschidere spre adevăr,spre obiectivitate, aşa cum o spusese încăSchopenhauer. Se constată că, de fapt, mediocritateaeste inadecvate la real, o infirmitate a limitei care

atrage după sine egoismul, minciuna, cam eleonism ul -tot atâtea arme de reuşită în "comedia cea de obşte".Ca geniu poetic, Eminescu n-a fost receptat întoată grandoarea viziunii sale (nici n-a existat atunciposibilitatea), ci a trezit un viu interes fiindcă opera luirezona cu o anume convenţionalitate romantică.Propriu-zis, gloria lui imediată s-a mulat pe modelulmitic al geniului ca formă de nebunie superioară, mitulgeniului izolat şi neînţeles. Nu e o simplă coincidenţăcă această glorie a-nceput să crească după 1883,înlesnită deopotrivă de zgomotul care s-a produs înjurul îmbolnăvirii poetului şi de apariţia ediţiei luiMaiorescu, nu lipsită de o anume intenţionalitate(masonică?), după cum descifrează cu ingeniozitateN.Georgescu. Simultan, însă, printr-un efort abilconcertat, s-a produs o uitare a ziaristului. S-a insinuataici o formidabilă viclenie a istoriei secrete: în vreme cepoetul a fost "salvat" prin referenţialul "nebunieisuperioare" (ca ipostază a geniului romantic), ziaristul afost asociat cu mizeria şi vulgaritatea bolii propriu-zise.De aici insinuarea că ziaristica a fost scrisă "pentru obucată de pâine" sau că e un produs al "urilor"patologice, al obsesiilor!La 28 iunie 1883, a intervenit marea schim barei/e referenţial în existenţa lui Eminescu. E ca o treceredintr-un regn în altul, ca o transmutaţie. Numai căbiografiile, mai mult sau mai puţin convenţionale,consemnează o trecere unilaterală - de la plenitudineaminţii geniului la sterilitate, de la robusteţea biologicăla nebunie şi moarte. Acest referenţial de sens unicinvocă doar o regresiune, o degradare ireversibilăîncheiată cu moartea fizică. în realitate, aceşti ultimi ani'■minescieni trebuie judecaţi printr-un dublu referenţial,

care complică infinit lucrurile. Odată admis dublulreferenţial ca metodă de investigaţie, ne plasăm în plinrelativism, iar relativismul nu înseamnă împuţinare acunoaşterii, ci, dimpotrivă, e singura şansă de a neapropia de adevăr.Voi spune, de aceea, că N. Georgescu aprocedat, conştient sau nu, la o "spargere dereferenţial" asupra semnificaţiei zilei de 28 iunie. Pentruacest istoric literar, 28 iunie nu mai coincide cum om entul îm bolnăvirii poetului, deşi e posibil ca atuncisă se fi produs o criză nervoasă (Eminescu mai avuseseieşiri neprotocolare, semnate de Gr. Ventura, de Slavicietc.). De crize nervoase nu sunt scutiţi nici cei maisănătoşi oameni, în momente de cumpănă ale vieţii.Evenimentele din nefasta zi nu mai pot fi explicateexclusiv prin patologie, cum s-a făcut până azi, aceastadevenind un factor secundar, exacerbat de cu totul altemotivaţii, îngropate cu grijă şi ştraşnic păzite de unsecol încoace. Pomenitele motivaţii sunt de ordinpolitic, iar nu patologic. Faptul ne obligă sărestructurăm şi să redimensionăm toate informaţiileprivitoare la anii blestemaţi ai poetului, dar nu numai.Lucrurile îşi arată acum feţele ascunse, iar certitudinileproclamate pălesc. Ce-i uzi drept m âine-i minciună,cum a zis poetul. Toate întâmplările trăite deEminescu pe 28 iunie 1883 şi după, au fost raportateexclusiv la nebunie. Trebuie schimbat referenţialul.Bineînţeles, mutatul reterentială este atrasă de orevizuire critică a izvoarelor si contextului istoric.Pentru a proba izbucnirea bolii şi a legitima internareala stabilimentul doctorului Suţu pe data de 28 iunie1883, trei fapte au fost interpretate ca decisive:incidentul cu doamna Slavici (care trimite un bileţel lui

T. Maiorescu, anunţând că poetul a înnebunit),întâmplarea de la cafeneaua Capşa (al cărei martor afost Grigore Ventura) şi baia de la Mitraşewski,încheiată cu punerea lui Eminescu în cămaşa de forţăspre a fi internat. In evenimente sunt implicate maimulte personaje, dintre care trei par să joace un rolprincipal: d-na Szoke, T.Maiorescu şi Grigore Ventura.Eminescu se afla atunci pe culmea carierei sale poeticeşi ziaristice. Se pare că el juca, în acel moment, un rolpublic mult mai important decât a lăsat să se înţeleagăistoria literară tradiţională. Realizase performanţe unicenu numai ca poet, dar revoluţionase şi jurnalistica deidei politice şi sociale, desăvârşind începuturile unorprecursori precum Cezar Bolliac şi D. Bolintineanu (cf.Th. Codreanu, Un precursor al publicisticiiem inesciene, în Luceafărul, nr.37/1989, p. 6).Transformase Tim pul dintr-o publicaţie modestă departid într-un ziar de audienţă naţională şi de înaltăclasă jurnalistică. S-a remarcat mai demult că Eminescunu făcea politica unui partid, ci impusese un punct devedere naţional, purtând amprenta excepţionalei salegândiri. N.Georgescu a sesizat şi un alt meritlundamental: poetul a pus capăt jurnalisticii de tipmasonic, înconjurată de secrete şi parole, modă careproliferase din perioada paşoptistă. Jurnalistica lui redădemnitatea proprietăţii cuvântului, cristalizând,tototdată, o doctrină naţională modernă, capabilă săoblăduiască aducerea României pe locul meritat în■ândul marilor culturi şi civilizaţii europene (v. IlieBădescu, Sociologia eminesciană, 1994 şi TheodorCodreanu, M odelul ontologic em inescian, partea adoua - Arcliaeus şi "raţiunea practică"). Am remarcatdeja planurile reformatoare ale poetului, care vizau

efacerea unităţii politice a tuturor românilor "de laNistai pân' la Tisa". El cunoscuse bine toate teritoriilelocuite de români. Eminescu voia un cap politic în staresă reprezinte arheul romanităţii, iar nu un mic regatcomplăcându-se cu starea de suburbie imperială pecale de a trece la periferia economiei tranzacţionaleoccidentale, iluzionându-se că prin împrumuturi deinstituţii şi forme culturale se poate moderniza. Intr-oviaţă publică dominată de interese politicianiste degrup, nici Carol I şi nici I.C.Brătianu nu erau laînălţimea exigenţelor poetului, în pofida meritelor loristorice. Evident, pe Eminescu nu-1 mulţumeau niciconservatorii, îndepărtându-se, la un moment dat, şi deT.Maiorescu sau P.P.Carp. Aflat la Viena să negociezetratatul secret cu Austro-Ungaria, Carp transmitea, înţară, lui T.Maiorescu: "Şi mai potoliţi-1 pe Eminescu!".Acesta era un ordin politic foarte sever. De ce trebuia"potolit" Eminescu şi de ce n-a putut fi el "potolit",fiind "nevoie" să fie sacrificat? Sunt şi întrebărilelaitmotiv pentru mai multe capitole din cartea luiN.Georgescu. Răspunsul nu e simplu şi istoricul literar aezitat să dea soluţii tranşante, preferând o labirinticăincursiune prin documente. Dar tocmai documentele îlsilesc să conchidă că "raţiuni superioare de stat aucerut, la 28 iunie 1883, desfiinţarea Societăţii Carpaţii,expulzarea directorului ziarului L'Independenceroumaine, vizita umilitoare, la Viena, pentru scuze, a luiPetre Grădişteanu împreună cu ministrul de externe,D.A. Sturdza, expulzarea lui Zamfir C.Arbore şi toatecelelalte gesturi prin care axa politică a ţării a trebuitorientată către Puterile Centrale; între aceste gesturi,căderea lui Eminescu în presă n i se pare iminentă.Presupunem, în acest punct, că o criză a poetului,cum

mai avusese în ultimele luni, i-a « a j u t a t » pe prietenisă scape, decent, de el" (p.26).Cotitura politică spre Puterile Centrale, de carepomeneşte N.Georgescu, ţinea nu numai de afinităţilecasei regale cu lumea germană, cât mai ales deimportante interese în "chestiunea Dunării", deactivitatea diplomatică în vederea recunoaşteriiproaspătului regat românesc, de presiuni economice,încă din 1880, Junim ea a declanşat acţiunea apropieriide lumea germană. La 31 decembrie 1880, T.Maiorescu,pleda insistent pentru orientarea noastră politică spreAustro-Ungaria în publicaţia germană D eutsche Revue,prin studiul D espre situaţia politică a României.P.P.Carp, secundat de T.Maiorescu, a dus tratativepentru încheierea unui tratat secret cu Austro-Ungaria,finalizat chiar în 1883- La întrebarea "de ce n-a putut fiatras Eminescu de partea grupului de intelectuali careau lucrat pentru acest tratat secret de alianţe,"N.Georgescu găseşte răspunsul în problem aTransilvaniei. "Litera secretă" a acestui tratat cereatotala tăcere a vocii pentru Transilvania, pe careEminescu o întruchipa în cel mai înalt grad. El a fostprincipalul apărător al intereselor românilor din Ardeal,în presa din regat. O asemenea voce trebuia să tacă.N.Georgescu arată că şi Slavici a fost "dislocat", totatunci, din presa românească, el fiind nevoit să plece înTransilvania şi să întemeieze, la Sibiu, revista Tribuna,căci la Bucureşti nu mai era dezirabil. în octombrie1883, Anastasie Stolojan (unul din "clienţii" luiRminescu la Timpul), a ţinut un discurs parlamentarspre a orienta, prin compensaţie, interesul presei spre'omânii sud-dunăreni şi spre tăcerea în ce priveşteArdealul. Campania de atragere a lui Eminescu spre

lumea germană eşuase nu numai din pricina poziţieifoarte clare a poetului faţă de soarta Ardealului. Poetulvedea mult mai departe la destinul Europei. El nu puteafi indiferent la tendinţele expansioniste alepanslavismului şi pangermanismului (vezi şi M odelulontologic eminescian). Credea că România şi adevăratacivilizaţie europeană pot fi salvate de spiritul latin,echilibrat şi armonios. De-aici rezistenţa cu care poetulafirma misiunea istorică a insulei de latinitate dinCarpaţi, voind ca România să fie un "strat de cultură lagurile Dunării".Poetul cunoştea prea bine planul lui Bismarckde a realiza din Austria, sub Habsburgi, o confederaţiedunăreană şi balcanică, în care să fie anexate Ungaria,Boemia, Croaţia, Styria, Slovenia, partea slavă aDalmaţiei, Bosnia, Serbia, România, Muntenegru,Albania, Macedonia, până la ţărmul Saloniculuicu porturile Kovallo şi Dedegaci ( Timpul, 18 iunie1882, p.l). Constatând extraordinara ofensivă apangermanismului şi panslavismului, Eminescu esteîndurerat de inerţia Franţei şi a latinităţii, în genere: " înmijlocul acestei redeşteptări puternice a sentimentuluide rasă, numai latinitatea pare încă a sta în amorţire".Mai mult Franţa şi Italia se duşmăneau.- 'Pentru oricespirit nepărtinitor, rivalitatea Franţei şi Italiei poateproduce cele mai triste rezultate pentru viitorul ginteilatine "(Timpul, 29 iunie 1882). Articolul din 29 iunie1882 a fost ignorat de editorii lui Eminescu subpresiunea prejudecăţii că poetul ar fi fost germanofil şifrancofob. Asupra paternităţii eminesciene, a atrasatenţia pentru prima oară I.M.Raşcu şi abiaN.Georgescu s-a hotărât să-l publice integral (veziCercul strâmt, p. 128-131)- Este limpede că articolul

contravine politicii progermane a conservatorilor.Or,independenţa la Timpul, este ştiut, şi-o asumaseEminescu, fapt care avea să-l coste. Poetul dorea oalianţă a ţărilor latine. Ziarişti italieni şi Eminescu, înRomânia, cereau Franţei să redevină ce a fost subNapoleon al III-lea. Pe urmele lui I.M.Raşcu,N.Georgescu a spulberat minciuna francofobiei luiEminescu:"Eminescu filo-german şi împotriva Franţei, aspiritului francez în Europa?! Dimpotrivă... El aveapasiune pentru latinitate cum puţini oameni din evulsău au avut-o, pasiune care nu rezidă numai încunoştinţele lui de limbă latină, de drept, istoria anticăetc. - ce însemna identificarea însăşi cu destinele uneiEurope a ordinei latine, a luminii, a adevărului.Dispreţul său faţă de tenebroasele societăţi secrete aletimpului, faţă de încurcăturile de limbă în caredemagogia rosettistă se etala, faţă de intrigile politiceale timpului - îşi găseşte punctul de echilibru înaceastă zonă a seninului latin". {O p.cit.,p. 145).în ce-1 priveşte pe Eminescu, Ardealul intra ca ocomponentă esenţială a ansamblului doctrinei sale. Elprivea deopotrivă, pe toţi românii, oriunde s-ar fi aflat.Prin 1882-1883, Eminescu era dispus să utilizeze chiarşi metodele organizatorice ale masoneriei pentrurealizarea unei societăţi secrete puse în slujba mareluisău proiect de renaştere şi unitate naţională. De aici,probabil, opinia unora că Eminescu n-a fost străin demasonerie. într-o însemnare de pe f.246 a mss.2257,Răsim: "O organizare între români, asemenea societăţiifrancmasonilor şi iezuiţilor. Ca â bisericii catolice,^retutindene oameni care să ţie registru de tot sufletulromânesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru casă devie bun; trebuie trezită deşertăciunea lui, decorat

la nevoie, trezite mii de speranţe-n el, în caz deestremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Soc. MuteiBasarab reprezintă o putere enormă". Poetul a elaboratteoriii golului etnic (vezi M odelul ontologic eminescian,p. 83-109), înţelegând că marea slăbiciune a istorieinoastre stă în discordie ( de sorginte mioritică). încădin perioada vieneză el a încercat să împace societăţistudenţeşti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele,gest neînţeles nici de contemporani şi nici deposteritatea critică. Eminescu îşi pusese mari nădejdi înSocietatea Caipapi, o primă materializare a proiectuluisău cu Societatea M atei Basarab. Societatea Carpaţiiajunsese să numere peste 20.000 de membri, avânddrept ţintă unirea politică şi culturală a tuturorromânilor din regat cu cei din Ardeal, Bucovina şiBasarabia. Din această societate făceau parte mulţiintelectuali de valoare. Societatea era pregătită chiar şide luptă armată. Imperiul habsburgic o simţea ca pe oameninţare şi a impus guvernului de la Bucureştidesfiinţarea ei. La începutul lui iunie 1883, cu prilejuldezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, PetreGrădişteanu a ţinut un răsunător discurs prin care-1îndemna pe rege să-şi completeze coroana cu"diamantele" care-i lipseau - Ardealul, Bucovina şiBasarabia. De-aici a pornit tot scandalul diplomatic, curetractarea cuvintelor la Viena (Grădişteanu şi ministrulcie externe), culminat cu desfiinţarea societăţii înaceeaşi zi cu debarcarea lui Eminescu.Coincidenţe enigmatice şi deloc întâmplătoare. Curios ecă Eminescu n-a fost entuziasmat de serbarea de la Iaşi,considerând-o patriotardă. în schimb, în aceeaşi zi de 6iunie, a citit la Junim ea celebra Doină. producând oimpresie extraordinară.Adevărata "primejdie" de aici

venea, deşi efectele diplomatice s-au produs pe filieradiscursului lui Grădişteanu. Dar în vreme ce PetreGrădişteanu s-a dezis rapid de propriile cuvinte,Eminescu nu putea fi tratat cu astfel de mijloacecomico-tragice. De altfel, nu era nimic de "retractat" înDoina, fiindcă poetul se adresa nu lui Carolîngăduitorul precum Grădişteanu, ci lui Ştefan cel Mare,amănunt care dobândeşte înţelesuri adânci, asupracărora exegeţii nu s-au aplecat până azi. Cum monarhulreprezintă în ochii lui Eminescu arheul naţiunii,identificarea acestuia în Ştefan, iar nu în Carol, devinepolemică şi esenţială pentru înţelegerea destinului său.Desigur, în cazul lui Eminescu, a acţionat poruncalui Carp "Şi mai potoliţi-1 pe Eminescu ! Dar poetulnu putea fi somat să retracteze asemeneacameleonilor politici. Cu el s-au încercat mijloace mai"subtile". Maiorescu a găsit de cuviinţă că Eminescu arputea fi atras prin utilizarea poeziei sale în efortulde apropiere de lumea germană, cu care poetul aveacerte afinităţi. Carmen Sylva, Mite Kremnitz etc., au fostangrenate într-o susţinută campanie de traducere şipopularizare a lui Eminescu în lumea germană.N.Georgescu vorbeşte îndreptăţit de o primă campanieîn cultura noastră, de popularizare a unui scriitor românîn străinătate. Zadarnic, însă, Eminescu n-a aprobatpolitica aripii conservatoare Carp-Maiorescu (acea"opoziţie miluită", cum a categorisit-o N.Dimancea),rămânând alături de Al.Lahovari, M.Kogălniceanu şiI.ascăr Catargiu, cel ameninţat de rege cu "aruncareapeste bord". Marele "aruncat peste bord" a fostF.minescu, în ziua de 28 iunie 1883, o dată cuSocietatea Carpaţii şi cu expulzările deja pomenite.

Ajunşi în acest punct, e necesară o delimitarefoarte importantă. Desigur, Eminescu nu putea urmagestul cameleonic al unui Petre Grădişteanu.Investigaţiile lui N.Georgescu duc la concluzia căpoetul n-a putut fi "salvat" cu astfel de procedee, iar"aruncarea peste bord" se motivează prin"încăpăţânarea" de a nu face concesii' politicii oficiale,respingând imperativul politic al apropierii de PuterileCentrale. Să fie chiar numai atât? La extremă,intransigenţa aceasta poate creiona un spirit inflexibil,incapabil să iasă din obsesiile sale, ceea ce ar face să sedea apă la moară celor ce au pus şi mai punradicalismul poetului tot pe seama psihozei. Sau, în celmai bun caz, Eminescu să fie acuzat de lipsă de sim ţpolitic, iar în varianta agresivă a lui I.Negoiţescu să fienumit "un execrabil om politic". Mi se pare că e ceamai primejdioasă fisură în demonstraţia luiN.Georgescu. Autorul a făcut bine că a lăsat o portiţădeschisă spre ambiguitate. în realitate, Eminescu a avutun excepţional "cap de politician", ştiind să înţeleagă şisă nuanţeze acolo unde era nevoie. Poetul era perfectconştient de situaţia conjuncturală a României şi, înviziunea lui, Societatea Carpaţii avea tocmai menirea,prin caracterul ei secret, să facă faţă condiţiilor istoriceconcrete.O lectură atentă a publicisticii din săptămânilepremergătoare "debarcării" nu atestă nicicum lipsa deînţelegere a politicii româneşti faţă de lumea germană.Remediată, din fericire în Cercul strâmt, unde constată spiritulechilibrat al ziaristului de la Timpul, în ce priveşte politica externă( p. 87-90).

Este drept că Eminescu nu se abate de la marile linii deforţă ale gândirii sale. Nici nu avea de ce. înnumerele anterioare ale Timpului, el ia atitudineîmpotriva ofensivei catolice în România, apărăinteresele noastre în "chestiunea Dunării", estenecruţător cu partidul de guvernământ etc. Dar faptulcare atrage atenţia în mod deosebit este intervenţia înscandalul diplomatic, stârnit de discursul lui PetreGrădişteanu la Iaşi. Eminescu a fost prezent la Iaşi catrimis al ziarului Timpul. N-a luat parte propriu-zis lafestivităţi. A găsit de cuviinţă că Doina trebuie citită laJunimea, unde a fost adevărata sărbătoare a zilei.Antiteza dintre discursul şi toastul lui Grădişteanu şiDoina eminesciană este prăpastia dintre adevăratulpatriotism şi patriotarzii fulgeraţi în Scrisoarea I I I .In amintirile sale de la Junim ea, Iacob Negruzzi, evocăastfel momentul:"Efectul acestor versuri pesimiste carecontrastau atât de mult cu celelalte ode ce compusesecu ocazia acelei strălucite sărbători, fu adânc,indescifrabil. în contra obiceiului Junim ei căreia nu-iplăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia oarăde 20 de ani de când exista societatea un tunet deaplausuri izbucni la sfârşitul citirii, şi mai mulţi dintrenumeroşii membrii prezenţi îmbrăţişară pe poet."în Tim pul din 12 iunie 1883, găsim prima reacţiepublică a lui Eminescu faţă de evenimentele de la Iaşidin 6 iunie. întâi el este indignat de furtul deharismă al partidului de guvernământ, în vedereadobândirii de capital politic. Alţii luaseră iniţiativa şiplătiseră pentru ridicarea statuii, guvernanţii, grăbindu-sesă-şi însuşească fapta, patronând serbarea. Pe 18iunie, Eminescu face referinţe la "serbareaguvernamentală" şi la discursul lui Petre Grădişteanu.

Poetul e uimit că Ştefan cel Mare i-a putut suporta, depe soclu, pe demagogi: "Tu, care de patruzeci de ori, înpatruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii,căutând martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru caripatria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care oprecupeţesc ?' {Opere, XIII, p. 317). Este Eminescunedrept în apreciere ? El ştia mai multe decât grăiauaparenţele. în acele zile, guvernul urmărea un dubluscop: să câştige capital politic şi să grăbeascăîncheierea tratatului secret cu Puterile Centrale.Aparent, discursul lui Grădişteanu venea împotrivanegocierilor secrete. însă rapida retractare a celor spusepare să fi intrat deja în "scenariu" , scopul vizat fiindaltul. Maşinaţiunile poartă amprenta masoneriei, ceea>ce lui Eminescu nu i-a scăpat.Există în cultura noastră o atitudine ironică şidezaprobatoare faţă de cei cei pun anumite fapteistorice pe seama francmasoneriei. De acord, înmăsura în care e vorba de găselniţe. Numai căasemenea societăţi secrete există şi ele se infiltrează cumare abilitate în destinul politic şi cultural al naţiunilor.Fenomenul masonic este foarte complex şi e nevoie demultă prudenţă în a judeca lucrurile, mai ales că suntînvăluite în mister. Cărţi apărute în ultima vremevorbesc despre istoria masoneriei în România şi trebuieadmis că intenţiile şi scopurile acesteia nu pot fietichetate totdeauna de tenebroase. Dimpotrivă,masonii îşi atribuie idealuri umanitare înalte, fapt careşi atrage pe mulţi intelectuali de valoare. Pe de altăparte, nu există o unitate de "monolit" între diverse lojişi între francmasoni, interesele lor putând ficontradictorii. Contradicţia cea mai izbitoare este întrenaţional si trans-national. în perioada luptei pentru

libertatea şi formarea naţiunilor moderne, masoneria aconstituit un mijloc de atracţie. Un exemplu elocvent, lanoi, îl găsim la paşoptişti. Ion Ghica, Al. I. Cu za, M.Kogălniceanu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti,Gr.Alexandrescu, D.Bolintineanu, I.H. Rădulescu, Gh.Asachi, N.Bălcescu, V.Alecsandri, Costache Negruzzi, C.Negri ş.a., au fost , se zice, francmasoni ( veziD.Beresniak, La Eranc-Magonnerie en Europe de L 'E st,Edition du Rocher, 1992, trad. rom. la Ed. Nemira,Bucureşti, 1994, p. 128-129; Horia Nestorescu-Bălceşti,Ordinul M asonic Român, Casa de Editură şi Presă"Şansa", Bucureşti, 1993). Aceşti intelectuali au utilizatmijloace masonice pentru propăşirea României,naţionalul surclasând internaţionalul, ceea cecontrazice marea năzuiţă masonică de realizare a"Republicii universale". Prevalarea naţionalismului i-afost fatală lui Cuza, înlăturat tot de masoni. Noaptea de11 februarie 1866 va fi statornic condamnată deEminescu, veritabil laitmotiv al luptei sale antimasonice.Altminteri, Alecsandri îşi va bate joc defrancmasonerie încă din 1841, când publicăFarmazonul din Hârlău. Eminescu observă că, după1870, francmasoneria a proliferat enorm îngroşândrândurile "păturii superpuse", punând, adică, în primplan interesele personale şi de grup, ca şi ale unorputeri străine în ţara noastră. Aşa s-a născutpatriotismul de paradă, la antipodul celui manifestat del’udor Vladimirescu sau Nicolae Bălcescu. PentruEminescu, C.A.Rosetti, masonul, era "părinteledemagogiei române", fiind numit şi de Alecsandri"hidoasa pocitură".în anul 1880, activau în România nu mai puţinde 32 de loji masonice, practicând diverse rituri, cu

centre de iradiere în Franţa, Anglia, Germania etc. "Dinnefericire - scrie un istoric de azi al francmasoneriei -toate aceste rituri nu au întârziat să intre în competiţieîntre ele" ( Daniel Beresniak, op.cit., p .lll). Dincolo defirescul diversificării, fricţiunile dintre masoni oglindeauinterese fie transnaţionale, fie de grup. O mare bătălieintermasonică s-a dat în jurul încheierii tratatului secretcu Puterile Centrale, un ascendent dobândind masoniigermanofili asupra celor francofili. Luptele se purtau înpresă, într - un limbaj cifrat, ceea ce nu i-a scăpat luiEminescu (vezi, de pildă, disputa în jurul atentatuluiîmpotriva primului ministru I.C. Brătianu, cu faimoasaparolă "ale tale întru ale tale"). Eminescu face frecventtrimiteri la uneltirile internaţionaliştilor masoni. Doar unexemplu: "De mult se ştie că în România se aflăramificaţiuni ale unei societăţi internaţionale carevoieşte răsturnarea organizaţiunii existente, răsturnareatuturor instituţiilor ce stăpânesc în sisteme moderne. Ede datoria guvernului de a face cercetări şi de stabilifocarele în care s-au încuibat nu numai ideilerăsturnătoare, dar şi începuturile criminale deexecuţiune". Sunt cuvinte prilejuite de atentatul luiPietraru şi Pătescu asupra primului ministru, în 1880.Ameninţând să câştige o mare bătălie a spiritului criticnaţional, Eminescu trebuia anihilat. El a căzut nufiindcă ar fi dovedit "opacitate politică" faţă deinteresele de moment ale tânărului regat, ci fiindcă înjoc se găseau mari interese transnaţionale şi de grup, înprelungirea faimoasei "afaceri Strousberg" faţă de carepoetul a fost întotdeauna necruţător. Menit sacrificiului,era un N.Făgărăşanu, inginerul feroviar patriot, prietenal lui Eminescu, iar nu un Eugen Gerber, denigratorulsău.

Revenind la discursul lui Petre Grădişteanu, carea supărat atât de mult Austro-Ungaria, trebuie spus căguvernul s-a delimitat prompt de orator, considerând căe vorba de o opinie strict personală. M onitorul Oficiuldin 20 iunie 1883 dă un comunicat prin careprecizează că Petre Grădişteanu "n-avea nici un roloficial la acea solemnitate". Dar scandalul de presă s-adeclanşat în ziarele din Viena şi Budapesta, mai alescele ungureşti găsind un nou prilej de atacuri violenteîmpotriva românilor şi a statului român. Eminescucomentează lucid şi ferm presa străină, respingândelucubraţiile agresive maghiare (aceleaşi ca şi în zilelenoastre!). în schimb, remarcă tonul diplomatic aleditorialului apărut în N cuc Freie Presse (15/27 iunie1883), pe care îl traduce, publicându-1 în Tim pul (23iunie 1883). Acest editorial, considera Eminescu, îiconfirma propria opinie despre discursul luiGrădişteanu, ca şi cel al lui C.A.Rosetti, care-1 numisepe Carol "rege al românilor", nuanţă ce n-a scăpatpublicaţiei vieneze. Eminescu distinge între presaungară şi cea din Viena: "Zgomotele foilor ungureştisună ca întotdeauna a deşert, pentru că presa lorînclină a exagera toate. La Viena rezidă, din contra, opolitică calmă şi de veacuri bine sfătuită, o dinastiestrăveche, care, în decursul lungii sale vieţi istorice, vali trecut cândva şi prin apele demagogiei şi va şti dinRegestae dacă nu din practică, la câtă umilire ajunge ocoroană şi un popor care, ca noi, coboară în noroiuldesfrâului şi al neadevărului". (Tim pul, 18 iunie 1883).Ncuc Freie Presse a înţeles că Petre Grădişteanu aexprimat un ideal naţional al românilor, dar atrageatenţia că primejdia, pentru statul de la Dunăre, e maimare dinspre Rusia: "România, însă, remarcabil

avanpost latin în Orient, are voinţa tare şi îndreptăţităde a duce o viaţă proprie naţională; numai cu îngrozirese gândeşte la eventualitatea de a fi înghiţită de Rusia(...) Austria e acea putere care poate oferi un sprijinRomâniei, când patronatul Rusiei prea s-ar face simţit laBucureşti". Eminescu afirmă că nu ne putem, juca cuidealul sfânt al românilor, sărind ca Petre Grădişteanu"şi peste hotarele ţării şi peste marginile celei maivulgare prudente; căci aceste hotare sunt păzite în timpde răzbel de armate şi de întăriri serioase, şi, în timp depace de bunele cuviinţe diplomatice". Nechibzuiţadiplomatică a unui guvern , e numită "destrămareguvernamentală": "Rezultatul cel întâi şi cel mai tristeste de a profana şi pângări un ideal frumos, o ideepatriotică măreaţă, care desigur pentru moment erespinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţiiînţelepţi dar care are dreptul să doarmă, tainică şiliniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cubrutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mânaoficialilor este tot atâta ca şi cum ai târî o vergină însaturnalele curtizanilor. Altă consecinţă este: de areprezenta poporul român ca un popor revoluţionar,neliniştit, care se uită necontenit peste hotarelevecinilor săi şi nu aspiră decât la răsturnări şi laanexiuni, pe când în adevăr acel popor pacinic n-arealte aspiraţiuni în afară decât a păstra ce are şi înăuntrude a fi ceva mai puţin jefuit de banda guvernamentală.Acei dar cari în fapt dau Basarabia (aluzie lanechibzuiţa diplomatică din 1877-1878, n.n.) dauDunărea, dar în cuvinte anexează toată România de laNistru până la Tisa, comit o îndoită crimă, întâi : de aînstrăina ce avem; al doilea: de a scuza până la unoarece punct pe vecinii noştri de cotropirile lor, fiindcă

le dau pretext prin fanfaronadele lor mişeleşti, la carinici cei dintâi nu cred, de a încălca drepturile noastrepentai a-şi apăra propriile lor hotare.Acest pretext estebun şi diplomaţia străină ştie minunat să se serve cudânsul, deşi ea cunoaşte mai bine cât de puţin are a seteme de România lui Ion Brătianu şi a lui PetreGrădişteanu." ( Timpul, 22 iunie 1883). Iar în faţaumilinţelor diplomatice produse de nechibzuiţa luiGrădişteanu şi Rosetti, poetul exclamă numai cu douăzile înainte de a "înebuni" şi a fi îmbrăcat în cămaşa deforţă: "Acum mărgăritarele domnului Grădişteanu şiRigatul domnului Rosetti reclamă de la guvernanţiinoştri tot atâtea genuflexiuni şi umile rugăciuni deiertare/' ( Timpul, 26 iunie 1883).Am reprodus in extenso din ultimele articoleeminesciene din Tim pul spre a proba cât de cumpănităera judecata poetului în "intransigenţa" ei faţă depolitica oficială. Nimic nu dovedeşte aici căEminescu n-ar fi fost capabil să înţeleagă imperativulapropierii diplomatice de Austro-Ungaria chiar încondiţiile în care poetul milita (cu justeţe) pentrupăstrarea neutralităţii noastre între cele trei imperii.Nechibzuinţa se arată, dimpotrivă, la guvernanţi! Darsacrificatul este Eminescu! Ne aflăm în faţa unui ghemde contradicţii pe care N.Georgescu a ezitat să-ldescâlcească. De fapt, în acel moment de cumpănă,poetul se afla între Scylla prietenilor (T.Maiorescu,P.P.Carp, etc.) şi Carybda adversarilor politici şi literari.In faţa "opoziţiei miluite", Eminescu trecea prea puţin"maleabil", iar în faţa liberărilor "roşii", poetul era un"nebun" care trebuia compromis, spre propria lorlinişte. Istoricii înşelaţi de aparenţe, dacă nu interesaţi,l-au prezentat, bunăoară, în culori idilice pe

C.A.Rosetti, un "olimpian" care ar fi citit amuzându-searticolele lui Eminescu. Dar un documentarist demeticulozitatea profesională a lui D.Vatamaniuc,conchidea în prefaţa la volumul XIII de Opere. "Vatrebui să fie părăsită opinia potrivit căreia C. A.Rosetti se mărginea să citească cu interes articolelepoetului îndreptate împotriva sa şi admira incisivitateaşi verva polemică", (p.9). Există dovezi că Rosetti aapelat şi la conducerea Partidului conservator "să-i deasatisfacţie". Conservatorii, la rându-le, au crezut căsoluţia este îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul, iaralţii - din viaţa publică.In ultimele sale comentarii politice din Timpul,Eminescu sesizează din nou metoda masonică aloviturilor secrete, dar nu pare preocupat de urmărileasupră-i ale acestor ultime maşinaţiuni. Prin M onitorulOficial, guvernul se debarasase imediat deP.Grădişteanu. Dar nu l-a "sacrificat", ci l-a trimis peorator, împreună cu D.A.Sturdza, să-şi ceară scuze.Şmecheria aceasta nu l-a păcălit pe Eminescu. El ştiacine este Petre Grădişteanu. O şi spune în editorialuldin 29 iunie, când comentează comunicatul dinMonitor. Poetul îşi aduce aminte că, pe la 1867, PetreGrădişteanu redacta o foaie umoristică - Scrânciobul, încare a ridiculizat pur şi simplu, ide ea unirii tuturorromânilor. Faptul i-a indignat aşa de tare pe ardeleniidin Bucureşti, "încât au adus acel num ăr al«Scrânciobului» cu procesiuni în faţa Academ iei şi l-auars p e rug în prezenţa publicului." Pe bună dreptate seîntreba Eminescu, cum de s-a transformat Grădişteanu,brusc, în apologetul unirii? "Oare acelaşi D.Grădişteanucare şi-a bătut joc de ideea unităţii la 1867 este astăzisincer?"Răspunsul fiind negativ, Eminescu merge mai

departe: "Cunoscând o dată maniera de a fi a d-luiGrădişteanu şi ştiind că d-sa, în acelaşi chip în care şiabătut joc de o idee, e în stare să o preconizeze,însă desigur nu gratis, ci în schimb cu o plată oarecarepentru limba sa de avocat, ne întrebăm cine să-l fi pussă rostească memorabilele sale declamaţiuni din Iaşi?"Guvernul, zice Eminescu. Grădişteanu, era în realitate,o voce oficială. Fusese patru ani senator, "leaderulguvernului Brătianu în Senat şi azi deputat în Cameră".De altfel, regele îi strânsese mâna oratorului.Grădişteanu vorbise ca "reprezentant al guvernului' iarcomunicatul dezminţitor "e datorit presiunii austriecd'.Scopul discursului, crede Eminescu, ar fi fost câştigareade capital politic. N-a fost, însă, numai atât. Poetulobservă corect că Grădişteanu rămăsese acelaşi om dela 1867, adică un adversar al ideii de unitate naţională.Discursul în favoarea ideii, deci, semnifica tocmaicompromiterea ideii ! Ceea ce s-a şi realizat. Foarteposibil ca nu guvernul ca atare să fi recurs la oasemenea stratagemă de compromitere, ci mişcareamasonică infiltrată în guvern. Nu era greu de prevăzutcă ^Austro-Ungaria va protesta şi că pentru a-i dasatisfacţie scuzele n-ar fi fost suficiente. Era, de fapt,un bun prilej de desfiinţare a Societăţii Carpaţii şi de"aruncare peste bord" a indezirabililor. Eminescu segăsea in capul listei.Nimic din ce a scris Eminescu în 1883 nu lasăloc bănuielii că mintea i-ar fi fost slăbită. Dimpotrivă,poetul se alia pe culme. Singura ameninţare serioasăerau surm enajul şi dezamăgirea că tot ce face nu eînţeles şi că naţiunea era prada corupţiei "păturiisuperpuse". într-o scrisoare adresată unei persoaneneidentificată în 18

Gruber, în ArhivA 1890) aceste primejdii ies în relief cuputere de tragică spovedanie: "Hi bine, de sase aniaproape o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani măzbat într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toateacestea este singurul adevărat; de şase ani n-am linişte,n-am repaosul senin de care a-şi avea atâta trebuinţăpentru ca să mai pot lucra si altceva în afară de politică.QueJlc vie, m on Dieu, quelie vie /(...) Folosul meudupă atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi cătoată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toatăelasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.(...)Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat dinconvingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor meleşi un mai bun viitor. Dar nu merge. în opt ani decând m-am întors în România, decepţiune, a urmatdupă decepţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât deobosit încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc ascrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secatmoraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos, casă-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei derând în fabrici,un asemenea repaos nu-1 pot aveanicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şinu mă mai recunosc. (...) Aştept telegramele Havas casă scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pemormânt, şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc ! ". (Opere, A l7,p. 195).Amara luciditate a acestor rânduri izvorăşte dinsuferinţa morală de a nu-şi vedea programul reformatorîmplinit, deşi a lucrat "din convingere şi cu speranţa înconsolidarea ideilor"sale şi a unui "mai bun viitor".Pentru el, gazetăria a fost un autosacrificiu închinatpoporului român. Este dezamăgit pentru că jertfa nu i-afost înţeleasă. Odihna pe care ar dori-o şi pe care nu

0 poate dobândi de nicăieri semnifică dimensiunileincalculabile ale eşecului său. A dobândi drept derepaos ar fi însemnat dovadă de izbândă, de încheierea m isiunii sale. Dimpotrivă, a ajuns "să se strice cu toatălumea" în cercul strâmt, devenit "cerc vicios". Iar"stricarea cu toată lumea" (inclusiv cu prieteniiconservatori) ameninţa cu un altfel de "repaos", ce i sepregătea. Are dreptate N.Georgescu să spună că "atuncicând, precum lui Arhimede i s-au şters cercurile de penisipul Syracuzei de către soldaţii romani, lui Eminescu1 s-a luat ziarul Timpul, câmpul său de acţiune,sistemul era practic încheiat în articulaţiile luiesenţiale." {Cercul strâmt, p. 18). Totuşi lupta de punereîn practică era abia la început. De acum, el parcăprevede că boala va prevala în agonia vieţii şi cănimeni nu-i va acorda "circumstanţe atenuante", aceldorit repaos motivat de jertfa muncii în slujba blânduluipopor român. Din contră, neacordându-i-se dreptul laodihnă, va fi condamnat la moarte civilă sub pretextcă mintea este bolnavă. Să nu uităm că "plângerea"aceasta a lui Eminescu se produce în plină culminaţie asănătăţii mintale şi că ea a fost prilejuită de o primălovitură pe care a primit-o în redacţia Timpului. Dinfebruarie 1880 fusese avansat redactor-şef. Indecembrie 1881, funcţia i se retrage sub pretext cătransformase Tim pul într-o "tribună a opiniilor salepersonale" (vezi prefaţa la Opere. XIII, p.9). ZiarulTelegraful consemnează cu satisfacţie faptul (11noiembrie 1881) urmat de Rom ânul lui C.A.Rosetti. Dinianuarie 1882, Eminescu şi-a asumat doar răspundereapentru partea politică a ziarului. Altfel spus, măsura dedegradare din funcţie reuşise parţial, căci poetul

continua să se ocupe de partea cea mai fierbinte aziarului. O vor dovedi şi articolele din 1883 cândEminescu mai dezlănţuie o polemică prilejuită deînfiinţarea" la Bucureşti a Mitropoliei Catolice. Eminescuşi-a mai creat un adversar de temut. Poetul a intrat înconflict chiar cu gazda lui, doamna Szoke, soţia luiSlavici, o catolică fanatică. Paharul se umplea chiar înlocuinţa poetului.La sfârşitul lui iunie 1883 Slavici lipsea de acasă,fiind plecat la un tratament. S-au vehiculat mai multeexplicaţii în legătură cu tensiunea din relaţiile poetuluicu doamna Slavici. S-a vorbit de o intrigă erotică, apoide faptul că Eminescu ar fi cunoscut amănunte nutocmai favorabile moralităţii ei de soţie. Cert e căprozatorul va divorţa în cele din urmă, de doamnaSzoke. Se pare, însă, că resentimentele doamnei Slavicifaţă de poet ajunseseră a fi mai ales de ordin religios.N. Georgescu este probabil cel dintâi istoric literar careatrage atenţia asupra faptului. De altfel, resentimentelefemeii nu căpătau importanţă în contextulreferenţialului unilateral - cel al bolii psihice. S-aîntâmplat că tot în 1883 Eminescu a declanşat o altăbătălie jurnalistică - împotriva propagadei catolice înRomânia. Concesiile politice ale guvernului erau dinnou izbitoare. S-a permis înfiinţarea Mitropoliei Catolicedin Bucureşti ( de fapt Episcopie, echivalentul uneiMitropolii), ki 20 mai 1883. poetul publica unul dineditorialele sale răsunătoare, spunând între altele :"înfiinţând Metropolia de la Bucureşti, Scaunul papali-a silit pe românii ce tin la unitatea confesională aneamului lor să înceapă o luptă hotărâtă contrabisericii catolice. Căci dintre două una: ori nouaMetropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit

latin în România - şi atunci e de rău; ori s-a înfiinţatfiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor - şiatunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noişi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numainoi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi ampregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar săcombatem pe toţi acei cari lucrează în vederea unuielement străin". Eminescu bănuieşte un lucru mult maigrav: că regele venit dintr-un mediu catolic ţinteşte săîntemeieze o dinastie catolică. El invocă şi spusaomului politic maghiar Kâllay că "Poporul maghiareste menit a fi mijlocitor între Apus şi Răsărit". Erau lamijloc planurile "Casei de Austria". Eminescu spunetranşant: "Noi, poporul latin de confesie ortodoxăsuntem în realitate a fi menit a încheia lanţul dintreApus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte înmare parte de opinia publică europeană, aceasta ovoim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare apoporului românesc, o vom şi face". {Opere, XIII,p.299-301). Eminescu ridică o problemă cardinală adestinului nostru. Se poate ca bătălia declanşată de elsă fi fost decisivă în orientarea dinastiei spre ortodoxie,în cele din urmă. Politica proaustriacă primea o grealovitură. Poetul nu cruţă Biserica Ortodoxă Românăpentru moliciunea ei tradiţională. Eminescu a scos-ointr-adevăr din expectativă. Episcopul MelchisedecŞtefănescu, patriot şi istoric erudit, preţuit de poet, alost însărcinat cu întocmirea unui raport privindpropaganda catolică în România. Melchisedec i-aîncredinţat lui Eminescu publicarea raportului. Primaparte, cu o prezentare redacţională a lui Eminescu(neindusă, din păcate, în ediţia academică !), a apărut(coincidenţă!) în chiar ziua de 28 iunie 1883- Faptul a

fost semnalat de acelaşi sagace N.Georgescu. Eminescupreciza şi de astă dată că "îndărătul înfiinţării Episcopieicatolice este mâna politicii orientale a Austriei", aHabsburgilor "care au făcut şi fac propagandă catolică;o fac din Bosnia şi o fac din Bucureşti". (Ne vine săexclamăm: cum se repetă istoria gândindu-ne la ce sepetrece azi în Bosnia!). Atacurile lui Eminescu nuputeau lăsa nepăsători cu cei care negociau în secret cuCasa de Austria şi nu au lăsat-o indiferentă nici pedoamna Slavici. Cu siguranţă, doamna Slavici era lacurent cu ce avea să publice în Tim pul în ziua de 28iunie, şi cunoştea porunca lui P.P.Carp "şi mai potoliţi-1pe Eminescu!". în perspectiva dublului referenţial alacestui studiu, gestul doamnei Slavici din dimineaţazilei de 28 iunie 1883 capătă noi înţelesuri, iaraversiunea ei faţă de poet devine semnificativă, lucrulipsit de importanţă în contextul referinţei unice -nebunia.Eminescu s-a sculat dis-de-dimineaţă, cum îi eraobiceiul, şi s-a arătat gălăgios. Nu era prima dată, dupăspusele lui Slavici. Mai mult, surmenajul îl silise pe poetsă se interneze în spital pentru o scurtă perioadă înianuarie, acelaşi an, ieşind, apoi, bun de lucru. DacăEminescu a avut, într-adevăr, o criză de nervi în aceadimineaţă, el putea fi internat cu toată discreţia şi lăsatsă se refacă. Ţinând, însă, cont de resentimentele femeiişi de întâmplările momentului, noi nu mai putem credeîn autenticitatea declaraţiilor sale.Maiorescu ştia şi el că în acea zi trebuiau să se petreacăfapte grave.Catinca Slavici, născută Szoke-Magiorossy era -în realitate - o fire violentă, trecând prin dese crize denervi, suportate cu stoicism de blândul Slavici. Vintilă

Russu Şirianu oferă detalii despre comportamentulacestei femei. Eminescu însuşi era scandalizat deieşirile ei. La o furie, doamna Slavici a spart oglinda.Atunci Eminescu a şi notat într-o agendă:"Nu ţi-i ruşine,madam S.(lavici)?" (mss.2292, f.48).Cine, de fapt, aăcut tărăboi în dimineaţa zilei de 28 iunie? DoamnaSlavici a pretins că Eminescu a spart geamurile, vrândsă dărâme casa. Care o fi adevărul? De ce violenţa n-arfi fost a femeii cu antecedente? în orice caz, dupăscandal, Eminescu a plecat de acasă. Femeia pretindecă după ... zidari ca să dărâme casa! Ea s-a grăbit sătrimită servitoarea cu un bileţel în str. Mercur, laT.Maiorescu, avertizându-1: "Domnu1 Eminescu aînnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că efoarte reu". N.Georgescu argumentează că bileţelul eprimul text cu parolă de tip masonic care vorbeştedespre "nebunia" lui Eminescu. Dacă ar exista oconfirmare sigură, autenticitatea mesajului cuprins arcădea de la sine. Insist asupra conflictului dintredoamna Slavici şi Eminescu, fiindcă are o importanţădecisivă pentai arestarea poetului la băile Mitraşewskiîn aceeaşi zi. Cuvântul arestare este pronunţat deN.Georgescu în a doua sa carte şi mi se pare cel corectcomparativ cu internarea în sanatoriu. M.N.Rusu a atrasatenţia încă din 1987 că Eminescu era urmărit pas cupas de serviciile secrete austro - ungare. Baronul vonMayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îlînsărcinase pe F.Lachman cu supravegherea luiEminescu: "Eminescu este în permanenţă urmărit... deE.Lachman, agent austro-ungar care avea subobservaţie mişcarea ("irident") ardelenilor din Bucureştisi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute..."(M.N.Rusu, Eminescu - inedit, în "Săptămâna", nr.

31/1987, p.4). O notă informativă, de exemplu, abaronului von Mayr, reţinută de Gheorghe Ungureanuîn Em inescu în docum ente de familie, denunţa articoluleminescian din Timpul privitor la catolicism. Greu depresupus că doamna Slavici, catolică fanatică, soţie deardelean supravegheat şi el pentru "iridentă", nuera implicată în maşinaţiunile baronului von Mayr.Dacă bileţelul doamnei Slavici are semnificaţia uneiparole masonice, înseamnă că scandalul din dimineaţazilei de 28 iunie 1883 a fost provocat deliberat şi că înacea zi, în care s-au petrecut atâtea, Eminescu a fosturmărit în mod special. Sub acest unghi, nimic nu maipoate fi pur hazard, inclusiv fatala întâlnire dintre poetşi Grigore Ventura de la Capşa. Ventura era el însuşiinformator. Pe unde a umblat Eminescu timp de câtevaore, când a ajuns în jurul orei 10, la Maiorescu acasă?In orice caz, între timp, Maiorescu a luat măsuri pentruinternarea poetului la dr. Şuţu, luându-şi ca martor peSimtion, cu care a şi mers la stabiliment pentrupregătirea unei camere. Aşadar, Maiorescu nici nu punela îndoială zisele doamnei Slavici, deşi ar fi fost normalsă-l vadă mai întâi pe poet şi să se convingă personalde starea lui. începe, în schimb, să anunţe cunoscuţiidespre îmbolnăvirea lui Eminescu. întâi, pe TheodorRosetti. Dar soseşte Eminescu. Din însem nările zilnicenu rezultă că poetul a fost violent, ba chiar s-acomportat foarte respectuos. Dar Eminescu va fi tratatde acum în colo, ca bolnav. Bileţelul soţiei lui Slavici îiva urmări destinul. Cei din jur îi vor interpretacomportamentul ca atare, element psihologiccatastrofal, care nu i-a mai permis poetului oreîntoarcere normală în viata socială.

Maiorescu îl trimite pe Eminescu la SocietateaCarpaţii, unde îl aştepta Simţion, pregătit, ni se spune,să-l ducă la stabilimentul dr.Şuţu. Criticul nu-i spune deinternare, ci doar că "trebuie să se ducă la Simţionpentru Societatea Carpaţii'.Aşadar, exista un argumentputernic pentru ca poetul să fie trimis la societate. Acelargument nu putea fi decât soarta ce se pregăteaSocietăţii Carpaţii, ca şi a lui Eminescu însuşi. Oarecriza de nervi din acea zi a poetului n-are legătură cuevenimentele tensionate ale momentului? Să nu uităm,că plecând de acasă, poetul şi-a luat cu dânsul pistolul,pe care-1 deţinea prin acţiunile secrete ale societăţiicare era pregătită şi de luptă armată. Aceastăprovenienţă a pistolului este admisă şi de GeorgeMunteanu: "Nu e deloc exclusă o asemeneaprovenienţă a revolverului pe care Creangă îl văzuse laEminescu când cu ultima găzduire ce i-a dat". (O p.cit.,p. 311). Prezenţa pistolului a fost interpretată fireşte, totprin prisma nebuniei. Eminescu este redus, astfel, la unsimplu agitator zurbagiu, lucru ce contrastează cu tonulsău foarte lucid din ultimele articole. Eminescu,pe de altă parte, nu era singurul gazetar ce purtarevolver, ştiut fiind că ziariştii se vedeau adesea agresaţifizic. Investigaţii ale arhivisticii viitoare vor trebui săstabilească adevărul despre ce s-a întâmplat pe-H iunie, cu Eminescu şi cu Societatea Carpaţii.Poetul a cerut lui Maiorescu, cu împrumut, 5 leisi a plecat. în drum spre societate, trece pe la Capşa,unde - altă coincidenţă stranie a zilei - dă de GrigoreVentura, pe care Maiorescu îl va numi "ticălos" cuocazia discursului deşănţat de la înmormântareapoetului. Oare nu şi-n amintirea a ceea ce a făcutVentura cu Eminescu? O umbră enigmatică planează şi

asupra ajungerii lui Eminescu la Capşa. Poetul seaprinde într-o dispută politică. Fiind vorba de soarta"carpatiştilor", poetul ar fi ameninţat cu împuşcarea peCarol îngăduitorul: "Şi la toate acestea nu e decât unleac: să împuşc pe rege". (Faptele sunt relatate deAl.Ciurcu, aşa cum au fost auzite de la Gr.Ventura).Sunt cunoscute resentimentele "carpatiştilor" faţă deCarol I. Decizia guvernului, cu acordul regelui, lapresiunile baronului von Mayr, de a desfiinţa societateaera firesc să-l indigneze pe Eminescu. Ventura va lua înmâinile sale viaţa poetului, plecat paşnic de laMaiorescu. El pretinde că l-a condus pe Eminescu laCotroceni, ca să-l caute pe rege, iar când poetul s-apotolit l-a îndemnat să facă o baie la Mitraşewski, pesplaiul Dâmboviţei. Acolo, l-a abandonat pe poet, subpretext că intrase în apă clocotită, semn al nebuniei (!),şi s-a grăbit să-i aducă de la Prefectura de politie pe uncomisar, iar de la societate pe Simţion, G.Ocăşanu si peoamenii doctorului Suţu. E vizibilă - observăN.Georgescu - la Ventura, strădania de a-1 abate peEminescu de la traseu, începând cu Capşa şicontinuând cu Cotrocenii şi baia Mitraşewski. Dacăla Cotroceni poetul s-ar fi lăsat păcălit şi ar fi tras unfoc de armă, ne imaginăm cu ce s-ar fi ales. Urmându-1pe splaiul Dâmboviţei, semn că poetul se îndrepta spreSocietatea Carpaţii, Ventura a găsit soluţia cu baia,îndemnându-1 să intre acolo: "A avut, probabil, de alescum să-l compromită pe Eminescu în această zi de 28iunie, pe la prânz, când s-a lăţit în toată urbea zvonulexpulzării lui Emile Galii, acela al desfiinţării SocietăţiiCarpafii, al vizitei ce urmează să o intreprindă PetreGrădişteanu (ştirile sunt în presa zilei)". (N.Georgescu,A c/oua viată a Iui I'minescu. p.47). Lăsându-1 pe

Eminescu în baie si dând alarma, Ventura a creatcondiţii nesperate planului maiorescian, cum remarcă sicieorge Munteanu: "Mai plauzibil e că s-a adresat celorcărora le revenea executarea planului stabilit deMaiorescu, şi că la sosire, aceştia beneficiară de ocircumstanţă neaşteptat de favorabilă, în ordinea ceaveau de gând să facă". (Op. cit., p . 132). Altfel spus, serecunoaşte că oamenii dr. Şuţu si Simţion se găseauîntr-o situaţie foarte delicată, fiindcă trebuiau să-lconvingă pe Eminescu de internare, ceea ce duce laconcluzia că poetul nu solicitase de la nimeni aşa cevaşi nu se simţea bolnav (ca în ianuarie 1883, când s-ainternat). El doar trăia tensiunile politice ale zilei (fapttotal ignorat de biografiile tradiţionale), poetul fiinddirect implicat în evenimente. Inevitabil se puneproblema dacă faptele lui Ventura din 28 iunie au avutlegătură coordonată cu planul lui Maiorescu şi dacă,deci, el a executat o misiune şi de la cine. Nu eraVentura mesager al baronului von Mayr? Siguranţă nuputem avea. Dar atunci cie unde ideea de a-i anunţa pecei ce aşteptau la societate? De la poet nu putuse afladecât că trebuia să ajungă la Carpaţi. E posibil caVentura să fi luat pe cont propriu, compromitereapoetului, dar e mult mai probabil să fi avut o misiune,dacă ţinem cont că el se infiltrase în Societatea Carpaţii,fiind "probabil unul din informatorii strecuraţi înăuntrucare transmit frecvent serviciilor secrete austriece pulsulvieţii de organizaţie". (N.Georgescu, p.36), iar înrespectiva zi, colaborând cu comisariatul de poliţie, dinacea zonă a Capitalei, unde se găsea SocietateaCarpaţii. Guvernul român acceptase condiţiile impusede von Mayr. Astfel, rolul lui Ventura, "ticălosul"sfichiuit şi de Eminescu în presă s-ar clarifica. Cert e că

aia clocotită, de care biografii au făcut atâta caz, casemn al deraierii mintale, nu este o probăinexpugnabilă, a lămurit-o acelaşi N.Georgescu.Opărirea, până la "rac roşu", era un obicei alpoetului care datează cel puţin din perioada ieşeană.Conform unei tradiţii orientale, băile foarte fierbinţisunt recomandate în zilele caniculare. Or, ziua de 28iunie a fost foarte călduroasă. Eminescu era familiarizatcu procesul terapeutic al băilor orientale. în Curierul deInşi, el publicase o traducere din Al.Dumas, intitulată Obaie caldă în Egipet, unde este descris sistemul băilor"turceşti", bazat pe obişnuirea treptată a băilor cu apa,până la fierbere. Dacă luăm de bună mărturia luiG.Ocăşanu că Eminescu deja îşi cunoştea boala, de cen-am admite că în acea zi caniculară, nesimţindu-se în"apele sale", poetul a încercat o terapie maiîndelungată care să-i refacă starea psiho-fizică? Este unamănunt necunoscut lui Grigore Ventura, răstălmăcitdupă interesele sale din acea zi.Există o psihologie comportamentistă nu numaia bolnavului psihic, dar şi a celor aflaţi în preajmabolnavilor. Chiar şi la medicii psihiatri se vorbeşte de odeformaţie profesională, utilă în cazurile realepsihotice, dar cu consecinţe dramatice în situaţia unorerori de diagnostic (de care, după cum s-a văzut,Eminescu n-a fost scutit). Psihiatria politică sebazează pe asemenea erori. Eminescu a simţit pepropria piele această psihologie a suspiciunilor care i-aşi dat lovitura de graţie şi care interpretează oricare gestca simptome ale nebuniei la cel declarat bolnav. I-o v-a împărtăşi lui Chibici în memorabila scrisoare de laOber Dobling (scrisoarea asupra căreia voi reveni).

Aşteptându-se, aşadar, să găsească un nebun,cei de la poliţie, întâmpinaţi cu duşmănie de poet(lucru firesc, în contextul zilei, ca şi graţie faptului căpoetul era deranjat într-un moment de intimitate), auspart uşa. Eminescu a trăit prima tragică experienţă abrutalităţii agresive. Este, probabil, clipa crucială aintrării în infernul celor şase ani, clipă ea însăşi înmăsură să declanşeze o criză. Estimp, Ventura spălaseputina, după ce îi luase lui Eminescu revolverulducându-se să-şi continue propaganda antieminescianăla Capşa, unde i-a arătat patroanei arma cu care eragata să o "omoare" nebunul. Iar de la Mitraşewski,după ce au spart uşa, Eminescu a fost pus în cămaşade forţă, precum arată procesul-verbal întocmit decomisarul C. N. Nicolescu: "Am fost silit să-l îmbrăcămcu cămăşoiul de forţă, şi astfel, l-am condus InstitutuluiCaritatea cu concursul domnilor G.Ocăşianu şiConst. Simţion". Eminescu a fost urcat într-o trăsură.Unul dintre martori, Ion Rusu Şirianu , îşi amintea: "Amauzit glasul său, cel adevărat, strigând cu deznădejdeacelui ce se înneacă: - Ajutor !" (apud G. Munteanu,op.cit., p.312). Asta presupune că Eminescu erastrăfulgerat de grozăvia a ceea ce trăia, cu luciditateadeznădejdii. Şi nimeni nu era în stare acolo să înţeleagătragedia şi s-o curme. Strigătul destinului. Maiorescunotează că I.L.Caragiale a plâns, auzind vesteaîmbolnăvirii poetului. E tot ce putea face. De fapt, laMaiorescu, a găsit confirmarea ştirii, căci I.L.Caragialefusese înştiinţat de tânărul Russu Şirianu, la "izvorulVintilă Rusu Şirianu, nepotul lui Slavici, poreclit de Eminescuciobanul" (N.Georgescu, Coreul stnîmt, p . 161).

lui Eminescu" din Cişmigiu (N.Georgescu, Cerculstrâmt, p.l62). Veronica Micle a primit aceeaşi veste, sezice, cu nepăsare; Slavici era departe de Bucureşti, iar.Creangă - tocmai la Iaşi - într-o stare nu prea grozavă.Maiorescu, olimpianul, îşi făcuse datoria. In aceeaşi zi apledat la Curtea de Casaţie, iar în zilele următoare aplecat la Braşov, de unde a luat drumul Sighişoarei,apoi spre Debreţin, Foprad, Oderberg, Breslau,Weimar, Frankfurt etc. (însem nări zilnice). îl primeaospitalieră, deci, lumea germană, pe altarul căreiafusese sacrificat Eminescu. Fiind departe de institutul"Caritas", unde lăsase ordine precise ca poetul să fiebine îngrijit, Maiorescu a putut suporta cu uşurinţăprimele zile de infern ale lui Eminescu. De acumîncolo, poetul va deveni nebunul compătimit, ajutorat,cu gloria în creştere. Care mai de care îşi va revizuimemoria şi va descoperi antecedente ale bolii.G.Ocăşanu va relata că Eminescu i-a spus cu osăptămână înainte: "Eu mă apropii cu paşi repezi denebunie, să aveţi grijă de m ine..." (Omagiu luiEm inescu, rev. politică, Suceava, august 1889, p.84-85).Pe 28 iunie 1883, Maiorescu a notat: "După părereamea, e din ce în ce mai nebun". De ce? Poetul i-ar fispus că vrea să înveţe limba albaneză şi că ar dori să secălugărească! Biografii au scos la iveală şi un bizar"contract", datat 25 iunie 1883, încheiat între el şiConstantin Simţion. De vreme ce a fost semnat şi deSimţion, de ce suspiciunea ar plana numai asupra luiEminescu? De ce n-ar fi vorba de o glumă a celor doi,în maniera literaturii absurdului de mai târziu, şi în carepoetul a mai exersat, amuzându-se în notele şi versurileadresate unor prieteni junimişti,inclusiv Maiorescu sauchiar în Cugetările sărmanului Dionis? Şi Caragiale a

exersat în astfel de texte ( Cum se înţeleg ţăranii,Căldură mare). Să fie o simplă întâmplare că Simţion,implicat în acest joc, a fost utilizat de Maiorescu în ziuade 28 iunie?în faţa unor astfel de "antecedente", pe care nule eliminăm din calcul, se ridică contradicţia flagrantăîntre acestea şi supleţea impecabilă a gândiriieminesciene din capodoperele ziaristice şi poetice aleanilor 1882-1883. Or, tocmai aceste doveziimpresionante de sănătate a minţii trebuiau ocrotite şisalvate în eventualitatea unei îmbolnăviri. în loc deasta, lui Eminescu i s-a rezervat moartea civilă. Iatănodul gordian al destinului său.Continuăm de la premisa că Titu Maiorescu, nus-a gândit niciodată la o moarte civilă a lui Eminescu, cidoar a urmărit atenuarea "înverşunării" lui Eminescuîmpotriva politicii proaustro-ungare. Altminteri, spredeosebire de adversarii liberali, în celebrul studiuEminescu şi p o eziile lui (1889), Maiorescu îl recunoaştepe poet şi ca mare ziarist. Dacă a intenţionatîndepărtarea lui Eminescu de gazetărie, aceea nu puteafi decât temporară, până se stingeau focarele politicedin acele zile. Din păcate, Maiorescu nu a prevăzutcorfcecinţele asupra stării morale şi psihice a poetului,în primul rând, iar în al doilea - adâncirea complotuluicabalei din cealaltă parte a baricadei.Interesante sunt primele reacţii publice la vesteainternării lui Eminescu. Cel dintâi reacţionează ziarulRomânul, publicaţia cu care Eminescu a polemizat celmai mult. O notă redacţională (1 iulie 1883) de lalubrica de ştiri ale zilei, anunţa cu "sinceră părere deiau" că redactorul de la Tim pul, "tânăr plin de talent şiînzestrat cu deosebit geniu poetic, a căzut greu

olnav". Nimic mai onorabil pentru o gazetă adversară.Aşa a şi fost receptată, aceasta fiind şl intenţiapublicaţiei. Numai că investigaţiile îl duc peN.Georgescu la concluzia că textul este o parolămasonică, în 48 de cuvinte. Timpul replică şi el pestetrei zile (3 iulie 1883), dând un anunţ de 64 de cuvinte,altă cifră masonică. Adevărata reacţie de la Tim pul seproduce imediat prin graba suspectă de a-1 înlocui peEminescu din redacţie, fapt anunţat pe 2 iulie, când"direcţiunea politică şi redacţiunea o luă MihaiPaleologu". Meschinăria completată cu anunţul din 3iulie, a fost sesizată de biografi (vezi G.Munteanu,p.313, de pildă), dar nu şi întreaga ei semnificaţie. Estelimpede că redacţia se leapădă cu uşurare deredactorul de la "direcţiunea politică" şi că recunoştea,indirect, că misiunea înlăturării fuseseîndeplinită. Internarea, în cămaşă de forţă, şi destituireadin redacţie, pecetluiesc pasul hotărâtor al m orţii civileeminesciene. Din acest punct de vedere, conservatoriide la Timpul, diriguiţi de mai marii partidului, au comiso crimă imprescriptibilă faţă de Eminescu. Aceiaşiconservatori nu vor ezita să desfiinţeze ziarul, pentru cala întoarcerea în ţară de la Ober Dobling şi din ItaliaEminescu să nu mai găsească publicaţia şi, deci, prilejulde a reintra în jurnalistică! La revenirea în ţară apoetului, de la Viena, pe 17 martie 1884, Tim pul numai exista, deşi devenise, graţie lui Eminescu, opublicaţie de mare audienţă. Este vizibilă, apoi,strădania lui Maiorescu şi Petre P.Carp de a-1 ţine câtmai departe de Bucureşti, cât Tim pul încă mai apărea,în ianuarie 1884, poetul îşi revenise, dar el nu trebuiasă se întoarcă la Bucureşti. Carp era atunci ministrulRomâniei la Viena. Vizitându-1 la sanatoriu, conchide

că "Eminescu nu este de tot vindecat" (vezi Scrisoareacătre Maiorescu, tipărită de T.Kirileanu în Convorbiriliterare, 1906, p.996). Iar când doctorii vienezi au deciscă poetul poate părăsi stabilimentul, a venit ideeacălătoriei în Italia, pe care poetul a primit-o ca pe o altălovitură, bănuind motivul şi fiindcă se temea să nufie dus la o altă casă de sănătate (vezi EugeniuSperanţia, Am intiri din lumea literară, Bucureşti, 1967).Rezultă, de altfel, şi din scrisoarea către Chibici, din 24ianuarie 1884, că poetul avea oroare de "casele desănătate" care îl năruiseră moraliceşte, adică îipecetluiseră moartea civilă. Pe bună dreptate, GalaGalaction va exclama: 'Italia îi trebuia lui acum!" (GalaGalaction, M ihai E m in e s c u ,.Junimea, Iaşi, 1987, p.89)Chibici, care l-a însoţit cu devotament şi-n Italia, a avuto misiune extrem de grea, anume - să-l determine pepoet să accepte oricare altă localitate la întoarcerea întară, afară d e Bucureşti. în scrisoarea către Chibici-Râvneanu, din 8/20 martie 1884, Maiorescu precizează:"Fiindcă amicul nostru Eminescu pare aşa de doritor detară, întreabă-1 unde anume şi cum vrea el să trăiascăaici? De Tim pul nu mai poate fi vorba..." Lucru cât sepoate de clar. Cu disperare, Chibici îi răspunde la 14/26martie 1884 că "astăzi s-a hotărât definitiv pentru loculcare-i este mai puţin prielnic, adecă pentru Bucureşti""Chibici adaugă:" nici amintirile neplăcute ale boalei,nici căldurile grozave ale Bucureştilor, care, desigur, aucontribuit poate mult la declanşarea boalei, nici alteconsiderente.. .n-au putut schimba această a luihotărâre", (vezi şi dr. Ion Nica, p.220-221). Probabil,poetul încă îşi mai făcea iluzii că i se va permite să sereintegreze social, reluându-şi locul în ziaristică. El mai

credea într-o salvare, în pofida conştiinţei tragice de laOber Dobling.în strădaniile lor, adesea ireproşabile, debinefăcători, junimiştii, îndeobşte Maiorescu, au ignoratdrama interioară trăită de poet. Pe 12/24 ianuarie 1884,Eminescu scrie cele mai tragice rânduri ale vieţii sale,adresându-i-se lui Chibici-Râvneanu de la OberDobling: "Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovituraireparabilă care va avea influenţă rea asupraîntregului rest al vieţii ce voi mai avea de trăit. (...)D.Maiorescu a trecut pe aici într-o zi, dar a stat maipuţin de un minut şi nu mi-a spus nimic în ce măpriveşte, încât, deşi mi-am venit în fire de mai bine dedouă săptămâni, nu ştiu absolut nimic asupra sorţiicare mă aşteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat apetrece aici ani întregi fără necesitate". Şi: "nu-ţi poţiînchipui starea în care un om se află într-un institut dealienaţi, după ce şi-a venit în fire. Neavând nimicde lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit răuprecum se obicinuieşte la spitale şi lăsat în prada celormai omorâtoare grije în privirea viitorului, mi-e fricăchiar de-a-mi plânge soarta căci şi aceasta ar fiinterpretat ca un semn de nebunie. (...) Foamea şidemoralizarea, iată cele două stări continue în carepetrece nenorocitul tău amic M.Eminescu". (Opere,XVI, p. 197-198). Literatura română n-a strălucit, în moddeosebit, prin specia tragedie. în schimb, ţara a datnumeroase personaje tragice, de la Decebal la VladŢepeş (Marin Sorescu a intuit bine) până la ConstantinBrâncoveanu, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit,Alexandru I.Cuza, Ion Antonescu, martirii ororilorcomunite sau deportaţii basarabeni în Siberia. Nimicînsă nu pare să se compare cu tragedia celor şase ani

eminescieni, cu atât mai mult, cu cât ei au rămas o patăoarbă chiar şi pentru eminescologi. în definitiv, el atrăit ceea ce întrezărea: "sper că nu voi fi condamnat apetrece aci ani întregi fără necesitate". El e deopotrivăun rege Lear detronat şi un H amlet în neputinţă de a-şirăzbuna strămoşii martirizaţi de istorie. Se ştie căproiectase un dodecameron dramatic de anvergurăshakespeariană. N-a mai apucat să-l realizeze, fiindcă elînsuşi a ajuns personaj de tragedie. Când se va ivi opană de geniu care să reînvie într-un roman sau într-otragedie cei şase ani eminescieni? Va să zică,Eminescu este internat într-un institut de alienaţi şi"uitat" acolo mai bine de o lună, după revenireadeplinei lucidităţi. Maiorescu îl vizitează şi nu-i dăatenţie mai mult de un minut, iar P.P.Carp consideră căe bine să mai stea la Viena. Mai mult, printr-o deciziestranie, Maiorescu îl consideră la începutul anului 1884,"definitiv irecuperabil". De ce atâta siguranţă? Estimp,Eminescu îşi trăia din plin drama morală a scoaterii dinsocietatea civilă. Se temea să-şi plângă până şi soarta,"căci şi aceasta ar fi interpretat ca un semn denebunie". El înţelege aici psihologia comportamentistăa celor care-i înconjoară pe cei declaraţi nebuni. Şi oresimte din plin - "starea încare un om se află într-uninstitut de alienaţi, după ce şi-a venit în fîrd'. Credea căprietenul Chibici ar putea să-l salveze, dar acesta aveaordine precise de ce trebuie să facă. Maiorescu selăuda că e specialist în psihiatrie. Dar cu Eminescu nus-a străduit să fie şi un bun psiholog. în răceala-iolimpiană era, se vede, inapt de un dram de omenie înplus, încât dorinţa lui de a-1 revedea sănătos pe poetn-a putut da altfel de rezultate. Meritul lui Maiorescu dea se fi ocupat de partea materială a subzistenţei lui

Eminescu nu scade din atare pricină. Nici grija pentrusoarta poeziilor lui Eminescu. Şi poate că şanselereintegrării sociale a poetului ar fi fost mai mari dacă,între timp, duşmanii din ţară n-ar fi lucrat cu sporpentru definitivarea morţii lui civile.Grigore Ventura nu-şi încheiase misiunea.Internarea poetului la ospiciul doctorului Şuţu nu era ogaranţie că nu va reveni în presă, în ciuda măsurilorluate în redaţia Timpului. Opinia publică trebuiaobişnuită cu ideea nebuniei lui Eminescu, garanţiesigură că nimeni nu-i va mai da credit public.După încheierea tratatului secret dintre Româniaşi Tripla Alianţă, care a marcat abandonul treptat alFranţei, în august 1883 viaţa politică se liniştise,împrejurarea ducea, în mod firesc, la "uitarea" cazuluiEminescu. în consecinţă, poetul putea avea un terenpropice pentm reintrarea în viaţa civilă Estemomentul când intră în "jocul" masonic Al.Macedonski,cu faimoasa lui epigramă din Literatorul. Există oîntreagă istorie cu această epigramă adresată unui poetX., nebun. Pe patul de moarte, Macedonski amărturisit: "Niciodată nu am adresat o epigramă luiPrintre puţinii care an făcut ceva pentru readucerea lui Eminescula o viaţă publică normală ( fiindcă nu era implicat în odiosulcomplot al cabalei antiem inesciene) a fost Haşdeu, fost adversar alpoetului. în octom brie 1884 , Haşdeu a semnat o petiţie pentruaducerea lui Eminescu ca director al Arhivelor Statului din laşi,recomandându-1 " bun cunoscător al scrierilor româneşti vechi,după cum subsem natul însuşi a avut ocaziunea a se încredinţa înmai multe rânduri", (ap. N. Georgescu " Cercul strâmt " , p.41).Haşdeu l-a apărat constant, după 1883, pe poet. în 1888, propuneaun premiu substanţial pentru voi. Poesii, spre a se curma ruşineachetelor. Premiul i se va refuza.

Eminescu. Cea cu pricina e scrisă cu doi ani înainte denenorocirea care l-a izbit. Este o infamie care mi-a fostpusă în cârcă de oameni interesaţi să-şi facă un steag şiun titlu de glorie din ipocrita şi falsa lor milă pentru celpe care ei singuri l-au împins în prăpastie".N.Georgescu e de părere că epigrama intră încategoria şaradelor masonice şi a avut menirea sărelanseze cazul Eminescu ameninţat de uitare,după stingerea conflictului diplomatic cu Austro-Ungaria. Cu alt prilej, Macedonski a pus publicareaepigramei pe seama iniţiativei redacţionale acolaboratorului său D.Teleor, fără ştirea sa. Totuşi,Macedonski a avut o mare aversiune pentru Eminescu,neputând ierta multă vreme proasta părere a luiEminescu despre poezia sa. La apariţia studiului criticdenigrator al părintelui Al.Grama de la Blaj (1891),Macedonski îi scrie acestuia de-a dreptul entuziasmat,găsindu-1 curajos în demascarea "imposturii"eminesciene. Am putea, totuşi, să-i dăm credit şi luiMacedonski, cel de pe patul morţii. Oricum ar fi,scoaterea de la naftalină a epigramei în numărul dinaugust al Literatorului n-a fost o simplă întâmplare. întextul epigramei, N.Georgescu descifrează, prinanagramnă, ("anagramele şi şaradele erau cele maiindrăgite jocuri de cuvinte în epocă"), numele întreg allui Eminescu. Criticul merge până la a bănui căanagramarea au făcut-o în comun Macedonski şiVentura (p.21). Mi se pare, totuşi, că faptele sunt greuverificabile. Deşi Macedonski a avut de pătimit mult depe urma epigramei, el nu a dat atunci dezminţirefermă, ceea ce arată că poetul X vizat era Eminescu.Dar epigrama în sine, prin ambiguitatea literei X.,putea foarte bine să fie uitată a doua zi după apariţie.

Ce se întâmplă însă? Intră în acţiune vicleniainimaginabilă a aceluiaşi Grigore Ventura, caretransformă apariţia epigramei într-un scandal de presăerijându-se într-un mare prieten al lui Eminescu!Ofensiva este declanşată în L 'Independente rouimiine."11 n'y a pas doute: c'est notre malheureux collegue etami Eminesco qui est vise par cette epigramme".Se vede imediat interesul expres al acestui RicăVenturiano abject (cum îl numeşte îndreptăţitN.Georgescu) de a-1 identifica în X pe Mihai Eminescu.Fanfaronul de la baia Mitraşewski se arată foarteindignat: "Toţi cei care au onoarea de a ţine în mână opană în România, nu pot să nu fie indignaţi de aceastăacţiune. Eu, subsemnatul, om de litere şi jurnalist, măconstitui în apărătorul bietului amic Eminescu, şi-ideclar d-lui Macedonski că acţiunea sa este nedemnă".(Cf. N.Georgescu, op.cit., p. 19-20). Deşănţata "apărare"avea ţinta precisă de a-1 compromite definitiv peEminescu, subliniind faptul că este un "biet" nebunlovit mişeleşte de Macedonski. Scandalul a luatproporţii. în urbe au avut loc şi manifestaţii, cuameninţări şi spargerea geamurilor lui Macedonski. "încodul de moravuri publice şi politice al epocii -com entează N. Georgescu - "boala gravă" a nebuniei îlîndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins deea. Declararea nebuniei cuiva, însemna, implicit, şidestituirea lui din funcţie. Iată, aşadar, , ce realizeazăGrigore Ventura: dizlocarea unui mare ziarist, a unuiadversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie".(Ibidem , p.20). Anunţurile anterioare din presă fuseserăvagi. Ele nu aduceau precizarea categorică adiagnosticului: "A doua tentativă, însă, a reuşit: pringura lui Macedonski, Grigore Ventura anunţă lumii

largi diagnosticul adevărat al bolii lui Eminescu...".(Ibidem , p.21).Grigore Ventura, aşadar, intră în istoria culturiiromâne ca pecetluitorul m orţii civile a lu i Eminescu.Devine explicabil acum de ce Maiorescu s-apronunţat atât de categoric , în scrisoarea cătreChibici, împotriva reîntoarcerii poetului la Timpul, încapitală. El cunoştea evoluţia opiniei publice. Eminescudoar o bănuia. Macedonski aprecia corect, înainte demoarte, că apariţia epigramei a fost mană cereascăpentru cei "interesaţi să-şi facă un titlu şi un steag deglorie din ipocrita şi falsa lor milă pentm cel pe care eisinguri l-a(u) împins în prăpastie".Poate că sunt vizate aici chiar faptele luiVentura din memorabila zi de 28 iunie 1883. în 1889,Maiorescu îl numea, în însem nări zilnice, în ziuaînmormântării lui Eminescu, "nebunul şi ticălosulindiscret", care ţinuse să se facă auzit la slujbareligioasă din biserică. într-adevăr, Ventura a ţinutmorţiş să nu-i dea pace lui Eminescu nici în coşciug şinici mai târziu, în discuţiile cu amicii, dintre careAl.Ciurcu îi va reţine "amintirile" despre descoperireabolii lui Eminescu şi despre întâmplările din 28 iunie1883. (Ranchiunos, Ventura îl numea pe Eminescu"nebun", în presă şi înainte de 1883). La căpătâiulpoetului, în Biserica Sf.Gheorghe cel Nou, Ventura,nepoftit de nimeni, a luat cuvântul şi, în aceeaşimanieră caragielească, a ţinut să se ştie că importanteste poetul, iar nu ziaristul: "Soarta noastră, a ziariştilor,este ca aceea ce scriem, ceea ce lăsăm în urma noastră,să dispară o dată cu noi". Adevărat în ce-1 privea, darnu şi-n cazul lui Eminescu. însă el voia să se ştie că

ziaristica nu trebuie săi-i supravieţuiască lui Eminescu.Poftă neostoită până la urmaşii săi de azi.Din păcate, Eminescu a trăit cu adânca durere cănici binefăcătorul său Maiorescu nu i-a mai doritreintrarea în publicistică. S-a străduit, prin compensaţie,să-i facă cunoscută poezia, realizând celebra ediţie dela sfârşitul anului 1883 de la Socec. Partea uluitoare alucrurilor, după cum argumentează acelaşiN.Georgescu, reuşind să ne pună pe gânduri, e că şifaimoasa ediţie are un mesaj masonic. (Reamintesc căprincipalii junimişti care au trăit în preajma poetului -T.Maiorescu, P.P.Carp, Iacob Negruzzi, Th.Rosetti,George I.Lahovari, Vasile Pogor etc. erau masoni, dar şiGrigore Ventura, C.A.Rosetti, I.C.Brătianu, DimitrieA.Sturdza ş.a. - tot masoni, vezi Daniel Beresniak,op.cit., p .128-129).Maiorescu a pretins că a lucrat enorm la ediţie,deşi e plină de neglijenţe redacţionale, cu numeroaseerori de tipar. încotro s-a canalizat efortul criticului?Cercetând cu atenţie structura, aranjamentul, numărulpoeziilor reţinute, se constată anumite ciudăţenii care-1abat pe editor de la firescul unor criterii consacrate.Bunăoară, Maiorescu nu operează nici cu criteriulcronologic, nici cu cel tematic. Derutanta amestecăturăl-a izbit întâia oară pe G.Ibrăileanu, pus el însuşi însituaţia de a realiza o ediţie. De altfel, nici un editorn-a putut lua ca model ediţia Maiorescu. Criticul reţine,surpriză ! - exact 64 de poezii, binecunoscuta cifrămasonică ! Volumul se deschide cu poezia Singurătate,are la mijloc Se bate m iezul nopţii, în care Ibrăileanuvedea ideea de sinucidere, mergând spre "succesiuneaDoină - Mai am un singur dor - Variantă - Altă variantă- Altă variantă - Epigonii - Călin - Strigoii. Acest lanţ de

8 poezii propun scenariul unei culpabilităţi, urmăritepână dincolo de sine". (N.Georgescu, p .100-110). Dinlunga demonstraţie a criticului, reţinem: "poetul a fostizolat de lume prin opera lui: singur şi-a creatsingurătatea - pe care o anunţă prima poezie dinantologia criptică a lui Titu Maiorescu". (Ibidem ,p.112).Nu ştiu în ce măsură pot fi creditate "lecturilemasonice" ale lui N.Georgescu. Ele ar putea ficonsiderate simple fantezii, dacă n-ar fi confirmate derelectura critică a izvoarelor, multe amănunte biograficedezvăluind acum noi înţelesuri. De exemplu, cum arputea fi înţeleasă flagranta "ingratitudine" a luiEminescu faţă de gesturile generoase ale mentoruluijunimist? De altminteri, în corespondenţă, Maiorescu searată el însuşi surprins şi nemulţumit de surda ostilitatea poetului. Eminescu vedea mult mai departe decât îşiînchipuiau duşmanii sau binefăcătorii. Chiar şi-n"nebunie" el le este superior. Dezgustul statornic alipoteşteanului faţă de ediţia maioresciană, aparentinexplicabil, nu este deloc întâmplător. Eminescu amers până acolo încât - la Iaşi - a spart vitrina şi acălcat în picioare propriul volum de poezii. Judecătorulsuperficial a conchis imediat că e semn de nebunie. înrealitate, pentru poet, această ediţie, făcută fără acordulsău şi fără concepţia sa, devenise simbolul "aruncăriisale peste bord", al izgonirii din publicistică şi din viaţacivilă. Amintitul gest "ingrat" este expresie a imenseidureri morale izbucnite în scrisoarea de la OberDobling către Chibici. Propria carte îl proiecta în mit,adică în moarte, într-o pustietoare SINGURĂTATE, aşacum i-o amintea Maiorescu prin aranjamentulpoemelor. E de bănuit că lui Eminescu nu i-a scăpat

"mesajul masonic" al editorului. E un adânc simţământtragic în "ingratitudinea" lui Eminescu, trăirea destinuluicare-1 trăgea ca şi fu ndul mării, către Bucureşti, cătrepublicistica neîncheiată, din care fusese scos în"cămeşoiul de forţă" şi-n acompaniamentul parolelorsecrete.Când în 1888 Veronica Micle, ea însăşi jucărie îndestinul eminescian, l-a smuls de la Botoşani, unde eraotrăvit sistematic de tratamentul fatal al doctoruluiFrancisc Izsac, readucându-1 la Bucureşti, pâlpâireapasiunii pentru ziaristica cea blestemată păru să renascădin propria ei cenuşă. Eminescu a scris câteva articolepentru Fântâna Blanduziei şi România liberă. Aproapecă rămăsese acelaşi, mai senin, în chip paradoxal, dupăatâta pustiire a suferinţei. Apăruse o altă generaţie detineri entuziaşti, semn că ideile sale încolţiseră şi căputeau da rod. Lumea părea dispusă ca să-lreprimească şi să pună capăt morţii civile. De fapt, eraprea târziu. Erau ultimele sclipiri, dar şi acestea putândsă incomodeze şi să redeştepte vechile idiosincrasii. masonice. Poetul trebuia reîntors cu orice preţ acolounde-i era locul - la casa de nebuni. Guvernul eradispus acum să-i plătească şi o pensie din bugetulstatului. Turbulentul care publicase ultimul său articolîn România liberă, la 5 ianuarie 1889, şi care cu unuldin articole a zdruncinat guvernul, a fost dus laMărcuţa, tot în forţă (3 februarie). Regele semna, la 12februarie, un decret de pensie viageră, trecut apoi greuprin toate formalităţile din parlament. S-a hotărât unnou examen medical care să limpezească dacăEminescu poate sau nu să-şi administreze singur banii-In vederea unei curatele, poetul a ajuns din nou acolounde-şi începuse agonia - la sanatoriul "Caritas".

Comisia a hotărât ca ancheta şi raportul să fie făcute, la12 iunie 1889, de un anume judecător Gheorghe(Ghiţă) Brusan (Bursen). El i-a luat lui Eminescu multcitatul interogatoriu, în care e vorba de Petre Poenaru,cel care l-a lovit în cap cu o piatră pe poet. Este ultimatragi-comedie pusă pe seama lui Eminescu de cătremasoni. Căci - iarăşi întâmplare? - acest Bursen eracunoscut în lumea interlopă drept "metru Ghiţă" şiconsiderat "celebru". Biografii n-au dat prea mareatenţie "metrului Ghiţă", celebrul «metru Ghiţă», dupărelatarea lui Radu D.Rosetti, care a publicat textulanchetatorului. Brusan era Maître, adică m aistru înierarhia masonică. Interogatoriul luat constituie un actjuridic, deci hotărâtor în a marca destinul poetului şi apecetlui pentru eternitate starea de nebun irecuperabil.Cele patru răspunsuri atribuite lui Eminescu au fostluate de toţi drept textul fundamental ce probează"paralizia generală". în felul său, el este o"capodoperă". Pentru curiozitatea cititomlui, îl voireproduce: Cum te cheamă? - Sunt Matei Basarab, amfost rănit Ia cap de către Petre Poenaru, milionar, p ecare regele l-a p u s să m ă îm puşte cu puşca umplută cupietre de diamant cât oul de mare. - Pentru ce? - Pentrucă eu fiin d m oştenitom l lui Matei Basarab, regele setemea să nu-i iau moştenirea. - Ce ai de gând să facicând te vei face bine? - Am să fac botanică, zoologie,mineralogie, gramatică chinezească, evreiască,italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi. - Cine el'oenaru care te-a lovit? - Un om bogat care are 48 demoşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case şi care are/8 de milioane1'.Izbeşte, în acest text o anumită făcăturădeconspirată de prezenţa cifrelor masonice 64 şi 48.

Sunt cifrele cu care Eminescu a fost condamnat lamoarte civilă în principalele cotidiene ale vremii (48 decuvinte în nota redacţională din Românul, 1 iulie 1883şi 64 de cuvinte din ştirea Timpului, 3 iulie 1883)."Aceste 4 întrebări şi 4 răspunsuri constituie un text cucele mai ciudate simetrii cu putinţă”, observă N.Georgescu, fapt care-1 duce la concluzia că a fost lucratcu mare migală, demnă de scrupulozitatea cu carepoetul îşi definitiva bijuteriile poetice. De aceea am şiîndrăznit a identifica în acest text un soi de"capodoperă"."Metrul Ghiţă" s-a străduit ca totul să curgă impecabil,ceea ce pentru un nebun care delirează e greu deimaginat. "Până la «ştiu 64 de limbi» în răspunsurilepoetului sunt exact 64 de cuvinte, dacă respectămcâteva reguli: nu -i din al doilea răspuns se citeşte ca unsingur cuvânt, iar 64, deşi este cifră, se ia în calcul caun cuvânt. Se poate elimina din calcul cifra 64, şi citinu-i ca două cuvinte : iese aceeaşi sumă" (p.8).Urmărind regulile codului, în primul răspuns sunt 33 decuvinte ( voci) - cifră, iarăşi, masonică; al doilea răspunsare 16 cuvinte, iar dacă socotim nu-i un singur cuvânt -15, care adunate cu 33 dau 48, anticipând parcă cifra 48din ultima replică. "Mai mult, al treilea răspuns are tot16 cuvinte, cu cifra 64... Şi tot 15 cuvinte fără cifră.Aşadar, dacă adresantul uită să adune la prim ulrăspuns, de 33 de carate, p e următoarele 15 cuvinte,este atenţionat a doua oară - după care, în cel de altreilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 o/y'.-semnalputernic. Asta, p e prim a diagonală a încrucişării "ies*frum oasele sume: 32 + 16 + 16, adică 16 x 4= 64.Simetriile sunt atât de bine construite, încât estelim pede că textu l în întregul său, a fost lucrat migălos.

Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 x 4 = 16; aceastapare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. 16cuvinte au prim ele 3 întrebări (socotind Ce-ai dinîntrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebareare 7 cuvinte (te-a= două cuvinte) - şi bănuim cătrebuie să m ai fie unul pentru totalul de 24 al tuturorîntrebărilor: într-adevăr, în "Cine e Poenaru care te-alovit" trebuie, poate, presupus num ele enunţat deEminescu: Petre Poenaru. Această om isiune areimportanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text(adăugate şi cifrele, fără a socoti legăturile câte uncuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1, pentrucuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 x 7= 112. în text sunt 7 cifre ( o dată 64 şi de 6 ori,iS). (...) Pe m ine nu m ă interesează, de fapt,semnificaţia acestor cifre totale în sistem ul cifricpresupus. Constat, doar, că relaţiile numerice dintrecuvinte sunt suspect de exacte - ceea ce înseam nă căactul,în întregul său, este un fals. Cade dintr-un condeivaloarea probatorie a acestui act" (p.8-9).Intr-adevăr, această concluzie este importantă.Kxistă trei posibilităţi în a judeca celebml interogatoriu:prima, cea tradiţională, a "autenticităţii" lui, în sensul căar fi un document probatoriu pentru ultima fază anebuniei lui Eminescu; a doua - ar putea fi căl'minescu însuşi a răspuns cifrat, în limbaj masonic; atreia - contrafacerea cifrată a "metrului Ghiţă". Ultimeledouă pledează pentru luciditatea poetului în ziua de 12iunie 1889. Acceptarea jocului masonic de cătreKminescu este cea mai improbabilă soluţie, încâtexistenţa acestor ciudate simetrii atestă că masonulBrusan a construit textul spre a dovedi că Eminescu

Jeste absolut iresponsabil şi că el trebuie ţinut, încontinuare, departe de viaţa publică, de ziaristică.în acest din urmă caz, nu-1 putem bănui peanchetator că a inventat integral dialogul cu Eminescu,ci doar că a denaturat cu bună ştiinţă informaţiilefurnizate de poet, relatându-le cifrat, spre a comunicaun mesaj companionilor masoni. Cu siguranţă, discuţiadintre Brusan şi Eminescu a fost mult mai lungă. Dintoate, "metrul" a reţinut în combinaţia logică cunoscută,ceea ce a crezut de cuviinţă. Totuşi a reţinut esenţialul.Când spun esenţialul, mă gândesc că în informaţiiletransmise de poet se ascunde ceva din drama vieţii şioperei sale mai cu seamă a celei publicistice, încheiatăîn "cămeşoiul de forţă" şi cu sentimentul unuiincomensurabil eşec faţă de ceea ce el dorise pentruasanarea morală a politicianismului, "păturii superpuse"şi pentru un m ai bun viitor; cum însuşi s-a exprimat înscrisoarea din 1882.Se înţelege cât de gravă e responsabilitateaistorică a "metrului Ghiţă", în situaţia confecţionăriitextului. Cum, însă, în lipsa şi altor dovezi nu putem daun verdict' sigur numai pe baza ciudatelor jocuri desimetrii cifrice, admitem şi plasarea enunţuriloreminesciene reţinute în zona raţionalităţii negative?,adică în inconştientul "organelor sfarmate". Inasemenea postură, ne ciocnim, • fatalmente, de osim bolistică a profunzimilor, de o plonjare, dacă vreţi,în inconştientul colectiv (C.G.Jung) şi care în creaţiaartistică dă măsura puterii geniale, dar în caz denebunie riscă să devină obsesie strict individuală, cuma fost luat şi textul interogatoriului din 12 iunie. Pe noine impresionează doar superficialitatea interpretativă ajudecătorilor lui Eminescu, superficialitate izvorâtă din

necunoaşterea operei eminesciene sau dinunilateralitatea referenţială a istoricilor literari. Poate căcele 4 replici ale lui Eminescu, grăiesc lucrurifundamentale asupra universuui său de gândire sauasupra soartei ce i s-a rezervat."Logica" inconştientului este mult mai complexădecât cea a raţionalităţii în regim diurn. Ea e logicavisului şi a poeziei. Această "logică" sparge legăturileintermediare şi produce asociaţii neobişnuite. Iată, depildă, poetul pare să-şi fi pierdut identitatea, căcirăspunde la numele de Matei Basarab. Cine este, însă,iniţiat în ontologia eminesciană înţelege imediat căEminescu se identifică arheal cu unul dintre mariivoievozi români preţuiţi de poet, pe care ar fi vrut să şi-1 ia ca simbol al reformării şi unităţii fiinţei româneşti,dând numele unei societăţi mondiale a tuturorromânilor, de felul celei francmasonice sau catolice(vezi paginile anterioare). Există un puternic "complexvoievodal" în opera lui Eminescu sesizat şi analizat cupătrundere de Lucian Blaga. Hyperion însuşi seîntrupează într-un "tânăr voievod". Or, se ştie căHyperion este o ipostază a eului eminescian. TudorVianu vorbea de o "lirică a măştilor" în Luceafărul.Această identificare arheală este o cheie hermeneuticăde primă importanţă în interpretarea nu numai a opereipoetice dar şi a celei publicistice ( vezi şi cap. Arheulromânilor şi M onarhul arheu, din M odelul ontologiceminescian). în articole, Matei Basarab (alături deMircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare,Tudor Vladimirescu, Al.I.Cuza) este simbolul arheuluiromânilor. Eminescu se simte continuator (întrupare"metempsihotică") şi solidar cu toţi aceşti iluştriapărători ai fiinţei naţionale. " Rivalitatea " dintre

Eminescu şi Carol I, pe care l-a numit de atâtea oriîngăduitorul, nu poate fi înţeleasă fără această cheiehermeneutică a operei, dar şi a vieţii poetului, căci celedouă aspecte ontice se confundă la el, de unde şimăreţia de m odel exem plar a personalităţiieminesciene. Gazetarul luptător este ipostază dem are voievod, care şi-a ales drept armă scrisul, căcivremurile moderne sunt potrivite pentru astfel de arme.Iar dacă politica românească n-a evoluat, în ultimăinstanţă, pe topoganul intereselor internaţionalistemasonice, se datorează şi extraordinarei vervepublicistice a culturii critice eminesciene, în ciudasentimentului zădărniciei ce se degajă din mărturiileultimilor ani. I.C.Brătianu va urma, după proclamarearegatului (fapt cu care Eminescu a fost de acord),marile linii naţionale ale gândirii lui Eminescu, deşigazetarul a fost sacrificat. în vreme ce Carol I era regelepolitic al românilor, mai dedat cu abilităţile marilordinastii europene, dar adesea dispus să facă concesiiintereselor străine, să instaureze chiar o dinastiecatolică, Emiunescu era regele neîncoronat al geniuluinaţional, el întruchipa absolutul, arheul romanităţii.Numai aşa trebuie înţeleasă fermitatea existenţială a totce a făcut Eminescu, acea im personalitate pe care i-alăudat-o T.Maiorescu, neavând nimic comun cu ura,intoleranţa, care i-au fost uneori atribuite. Carol îngăduitorultrebuia "silit" să urmeze linia romanităţiistatului de la Dunăre, ceea ce s-a şi întâmplat spremeritul final al acestui Hohenzolern.Nu puteau încăpea doi regi într-o singură ţară.în mod fatal, unul dintre ei trebuia eliminat. Şi asta s-apetrecut în tragedia acestui prinţ Hamlet al Românieicare a fost Eminescu. Prin compensaţie, a fost

proclamat doar regele poeziei, p o etu l naţional. Este şiintenţia lui Maiorescu, unul dintre cei care i-au puscoroana de rege Lear detronat şi nebun, dar care l-aconsacrat drept "cea mai înaltă încorporare ainteligenţei române" (v. scrisoarea adresată poetului laOber Dobling), prin realizarea primei ediţii a Poeziiloreminesciene, scriind de asemenea, primul mare studiueminescologic (Eminescu şi p o eziile lui, 1889).Şi-atunci, în straturile de adâncime, acolo undezidurile-ligament ale raţiunii diurne nu maifuncţionează, este absolut firească auto-identificareapoetului cu Matei Basarab. Arheul voievodal esteacelaşi, numai numele pământesc este o întâmplare.Milioanele lui Petre Poenaru sunt simbolul puteriiregale (inexistentă, în realitate, ca şi "milioanele"tenorului internat la "Caritas"), iar piatra atentatorului setransformă în "puşcă umplută cu pietre de diamant",poate chiar diamantele din discursul lui PetreGrădişteanu (alt Petre, nume evocând piatra), din 6iunie 1883, la Iaşi, moment decisiv pentru soartapoetului. Ardealul, Bucovina, Basarabia ("diamante"lipsă din coroana regală) au fost utilizate de ceiinteresaţi drept "gloanţe" pentm sacrificarea luiEminescu. In continuare, motivaţia este perfectă:"Pentru că fiind moştenitorul lui Matei Basarab regelese temea să nu-i iau moştenirea" sunt cuvinte careexprimă exact cauza m orţii civile a lui Eminescu. Lanivel arheal, Eminescu, iar nu Carol I era m oştenitorullui Matei Basarab. O adâncă teamă m etafizică s-ainsinuat la curtea regală, şi, deci, în guvern şi la alţipoliticieni, teamă indescifrabilă ("enigmă neesplicată")care a dus la sacrificarea regelui arheu. Măsura acesteiangoase m etafizice este compensată cu gloria în

creştere a poeziei eminesciene şi încercarea deconsacrare în lumea germană. Mite Kremnitz l-a şinumit "un Lenau român". Fiind, aşadar, m ort de viupentru "transferul de moştenire" de la Matei Basarab, încaz că poetul s-ar fi vindecat (vezi a treia întrebare şi altreilea răspuns), nu-i mai rămânea decât domeniulculturii. Enumerarea ştiinţelor intră, de asemenea, înordinea firească a enciclopedismului eminescian. Dealtfel, el şi făcuse gramatică sanscrită în timpul anilorde boală, ceea ce "metrul Ghiţă", nu ştia, cum nu ştiade baia turcească Grigore Ventura. De la "ştiu 64 delimbi" încolo, textul devine şaradă pur masonică,vrând să atragă atenţia asupra trucurilor sale, prinrepetarea de 7 ori a cifrelor 64 şi 48. Dar identificarealui Petre Poenaru din ultima replică spune limpede cătenorul Petre Poenam, care l-a lovit cu piatra,reprezintă cabala bogată atentatoare la viaţa civilă apoetului. Figura acestui Petre Poenaru, rămâne dealtfel, foarte obscură, el nefiind un oarecine în lumeabucureşteană. în epocă, a existat convingerea (laHarieta ş.a.), că Eminescu a fost ucis de piatra luiPoenaru. N.Georgescu îşi pune întrebarea legitimă "dece anchetatorul Brusan nu l-a interogat şi pe Poenaru?"Pe 12 iunie 1889, cu trei zile înainte ca inima-i săînceteze a mai bate, Eminescu a dat răspunsuri grave şifundamentale "metrului Ghiţă", indiferent dacă înlimbajul nebuniei sau al lucidităţii pe care anchetatoaila ascuns-o de contemporani. Documentul este de omare însemnătate. Poetul a explicat pentru ultima oarăunui pământean de ce a eşuat publicistica lui şi cum aîncercat să amelioreze drama întregului neamromânesc, ceea ce n-a încetat, de fapt, niciodată săgândească şi să spere în cei şase ani rătăcitori.

Faimosul interogatoriu trebuie integrat în destinuloperei şi vieţii lui Eminescu.Mă opresc aici, cu precizarea că problematicaacestui studiu rămâne fatalmente, deschisă. Dar eatrebuie pusă, împreună cu cei doi cercetători care i-audat atenţie, - Ovidiu Vuia şi N.Georgescu, spre a faceînţeleasă şi coerentă tragedia m orţii civile eminesciene.

IIPRIMA SACRIFICARE

RESURECŢIA” GALAXIEI GRAMA”Cei şase ani petrecuţi în Infern de Eminescu (1883-1889) şi-au pus amprenta şi pe existenţa în posteritate.O dominantă a receptării sale critice va fi aceea asancţionării publicisticii şi, ca "recompensă”supralicitarea poetului. La scurt timp, însă, de lamoartea lui, a existat o tentativă de contestaţie violentă,datorată "canonicului de la Blaj” Alexandru Grama(1850-1896), tentativă lăudată, între alţii, de Al.Macedonski. în 1891, părintele Grama tipărea, la Blaj,Mihail Eminescu. Studiu critic. Aşadar, cea dintâi cartedespre Eminescu este una demolatoare. Cu o urăoarbă, poezia şi gândirea lui Eminescu erau spulberateîn cele patru vânturi. Ipoteşteanul apărea drept un” biet comediant ", ’Versificatoriu tare de rând", "nicegeniu, nice barem p o et”. Alexandru Grama subliniainfluenţa nefastă a modelului cultural Eminescu înaintede a se cristaliza imaginea lui publică. Izbucnireapărintelui Grama a trezit o contrareacţie benefică,sporind influenţa eminescianismului şi confirmândprofeţia maioresciană din finalul studiului prilejuit demoartea poetului (Eminescu şi poeziile lui). Totuşi,mentalitatea Grama s-a consolidat de un secol încoace,punând la încercare, periodic, rezistenţaeminescianismului. Scriitorul D.R.Popescu a pututvorbi, într-o carte publicată înainte de 1989, de existenţaunei "galaxii Grama”, simbolizând spiritul demolator,un criticism maladiv, departe, însă, de a fiinocent. ”Galaxia Grama” a atins punctul culminant, cu

urmări nefaste, în anii proletcultismului, când cea maimare parte a operei eminesciene a fost interzisă. Neaşteptam ca asemenea focar să se stingă definitiv după1989- Dar n-a fost să fie aşa.S-a produs, în ceea ce-1 priveşte pe Eminescu, overitabilă resurecţie a "galaxiei Grama”. Dar cu metodelemult mai viclene ale "ticălosului” Grigore Ventura.Vom vedea şi pentru care miză.1. Erorile unui canonicCoincidenţa face ca resurecţia "galaxiei Grama”să fie declanşată tot de un "canonic” - doctor MosesRosen, fostul rabin şef al Comunităţii evreieşti dinRomânia, răsplătit ulterior, cu titlul de membru alAcademiei Române. în nr. 6 din 1990 al revistei clujeneTribuna ( e fatal ca dinspre Ardealul pentru care afost sacrificat Eminescu să vină marile lovituri?),noul Grama a acordat un lung interviu sub titlulîncurajator Să trăim cu toţi în armonie. Se va vedea,însă, că "armonia” profetizată de dr. Rosen, eracondiţionată de o nouă sacrificare a lu i Eminescu.Precum altădată Grigore Ventura sau CorneliuBotez, viitorul academician, se declara un mare admiratoral poeziei lui Eminescu. Asta pentru a facecredibilă următoarea mutare de şah, constând într-osomaţie de a ne lepăda urgent de cel puţin de jumătatedin moştenirea eminesciană, recte opera gazetarului:"Eminescu are...o proză jurnalistică, cea de la Timpul,unde a fost redactor, care, după părerea mea, nu are

nici o valoare literară (s.n.), o proză de reporter, în caresc revarsă un antisem itism (s.n.), nu ştiu al lui sau alaltora, plătită cu o bucată de pâine şi care nu a fostretipărită de nici un regim anterior din România, nicimăcar în timpul Gărzii de Fier, nici măcar lacomemorarea din timpul legionarilor”.Interesele politice conjucturale din nefasta zi de28 iunie 1883 iau acum altă turnură. Se comit în acesttext ( cu bună ştiinţă?) patru erori fundamentale, caresunt tot atâtea acuzaţii fanteziste, dar cu o ţintă precisă:1. Doctor Moses Rosen nu recunoaşte nici un soide valoare literară prozei jurnalistice. Aceasta este ogafă â la Grama, fiindcă nu ştiu cine l-ar putea lua înserios, ziaristul nefiind cu nimic mai prejos decâtpoetul. Cu asemenea minciună gogonată, autorul asperat să m otiveze şi celelalte trei acuze. Şi pentru calucrurile să pară credibile "eminescologul" comparăpublicistica cu poeziile "pornografice” scrise deEminescu pe când era nebun, de unde şi concluzia că’este o profanare a lui Eminescu publicarea acestorarticole”. Nici că se putea "apărător” mai grijuliu almemoriei poetului ! Noul Grama afirmă indirect căEminescu n-a fost teafăr la minte când a scris articolele!La fel zisese şi vechiul Grama! Ca şi aceia care l-au scosîn "cămeşoiul de forţă” de la ziarul Timpul.2. Al doilea reproş are şi tradiţia cea mai lungă,în ciuda spulberării ei de către cercetători foarte serioşica G.Călinescu, Mircea Eliade, Perpessicius, Al. Opreasau D. Vatamaniuc. Este vorba de prejudecata căEminescu a fosat un înverşunat "antisemit” şi, înconsecinţă, un fascist avant ia lettre. Poetul este făcutresponsabil de apariţia fenomenului legionar:"Eminescu n-a fost fascism, el n-a ştiut ce este fascism

dar ce scrie el acolo e fascism.(... )Eminescu a fostvictima boerimii de atunci care dorea să extermine peevrei.” Cum se vede, atribuirile nedrepte, dornice, prinfantezismul lor, să facă din alb negru şi din negai alb(vorba poetului) se ţin lanţ. Nu numai că Eminescueste socotit "iresponsabil”, dar el devine o victimă aboierimii "fasciste”, de vreme ce scopul ei eraexterminarea evreilor! Obsesia "fascismului”eminescian, este atât de răvăşitoare la dr. Moses Rosen,încât incriminatul "fascism” i se pare că a contaminat şiistoria literară : "Aparatul critic al lui Oprea a fost unaparat fascist”. Recunosc că este o judecată critică înpremieră mondială. Cei drept, pe de altă parte,Al.Oprea semnează prefaţa la volumul IX de O pere(1980), dar aparatul critic aparţine lui D.Vatamaniuc. Asta dovedeşte cât de temeinică a fostlectura "criticului”. Altminteri, noul Grama recunoaşte(cu mândrie), că s-a opus apariţiei şi difuzăriivolumului X mulţi ani, ca patriot român, avândavantajul extraordinar de a nu fi citit nici un rând dinacest op, ba chiar hotărât să nu-1 lectureze ("n-am să-lcitesc să nu mi se urce sângele la cap din nou”). Dacăun om înţelept ca Moses Rosen, păstor de suflete, n-aputut dobândi seninătatea gândului la lectura unorarticole, cum să fi fost în măsură să emită o judecată câtde cât obiectivă? Iată de ce n-avem a ne face griji,fiindcă e greu să convingi pe cineva în atari condiţii. îlmai poţi crede când îşi mărturiseşte "admiraţia” pentrupoezia lui Eminescu? Şi ce fel de patriotism este acelacare şi-a propus năruirea principalului stâlp desusţinere a spiritualităţii româneşti? Flagrantacontradicţie devine de-a dreptul dramatică, dacă nue vorba de cinism. Prima situaţie izvorăşte dintr-o

eroare capitală ( nu numai a lui Moses Rosen) -asimilarea unor accente critice eminesciene, cu substratstrict economic, cu antisemitismul. Aceasta este omaladie a spiritului uman foarte gravă, surprinsă cufineţe disociativă de către Mihai Ralea, în Valori (1935),şi - prin aceeaşi ani - de către Mircea Eliade. Este ceeace s-a numit confuzia punctelor de vedere, semn de recunoaşterea lipsei de inteligenţă. în exemplul nostru,dr. Moses Rosen, confundă economicul cu religia şirasa. Ralea ne povesteşte despre eşecul dialoguluidintre două studente. La un moment dat, una din ele -nemaiavând argumente - izbucneşte în plâns şi exclamăcu obidă: ”Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu otuberculoasă!”. Inteligenţa veritabilă îşi domninănarcisismul individual sau de gmp, adică nu confundăpunctele de vedere. Eminescu este etichetat"antisemit” din aceeaşi pricină din care studenta îşinumeşte partenera de dialog "tuberculoasă”. Nu e oaregrăitor că dr.Rosen asimilează "antisemitismul”eminescian cu un produs al nebuniei, invocând şipoeziile "pornografice”?Dar dr. Rosen este doar unul dintre ultimiipurtători de torţă ai "antisemitismului” şi "fascismului”eminescian, fiindcă pomenita confuzie de puncte devedere s-a produs încă din vremea lui Eminescu ( dinraţiuni foarte precise!). Şi poetul s-a apărat, crezând căva spulbera el însuşi o prejudecată care avea să durezepeste un veac (şi, probabil, va mai face carieră încămultă vreme). în varii ocazii, poetul a exclamat:”Cât dedeparte suntem de a-i urî pe evrei!”. Mai mult, îiadmira pentru uimitorul lor spirit de solidaritate,oriunde s-ar afla; şi, prin contrast, regreta că româniisunt aşa de dezbinaţi. în această privinţă, poetul ar fi

dorit ca românii să ia ca model pe evrei şi năzuia săînfiinţeze o societate secretă cu numele "MateiBasarab”, al cărui principal scop să fie unitatearomânilor de pretutindeni. Este gata să admită şi teorialui Schleiden că evreii "sunt cel mai remarcabil popor -din multe puncte de vedere - asemenea că suntpoporul ales al lui Dumnezeu” ( Timpul, 14 iulie 1879).Piatra de încercare a atitudinii faţă de evrei iese clar înrelief în anul 1879, când s-a pus, în Parlament,problema amendării art.7 din Constituţie, privitor laîmpământenirea israeliţilor: ”în această oră de apropieregenerală, când România dă într-adevăr din toată inimaposibilitatea ca israeliţii să devină cetăţeni ai ei, nesimţim datori a vorbi în spiritul păcii şi a reaminti (s.n.)că nu ura contra rasei israelite, nupatima, nu prevenţiuni religioase ne-au silit a menţineun atât de strict punct de vedere, ci mai cu seamănatura ocupaţiunilor economice ale evreilor, precum şipersistarea lor întm a vorbi în familie şi piaţă un dialectpolono-german care-i face neasimilabili cu poporulnostru”.Şi Eminescu încheie cu urarea :”Fie zis într-unceas bun şi împlinească-se binele cu prisosinţă”( Timpul, 7 octombrie 1879). Poetul aprecia faptul că obună parte a evreilor înţelegeau că ”nu cu Alianţa, ci cunoi împreună or să trăiască”. Şi nu e oare grăitor căavea prieteni printre evrei? între aceştia, pe un MosesGaster, pe .H.Tiktin.în ce măsură se poate vorbi aici de antisem itisiiiîn dicţionarele pe care le-am consultat, am găsitaceeaşi explicaţie:”Atitudine ostilă faţă de evrei, bazatăpe discriminare rasială sau religioasă, constituind oformă a şovinismului rasist”. Or, Eminescu precizeazăclar : ”nu ura contra rasei israelite, nu patima, nu

prevenţiuni religioase Atunci, înseamnă că etichetade antisem it este o confuzie deliberată de puncte devedere, cu bătaie foarte lungă. Eminescu era perfectedificat asupra situaţiei şi definea astfel confuzia prinetichetare : "cestiunea e de a taxa pe adversar de ceeace vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu.Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea în loculconvingerii”. ( Timpul, 3 august 1879). Sau şi mai clar:"Noi nu suntem - israeliţii o ştiu bine - inamicii cauzeiisraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru şisă ne periclităm interesele poporului, care de sute deani au apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nusuntem. Noi credem că interesele reciproce suntarmonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţă şiabnegaţie reciprocă”. (Tim pul, 29 iunie 1879). Tot înacelaşi loc, Eminescu îi îndeamnă pe evrei:” Fiţi drepţişi cunoaşteţi-vă”. Este o lecţie superbă de adecvare lareal pe care mulţi n-au înţeles-o nici azi, continuândsă-l eticheteze pe Eminescu în fel şi chip. Lecţia aceastanu se adresa numai evreilor, ci şi fanarioţilor,maghiarilor, ruşilor, adică principalilor adversarinaturali ai poporului român, de unde şi extindereazgomotoasă a altei etichete - xenofobia. Dar Eminescuera şi mai necruţător cu conaţionalii săi careîngroşaseră "pătura superpusă” sub stindardulliberalismului roşu. Dacă urmăm silogismul careproclamă "antisemitismul” eminescian, atunci poetuln-a fost numai antisemit şi, prin extindere, "xenofob”, cişi "românofob”! Confuzia punctelor de vedere nearuncă în plin absurd, în toate direcţiile. Şi, într-adevar,liberalii demagogi n-au ezitat să-l acuze pe Eminescude lipsă de patriotism , lipindu-i şi o altă e tic h e tăcompromiţătoare: reacţionar. Cum se vede, toate se

leagă între ele. Acum mă voi opri la principaleleacuzaţii pe care le aduce Eminescu evreilor şi pentrucare a fost "confundat” cu un antisemit.a) Primul reproş al lui Eminescu era că evrse "sincronizează” cu ritmul naţiunii române. De-aicitoate celelalte consecinţe. Poetul găsea două explicaţii:pe de o parte, egoismul etnic, de ”popor ales”, caretinde să creeze ”stat în stat”, în pofida intereselornaţionale, iar pe de alta, rezultat al primeia, tendinţa dea profita de pe urma decalajului real între nivelul lor decivilizaţie şi starea de semicivilizaţie la care româniifuseseră condamnaţi de vitregiile istoriei: "Evreii segrămădesc în ţările unde semcivilizaţia este unită cupseudoliberalismul şi fug de civilizaţia adevărată şi delibertatea adevărată”. Că problema pusă de Eminescuera una reală, o va dovedi, mai târziu, şi MihaiSebastian, intelectual, evreu de elită, etichetat, larându-i drept...antisemit. Romanul său D e două m ii deani..., prefaţat de Nae Ionescu, a stârnit un adevăratscandal în presa vremii. Sebastian încercase sădemonstreze că nu antisemiţii sunt vinovaţi desuferinţele evreilor, după cum nu evreii, ca minoritateetnică şi religioasă, sunt factorul dizolvant alnaţionalităţii unui alt popor. Paradoxal, "xenofobia”eminesciană (adică extinderea reacţiei de respingere laalte etnii minoritare) îl absolvă pe poet deantisemitism, după cum teoria "golului etnic” îlabsolvă de acuzaţia de xenofobie. Nu e oare deînvăţătură că atât Nae Ionescu, cel anterior Prefeţei laromanul D e două m ii de ani..., cât şi Mihail Sebastianexplicau tragedia evreilor tot printr-un ”gol etnic” deneacoperit, constând într-o antiteză insolubilă întrenaţionalitate şi religie? De aceea, a prevăzut Sebastian,

nici sionismul şi nici internaţionalismul marxist nu vorrezolva drama evreilor. Aidoma, nici soluţiaasim ilism ului lui Ion Trivale sau Ronetti-Roman. Doarintegrarea în ritmul naţiunilor, care nu impune neapăratsă te laşi asimilat, adică să renunţi la propria-ţiidentitate. Sebastian dădea exemplul românilor emigraţiîn America: "foarte buni americani, deşi au rămas cu oadmirabilă tenacitate români” (cf. D e două m ii deani..., Ed. Humanitas, 1990, p.248). Este exact ceea cedoreşte Eminescu de la evrei şi de la alte minorităţi ,spre a se pune capăt relaţiei aberante dintre autohtonişi periferici, de negăsit la marile civilizaţii europene, darcu efecte devastatoare la un popor de ţărani ca alnostru ( v. şi cartea mea A doua schim bare la faţa).Am văzut că poetul respingea privarea dedrepturi constituţionale pentm minoritari, dorindu-i, cuadevărat , ” fii ai României ” : ”dacă israeliţii se simtîntr-adevăr fii ai României şi sunt devotaţi ei, dacă ţaranoastră e singura lor patrie, dacă sentimentele lor suntlegate de acest pământ sfânt pentru ei ca şi pentru noipentru că acoperă osemintele părinţilor lor, dacă îşiiubesc patria ca şi ceilalţi, dacă inima lor se întristeazăcând ea se află în nevoi, dacă toate acestea sunt,precum suntem şi noi bucuroşi a crede că sunt,atuncea:///c Rhodus, hic saltă!'. ( Timpul, 29 iunie 1879).Şi fiindcă e vorba de fapte cum zice dictonul latinesc,Eminescu le invocă pe cele negative, ca prime urgenţede depăşit.b) Cea mai stringentă condiţie i se pare a fiordin economic. între 24 mai şi 21 iunie 1879,publică seria de articole sub titlul Cestiunea israelită,in care demonstrează cu statistici şi fapte că, în majoritatealor, evreii profită, ca altădată fanarioţii, de

decalajul dintre nivelul lor de civilizaţie şi starea satelorromâneşti. Eminescu nu învinuieşte "rasa” israelită caatare, ci recurge la explicaţii de altă natură: "Subregimul libertăţii s-au produs fapte cari dovedesc că,indivizii (fiind) lăsaţi pradă concurenţei universale, ceipuţini şi mai abili se fac cei mai bogaţi şi mai puternici,încât concurenţa şi libertatea nu folosesc decâtacestora”. Observaţia devine extrem de actuală şi azi.Eminescu era adeptul unui protcctionism social şinaţional, al unui stat de drept care să pună frâutendinţelor egoiste spoliatoare care generaseră "păturasuperpusă”. Ca exemplu, Eminescu invocă "practicauzurară” ce înlesnea, prin speculă, exproprierea, înBucovina ( dar nu numai), îndeosebi a românilor şirutenilor. Creditorii beneficiari de pe urma ”uzurei”erau evrei într-un raport de 82,9%, în 1876 şi de 81,5%,în 1877. De aceea, le reproşează acestora că privescpoporul român ca pe "un duşman bun de esploatat şinimic mai mult”. ( Timpul, 7 iulie 1879). Ruinareaţăranilor prin expropriere se făcea şi cu preţul corupţieiîn justiţie. Eminescu se slujeşte de lucrările unorspecialişti străini care analizaseră fenomenul pentruGaliţia şi Bucovina (Platter, Kaserer etc.). La fel deîngrijorat era Eminescu de "cârciumăria evreiască” ,”unadevărat scandal” de negăsit în vreo ţară civilizată,cârciumile fiind "locale de îndobitocire şi de prostituţiesufletească şi libertatea de a le ţinea deschise duminecaşi sărbătorile face ca biserica să fie pustie la zile mari şicârciuma plină" ( Timpul, 17 iulie 1879).c) Poetul considera că o datorie elementunui cetăţean român de altă naţionalitate este să ştie şilimba română. Respectul pentru "limba de stat” ar fifost, pentru Eminescu, semn al solidarizării cu patria de

adopţiune. Or, majoritatea evreilor din vremea lui sedeclarau români, dar refuzau să vorbească româneşte.Timpul a decis în favoarea lui Eminescu: adesea, evreiiau ajuns să vorbească româneşte mai bine decât mulţiromâni, unii devenind, încă din secolul trecut, străluciţilingvişti şi filologi.d) Eminescu nu era de acord cu amesteAlianţei izraelite mondiale în treburile interne alestatului român. Asta era o piedică foarte serioasă înefortul de sincronizare a evreilor cu ritmul naţiuniiromâne. Poetul este indignat că Alianţa izraelităinternaţională ameninţa România cu "intervenţiastrăină, cu nerecunoaşterea independenţei ţării”. Cumse vede, "pâra” în Europa, este poveste veche, când evorba de România. De-aci campaniile de denigrare atării şi impunerea de condiţii din exterior: "Dar pretinşiromâni (î)ncep activitatea lor de fii ai patriei prin adenunţa şi calomnia patria lor şi prin a-i impunecondiţii internaţionale de existenţă, sau neexistenţă,asemenea români nu admitem noi şi nu-i admite nimeni".( Timpul, 1 august 1879). Cu obidă, Eminescuexclamă : "La străini s-au adresat pentru a căpătadrepturi, de la străini capete-le: să vedem cu ce se voralege”. Nu poate ignora că pretinşii democraţi "neînjură prin presa evreiască cum poftesc şi noi îi lăsămsă-şi joace caii după cum le e voia şi dorinţa inimei”.Este contrariat că deşi "statele mari ale Europei cugetăcu desăvârşire tot în modul acesta când e vorba deevreii lor", totuşi României i se impun condiţii dinafară,legi pe care "sfătuitorii nu le au în propria lor ţară".( Timpul, 7 iulie 1879).Dacă toate acestea pot fi numite dovezi deantisemitism", desigur, Eminescu este un antisem it,

n-avem ce face! Dar devine de-a dreptul grotesc să veziîn cel mai pur patriotism românesc mizeria antisemitică.Cum adică? Să-ţi vezi sângerând propriul popor şi să nuzici nici pâs pentru a nu fi bănuit de antisemitism sauxenofobie? Nu există nici o dovadă că Eminescu adorit exterminarea evreilor, cum insinuează dintr-unexagerat complex partizan un Moses Rosen! Cerea doarrespect reciproc şi armonizarea intereselor. Era pătruns,altfel spus, de cel mai autentic democratism. El ştiaprea bine că antisemitismul este la fel de rău ca şiantiromânismul. De ce ignoră detractorii poetuluiaceastă dublă faţă a lucrurilor ? Nu a zis Eminescude atâtea ori că românii ajunseseră străini in propria lorţară? Acesta este unul din adevărurile crunte ale istorieiromâneşti, consecinţă a instituirii unei relaţii aberanteîntre autohtoni şi periferici, relaţie pe care am analizatope larg în A doua schim bare la faţă. Este suficient săamintesc că fanarioţii s-au erijat în stăpâni ai majorităţiiromâneşti, ca şi maghiarii minoritari în Ardeal, ca şirusofonii în Basarabia şi Bucovina de Nord, aceştia dinurmă asumându-şi rolul de ” frate mai mare”, în "frăţia”internaţionalistă a ultimei jumătăţi de veac.3. A treia eroare a d-lui Moses Rosen rezultăprimele două şi, în intenţie, este la fel de umilitoarepentru poet. Dacă publicistica ”n-are valoare” şi dacă erodul unui "antisemitism” de poruncă, înseamnă căEminescu nu a crezut în ceea ce a scris(ceea ce arputea fi o "disculpare” a poetului!), ci a făcut-o pentrubani (ca să câştige ”o bucată de pâine”!), încât poetulşi-a trădat menirea de creator, punându-se în slujbaboierimii exterminatoare!Comentariile mi se par de prisos.

4. în sfârşit, Moses Rosen, mai comite o eroare,scopul de a da greutate pledoariei sale : anume cătipărirea publicisticii ar fi o iniţiativă a istoriei literare"ceauşiste”, că nimeni nu s-ar fi pretat, până laAl.Oprea şi D.Vatamaniuc, să editeze articoleeminesciene, nici chiar legionarii! Se putea probă maiinfailibilă? Dar e vorba de o nouă gafa, un fel de a-ţităia craca de sub picioare, dat fiind că fiecare pasărepre limba ei piere! Dacă ar fi răsfoit măcar voi. IX dinOpere, Moses Rosen, ar fi descoperit că între 1890-1944, proza politică a lui Eminescu s-a tipărit în nu maipuţin de 22 de ediţii parţiale - evident - dacă negândim că până şi ediţia academică (volumele IX-XIII)n-a putut fi integrală, fie şi din simplul motiv că Tim pulse găseşte în colecţii incomplete.Cu astfel de mijloace, Moses Rosen spera săpoată convige guvernul (sau guvernele) democratice dedupă revoluţie (cum l-a convis şi pe Ceauşescu), săinterzică tipărirea şi difuzarea publicisticii eminesciene.Cu alte cuvinte, Revoluţia din Decembrie trebuia, dupăsocotelile lui Moses Rosen, să înceapă - ca şi aceea dinI944-I 947 . CL1 0 punere la index a ediţiilor poetuluinaţional; cei drept, cu interzicerea doar a publicisticii.Asta, doar la prima vedere! Şi să vedem de ce ...2, Tripla "despărţire” de EminescuE momentul să ne punem întrebarea: pentru cea fost nevoie de acest excurs dacă intervenţia lui Moses

Rosen nu-i decât un accident, care nici măcar nu vinede la un specialist ? Ar putea un simplu interviu săimpresioneze publicul şi să marcheze o schimbare deesenţă în destinul culturii naţionale? Doar se stie că dela T.Maiorescu şi N.Iorga, până la Blaga, Mircea Eliadesau Nichita Stănescu, Eminescu a continuat să fie "omuldeplin al culturii româneşti”, adică m odelul nostrucultural cel mai fecund. Or, acest m odel se constituienu numai dintr-o anumită latură a personalităţiieminesciene ci din întregul ei. Există mari motive deîndoială că acela care se leapădă de "gândireapublicistului”, să zicem, ar fi mai în avantaj în a se apropiade tainele cele mai afunde ale poeziei sau prozeibeletristice. Poţi, desigur, să nu fii de acord cu uneleidei, izolate de context, ale cugetătorului, poti să lecorectezi pe altele, dar e imposibil a dărâma spiritulem inescianism ului fără a "demola”, simultan, poetul,chiar sub lustrul unor laude ” complezentePerpessicius a evaluat corect această complementaritateorganică:"Istoricii literari şi esteticienii vor stabili într-obună zi cât de unitară a fost existenţa materială şisufletească a poetului, câtă prezenţă artistică şiideologică este în articolul său de ziar ca şi în poemacea mai hieratică...”Perpessicius exprimă aici principiul vital aleminescologiei moderne, posibil de împlinit abia dupărealizarea ediţiei integrale, cu acele eforturi uriaşe, decălugări benedictini, ale editorilor, vreme de jumătatede secol, al căror cap de serie a fost. Şi, iată, nici n-auapărut toate cele şaisprezece volume ale ediţiei

naţionale , că şi suntem somaţi să ne despărţim decomorile a mii de pagini, deghizat - când e vorba depoezie sau pe faţă - când sunt în joc cele carecuprind publicistica şi însemnările de tot felul. Chiarcă ne aflăm în faţa unui paradox dintre cele mai stranii:de regulă, cariera universală a unui geniu începe de laeditarea integrală a operei. Cu Eminescu, riscăm oexperienţă :i re b o u rs de îndată ce ediţia există, săimpunem unei întregi culturi să se lepede de modelulei primordial. Dar nu e prea mult spus? Cum ar puteaun interviu al cuiva să producă o asemenea "revoluţieculturală” ? Evident, nu se mai poate, fiindcă nusuntem, totuşi, în anii proletcultismului. Numai căciudata reacţie a noului Grama nu este ea însăşi oexcepţie, ci se înscrie într-o tradiţie îndelungată, înmrejele căreia au căzut şi cad mulţi intelectuali, uniivaloroşi şi chiar specialişti în eminescologie. Or,această tradiţie, cu ecou neglijabil până în 1944, acâştigat mereu teren şi pare astăzi într-o spectaculoasăascensiune şi consolidare, inoculând spiritului publicicleea perfidă că m odelului em inescian i-a sosit ceasulde pe urmă, în sensul că n-ar mai fi la înălţimeamodelului cultural occidental, ba - mai mult - că ar fi...antieuropean ! Pare incredibil, dar o parte importantă a"elitei” noastre intelectuale îl consideră de mulţi ani peEminescu "anacronic”, aşa cum un "întârziat” ar fi fostsi în vremea lui, în raport cu simbolismul francez. Siasta chiar pe terenul poeziei, unde Eminescu păreaAsta era situaţia în 1990, când am schiţat întâia oarăaceste gânduri.

imbatabil. Doctor Moses Rosen se dovedeşte generos,continuând să-l admire pe Eminescu ca poet.Este bătătoare la ochi strădania de a demolaeminescianismul, într-o triplă direcţie: 1) eliminareaem inescianism ului din sfera lirism ului m odern; 2)compromiterea cugetătorului în spaţiul ştiinţelor,filosofici ‘şi politicii) 3) o dată cu surparea m odeluluicultural eminescian, ţinta ultimă e de a p u n e subsem nul îndoielii o întreagă tradiţie culturală naţională fecundată de em inescianism şi pregătirea terenului pentrucrearea unei ”n o i identităţi culturale".Raportându-ne la aceste trei ambiţii, reacţia luiMoses Rosen pare empirică prin francheţea ei şi maiapropiată de ignoranţa paradisiacă a părintelui Grama.Totodată, mă simt dator să trec în revistă cele treireacţii antieminesciene.DESPĂRŢIREA DE POET. Prima chestiune amabordat-o în cartea mea din 1984 (Eminescu - Dialecticastilului), unde am demonstrat între altele, de ceEminescu nu poate fi asimilat unui "romantic întârziat”şi în ce constă revoluţia realizată de el în poeticaeuropeană. întrucât timpul a lucrat în favoarea tezelormele, cliiar şi prin creşterea rezistenţei faţă de acestea,voi proceda la o scurtă sinteză sporitoare şicvasiconclusivă. Căci, realmente, dă de gânditconsecvenţa cu care o parte a criticii şi istoriei literarecontinuă să mascheze adevărul cu o pastăprefabricată în scopul precis de a evidenţia căpoetica eminesciană s-a istoricizat şi, deci, este unstadiu depăşit al liricii europene, chiar în clipa când s-aprodus.

Acest punct de vedere a fost impus deprestigiul de mare critic al lui Nicolae Manolescu, celpuţin în două dintre lucrările sale: M etamorfozelepoeziei (1967) şi D espre p o e zie (1987). Totuşi,Manolescu a scris extrem de puţin despre Eminescu,încât judecăţile de valoare ale domniei sale sunt, mai degrabă,apodictice, în virtutea unor scheme esteticeprestabilite, fără o investigare serioasă a liriciieminesciene. Faptul este surprinzător la un critic dedescendenţă maioresciană şi, îndeosebi, călinesciană,cum s-a considerat uneori N.Manolescu. Or, se ştie, atâtMaiorescu, cât şi G.Călinescu au atins culmea potentelorcritice tocmai trecând proba de foc supremă aculturii româneşti - M.Eminescu. Cred că de aici setrage relativa sterilitate a viziunii critice manolesciene,din refuzul de a se apropia de eminescianism. Va fi,totuşi, nevoit s-o facă în Istoria critică a literaturiiromâne, la care lucrează. E greu, însă, de presupus, căd-1 Manolescu va depăşi grila celor patru stacliiconcepte:tradiţionalism / m odernism /avantgardismpostm odernism . In scara de valori a lui N.Manolescu,Fminescu apare încremenit în tipareletradiţionalismului. De aceea, pentru domnia sa, istoriapoeziei româneşti moderne începe cu Macedonski şiHacovia. Fireşte, d-1 Manolescu îşi are argumentele saleimposibil de ignorat, căci conform pomenituluireferenţial estetic poezia modernă implică o rupturădecisivă de arta ca mimesis. Poezia nu mai exprim ă■tdevăml, limbajul poetic modern nu mai are referinţăîn real, ci - aşa cum arătase Hugo Friedrich în StructuraHricii m oderne - este o "de rea li za re a realului", încâtlimbajul îşi are propria sa referinţă, fiindu-şi suficientsieşi. Or, se ştie, Eminescu a rămas la o estetică a

adevărului şi se poate cita în sprijin celebra interogaţiedin Criticilor mei. "Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimăadevărul?”.Dacă raţionamentul nostru urmează această calesimplă, atunci totul devine foarte limpede şi n-are rostsă mergem mai departe. Şi, din nefericire (nu pentruEminescu), d-1 Manolescu s-a închis în propriul silogismcritic, ocultând toate evidenţele privitoare lacomplexitatea universului eminescian. Drama e că scaraparadigmei poeticii manolesciene îmbracă o tentăaxiologică izbitoare, încât devine o axiomă că poeziatradiţionalistă presupune un stadiu inferior.Consecinţele unui asemenea viciu de gândire se văd ,în întreaga lor goliciune, la un discipol al luiN.Manolescu, Mircea Scarlat, autor al unei Istorii ap o eziei româneşti (voi.II, 1984). Este interesant cum, înDespre p o ezie, N.Manolescu urmează cu fidelitatepropriul său epigon, în cele câteva pagini dedicate luiEminescu. Este întru totul de acord cu Mircea Scarlatcare "ataşează poezia eminesciană de convenţia clasicistăa poeticului” (D espre p o ezie, Ed. CarteaRomânească, 1987, p.143). Eminescu ar urma"convenţia clasicistă" cu deosebire în antume, iar pecea romantică în postume, criticul recunoscând în romantism,totuşi, "un preludiu al modernităţii”.Chiar şi un istoric literar atât de conservator caAl.Piru, a sesizat ciudăţenia scării valorice a lui MirceaScarlat (asupra căreia N.Manolescu nu are nici oobiecţie). Al.Piru (în Critici şi m etode, 1989, p. 103-104)a remarcat că Mircea Scarlat a ajuns la o inedită punereîn balanţă a poeziei lui Eminescu, Macedonski şiBacovia. Luceafărul bunăoară, este catalogat ca fiindinterior, estetic. N opţii de decem vrie, deoarece

Macedonski nu are numai ascendentul limbajuluipoetic, ci găseşte - tocmai de aceea - o soluţie "maimodernă" pentru drama geniului. Mai mult, MirceaScarlat îl consideră pe Macedonski inferior lui Bacovia,ele unde rezultă, prin comparaţie, că Eminescu este subnivelul valoric atât al lui Macedonski, cât şi al luiBacovia! Şi asta din pricină că Bacovia a împlinit cuadevărat "revoluţia” simbolistă, la noi. în realitate,Eminescu este un geniu, pe când ceilalţi doi nişte foartemari poeţi cu momente de genialitate. Nu esteadevărată nici afirmaţia că Noaptea de decemvrie ar fisuperioară Luceafărului, iar soluţia pentru dramageniului la Eminescu este incomparabil mai modernă şimai complexă decât la Macedonski. Paradoxal,"simbolistul” Macedonski se găseşte mai aproape deconvenţia romantică decât... romanticul Eminescu. înNoaptea de decemvrie, antiteza dintre emir şi pocitanienu comportă nici o completitudine, în rigiditatea eiconvenţională, pe când Eminescu are extraordinaraintuiţie a tragismului izvorât din diferenţa ontologică, însens heideggerian. A nu sesiza faptul e cel puţin o lipsăde gust. Şi asta în pofida încercării lui Eugen Negriei dea coborî Luceafărul la nivelul kitsch-ului. Autorul teorieiexpresivităţii involuntare” (aflat, probabil, în criză deaudienţă) crede că efortul intelectual ar fi distrus, prinintenţia alegorică, poema eminesciană. Criticii s-ar fiînşelat susţinând că e vorba de o capodoperă. EugenNegriei atinge performanţa unică, pe care el o credeexigenţă”, de a reduce Luceafărul la o creaţiemediocră, ce-şi explică faima prin...populism ! AltfelSpus, Luceafărul e un soi de kitsch, bun pentruprostime: ”Nu preget să afirm că are o atracţiozitateplebee”, (cf. Eugen Negriei, Resursele populiste ale

Luceafărului, în România literară, nr. 17/1996, p.9).Titlul nefericitului articol, altminteri, grăieşte de la sine.în mintea "elitistă” a d-lui Eugen Negriei, Eminescueste, în Luceafărul, un sentimental minor,melodramatic:”Mişcător, înduioşător mai ales pentrusufletele sensibile - care nu vor fi niciodată înminoritate - este ceea ce ţine chiar de anecdotabiografică repudiată de Negoiţescu” (Ibidem ). înrealitate, Negoiţescu nu coboară atât de jos Luceafărul,cu toate cusururile disocierilor sale. Nu neg că poemuleminescian nu poate fi receptat şi în cheie minoră de oanume categorie de cititori (asta se-ntâmplă cu oricarecapodoperă), dar a da verdicte estetico-morale la acestnivel e cel puţin o lipsă de perspicacitate critică, decare Eminescu nu se face vinovat. ReducereaLuceafărului la o anecdotă biografică (vehiculată ce-idrept, pe la sfârşitul secolului trecut de cătreAl.Vlahută) dă seama nu asupra valorii scrierii, ciasupra valorii interpretului. Nici nu e de mirare că, încele din urmă, Eugen Negriei, adoptă punctul devedere gherist privitor la finalul Luceafărului, final pecare el nu-1 înţelege. ”De altfel,decide Eugen Negriei,tocmai finalul poemului” "scoate, din păcate, textul dinorizontul mitic pentru a-1 împinge în orizontul moral”.Exact ceea ce spunea şi Gherea, care vedea în finalulpoemului ilustrarea moralei vulpii care nu ajunge lastruguri! Dar dacă autorul s-ar fi iniţiat în exegezaeminesciană, ar fi descoperit că reducţia la o atitudinemorală a cuvintelor "nemuritor şi rece” tine de ointerpretare grosieră cu adevărat "plebee”. Eroarea luiEugen Negriei se explică printr-o incredibilă confuziede planuri: între politică şi poezie. Populism ul e uf*curent politic la modă, intrat în uz cotidian, la noi,

după 1989. Uluitor e că un om inteligent şi cultivat caEugen Negriei transpune un astfel de concept înlimbajul poeticii. Rezultatul e catastrofal, în măsură să-l"descalifice” nu pe Eminescu, ci pe exegetul săuimprovizat.De altfel, Eugen Negriei nu este singurul careface uz de m etoda popul/stă în critică, atunci când vinevorba despre Eminescu. într-o tabletă din "Luceafărul”(evident revista!), Dan C. Mihăilescu descoperea cât de"reacţionar” este Eminescu prin celebrele versuri: ”Iarnoi locului ne ţinem, /Cum am fost aşarămânem "(Revedere). Poetul ne-ar îndemna aici să nune mişcăm din inerţia...comunismului, dinsubdezvoltarea tradiţională! Până şi N. Manolescu s-alăsat ispitit de m etoda populistă, oferind o mostrăexegetică pe alte versuri: ”Eu? îmi apăr sărăcia şinevoile şi neam ul...” (Scrisoarea III). Ce fel de patriotera Mircea cel Bătrân, (implicit, Eminescu) dacă seerijează în apărător al sărăcie/? - se întreba ritos marelecritic. Dar mai bine să-i dau cuvântul:”De câte ori amcitit m-am întrebat:De ce trebuie apărate sărăcia şinevoile ? Iată o ideologie la fel de izolaţionistă ca şiaceea din Doină. Un domnitor patriot ar trebui săurmărească civilizarea neamului, nu conservarea cumândrie a sărăciei, între frontierele istorice alenevoilor.” (România literară, nr. 1/1993). în orbeţia sapolitico-ideologică, N.Manolescu îşi imaginează căMircea (recte Eminescu) vorbeşte cu m ândrie despresărăcia neamului. E vreo diferenţă de limbajulproletcultist al anului 1949, când Ov.S.Crohmălniceanu,de pildă, răspunzând unei anchete a revistei Flacăra'zicea:” Suntem unul din putinele popoare care avemnenorocul ca figura majoră a p o ezie i noastre să fie

prizonieră, cu tot geniul ei unei concepţiireacţionare. (... ATouă ne revine sarcina de a arăta înlumina marxis-leninismului ce e rătăcire, fugă de luptă,spaimă şi duşmănie pentru progres în această pledoariepentru nefiinţă. Ba mai mult, demascănd, combătând cee reacţionar, învechit, duşm ănos vieţii în ideologia luiEminescu, vom înzestra pe lector cu acea putere de aalege ceea ce semnalez că găseşte ecou în sufletul meu,peste intenţiile şi convingerile poetului.” (apud IlieBădescu, Dan Lungaciu, Sociologia şi geopoliticafrontierei, II, Ed. "Floarea Albastră”, Bucureşti, 1995,p.325-326).Cel puţin I.Vitner, Ov.S.Crohmălniceanu ş.a.aveau o scuză în anii '50, în plin fanatism ideologic. Inschimb, criticii vizaţi, cărora li s-au raliat şi alţii, nu maiau nici una. Voi mai da încă un exemplu de criticăliterară populistă. El aparţine unui prozator supralicitatde comilitonii săi - Bedros Horasangian. Pus în posturade a răspunde dacă se pot găsi la Eminescu versuri deactualitate, domnul Horasangian a conchis fără săclipească:"Vers din Eminescu de actualitate ? Poftim:«Arbeit macht freiî»” (România literară, nr. 1 /1993)-Arbeit m acht frei! era sloganul de pe frontispiciilelagărelor naziste, însemnând "Munca te face liber!” Casă vezi până la ce performanţe merge "criticapopulistă”. Şi ce discipoli destoinici are părinteleGrama! De altfel, trimiterea la fascism am văzut-o şi dininterviul din Tribuna al lui Moses Rosen. în 1994,Z.Ornea invoca M ein K am pf de Hitler, comentândreeditarea cărţii 'lui D.Murăraşu Naţionalismul luiEminescu (Ed.Pacifica, Bucureşti). Z.Ornea decide înaceeaşi manieră din anii '50: "Eminescu a fost unpaseist potrivnic evoluţiei ţării spre o civilizaţie de tip

industrial, respingând formele suprastructuralemoderne... Opiniile lui Eminescu despre fenomenulromânesc nu ne pot ajuta. Dimpotrivă”.(O reeditarediletantă, în ”Adevărul’, nr.1281/1994). Mistificărigrosolane, dar cu ţintă precisă.Pe de altă parte, interpretările lui Negriei etcomp. (cu priză asupra unui public uşor atins desnobism) este contrazisă chiar cu uneltele criticii"estetice” de provenienţă hugofriedrichiană, cu ajustăripoststructuraliste. Primul care a oferit o probă imbatabilăeste însuşi Ion Negoiţescu, în Poezia lui Eminescu(1968), probabil, tot ce a scris mai bun acest criticliterar care, ulterior, s-a lepădat şi el de Eminescu, dinmotive politice şi ca dovadă că nu adevăruleminescianismului prevalează când e vorba de interesecircumstanţiale. Deşi la vremea ei cartea lui Negoiţescua fost socotită de N.Manolescu drept "extraordinară”,nimic din substanţa ei n-a marcat ” sistemul estetic ” alautorului în ce-1 priveşte pe Eminescu.îndrăzneala lui I. Negoiţescu consta în aceea cădemonstra, cu cărţile pe faţă, că există în lirica luiEminescu un fascinant ”filon plutonic” care îl plaseazăpe poet în plină contemporaneitate cu mareaexperienţă simbolistă şi cu lirica secolului nostru. Negoiţescudelimita clar acest filon liric de mimesis-ulclasic şi romantic, adică de ceea ce Manolescu a numitpoezia tradiţionalistă:"Astfel, probleme ca romantismullui Eminescu sau realizarea modalităţilor romantice înopera sa poetică devin tot mai lăturalnice precumproblema simbolismului lui Mallarme sau aexpresionismului lui Trakl”. (Prefaţă la Poezia luif'minescu). Originalitatea demersului venea dinpărăsirea unei stricte paradigme a formelor şi orientarea

către ceea ce azi e critica ontologică, direcţia cea maifecundă şi mai completă a gândirii critice europene.Intenţia lui Negoiţescu se exprima pregnant : "accentulînsă cade permanent pe tonul originar al poezieilui Eminescu, pe viziunile născute din sensibilitatea sapură; am redus melancolia eminesciană la sâmburelesău ontic”. Nefiind, însă, suficient avertizat asupracomplexităţii criticii ontologice, I. Negoiţescu a comiseroarea proclamării unei rupturi ireductibile dintre ceeace el a numit filonul plutonic şi cel neptunic, rectedintre postum e şi antum e, răsturnând perspectiva la felde rigidă a lui Ibrăileanu, care dăduse câştig de cauzăantumelor. Astfel, I.Negoiţescu a proclamatsuperioritatea postumelor, acolo unde Eminescu este"originar”, nemarcat de prejudecăţile esteticiitradiţionale. Altfel spus, i se recunoaşte modernitateapoetului numai acolo unde n-a intervenit conştiinţaestetică. în consecinţă, Eminescu rămâne prizonierulpoeticii tradiţionale în tot ce a încredinţat tiparului,încât o capodoperă ca Luceafărul este consideratădepăşită estetic de cutare postumă asupra căreia n-aintervenit cenzura mutilatoare a creatorului. Premisaeste atât de hazardată, încât schisma dintre antume şipostume n-a putut fi validată de eminescologie.Rămâne de explicat de unde vine bizarul artificiuexegetic al lui Negoiţescu, în ciuda excepţionalelor saleintuiţii critice.I. Negoiţescu n-a găsit calea de acces cătrepoetica eminesciană, continuând să judece lucrurile aşacum le-a moştenit de la predecesori. Aşadar, şi-aimaginat că postumele n-au fost gândite de către poet,că ele sunt produsul "inconştientului” şi au fost salvatetocmai fiindcă Eminescu nu le-a prelucrat, nu le-a dat

forma cizelată, perfectă spre care năzuia. Cu altecuvinte, poetul, cu estetica lui, tributară Junimii, a fostcel dintâi distrugător al propriilor comori poetice. Ideeapoate să pară unora ingenioasă, dar este nedreaptă şineadevărată. Or, prezenţa variantelor este cheiaînţelegerii travaliului artistic eminescian şi el concordă,în bună măsură, cu exigenţele unui modernistrecunoscut ca Mallarme. (Ba, în secolul nostru,combinatoria lingvistică producătoare de nenumăratevariante e una dintre experienţele adesea invocate!). LaEminescu, variantele indică un efort creator pozitiv şinu autodistrugător. I.Negoiţescu admite o conştiinţăestetică, în postume, de mare îndrăzneală, dar care ar fifost mereu autocenzurată, poetul neavând curaj să-iînfrunte pe contemporani. Ipoteza e fantezistă. Pe dealtă parte, criticul eludează faptul că de la primaversificaţie a basmului Fata în grădina de aur până laforma cvasifinală a Luceafărului nu s-a produs unproces "entropie”, dimpotrivă. De asemenea, este ignoratfaptul că printre postume se găsesc reuşite celpuţin la fel de modeste ca si în unele pasaje din antume.Explicaţia nereuşitelor eminesciene trebuiecăutată în propriul sistem de referinţă: poetul n-a găsitîntotdeauna cuvântul ce exprimă adevărul. Intradevăr,variantele eminesciene n-au sensul unui joccombinatorie, căci poetul credea, ca şi contemporaniisăi Flaubert şi I. L. Caragiale, că dintre toate cuvintelenumai unul singur atinge adevărul, adică originarul,onticul. Năzuia Eminescu să se supună, cu acestdeziderat, canoanelor /??/>?;c\s/s-ului tradiţional? Aici enodul gordian al poeticii eminesciene. I.Negoiţescu,N. Manolescu etc. s-au învârtit pe lângă noduleminescian, dar cu neputinţa ideilor "a priori". Această

neputinţă (pe care totuşi, Negoiţescu ar fi putut-odepăşi) este perfect explicabilă, de vreme ce erauprinşi în mirajul unui sistem de concepte foarte precis,descinzând din poetica de tip Hugo Friedrichcoroborată cu experienţa structuralistă şipoststructuralistă şi care a marcat îndelung o mare partea gândirii critice occidentale. (Dar, chiar şi-n interiorulacestui sistem, un Ion Constantinescu încerca sădemonstreze, cu ani în urmă, că Eminescu răspundechiar şi exigenţelor poeticii moderniste a lui Hugo Friedrich).Cred că numai un autentic spirit postm odem istpoate depăşi limitele unor teorii, oricât de bune la unmoment dat. Acest lucru a reuşit să-l facă ceea cenumim critica ontologică şi care posedă marele avantajcă aspiră spre transcederea limitelor tuturor formelorcritice secvenţiale (stilistică, psihocritică, semiotică etc.).La noi, critica ontologică a fost practicată sporadic(L.Blaga, Mircea Eliade, Constantin Noica, Edgar Papuş.a.), dat fiind că idealul criticului român a fost să se"sincronizeze” mai totdeauna cu Parisul. Din păcate, lamodul epigonic. Strădania lui G.Călinescu de a punetemeiul unei critici totale, specifice geniului românesc,n-a dat rezultate spectaculoase din pricina "revoluţieiculturale” comuniste.Dar să revin la I. Negoiţescu : impasul său nustă în a fi distins între latura neptunică şi plutonică ageniului eminescian. Din contră, e aici o intuiţie excepţională,de mare forţă interpretativă. Eroarea vinedin spiritul schizoid al criticii lui Negoiţescu, din indeciziade a găsi punctul cumpănă dintre orizontulneptunic şi cel plutonic. Si nu l-a găsit pentru cănici nu l-a căutat. Răspunsul este întreg în Eminescu,

nu în idei critic e ”a priori”. Că I. Negoiţescu vedepeste tot "ziduri despărţitoare” în sânuleminescianismului, o dovedeşte şi ruptura pe care opostulează între poezie şi publicistică, reflex al primeipriviri schizoide, dar de o gravitate greu calculabilă,vădind o catastrofală cădere în partizanat politic şicultural. Nu e deloc întâmplător că o asemenea dramătrăieşte astăzi şi N Manolescu. Degringolada spiritualăde contestare a Modelului cultural naţional îşi aresorgintea în inadei?nţa profundă la modelul ontologiceminescian. Nimic "iu se produce la întâmplare. Faptuldepăşeşte cadrele unei experienţe strict personale şiarată o deviere tngică a intelectualităţii româneşti, înultimele decenii, sib impactul formidabil al presiuniiideologiilor supraraţionale pe care le-a inoculat îndoze mici, cu perseverenţă, internaţionalismulcomunist.3. Eminescu ş: conceptul de modernitateDar pentri a înţelege punctul slab alreferenţialului critic manolescian (contrazis parţial chiardin interiorul sistenului), trebuie repus în discuţieînsuşi termenul d: m odernitate. Şi o voi face dinpunctul de vedere eminescian, care şi-a dovedit dinplin percutanţa, char dacă a fost ignorat vreme de unsecol, în pofida profeţiei maioresciene împlinite cuasupra de măsură, ii trebuie să subliniez că aceia carenu s-au supus tendinţelor minimalizatoare alemodernismului de suprafaţă, au fost autorităţiincontestabile : T. Maiorescu, N. Iorga, T. Vianu, Vl.Streinu, G. Călines u, 1). Caracostea, L. Blaga, Mircea

Eliade, Constantin Noica, Edgar Papu, GeorgeMunteanu ş.a. Pentru aceştia, modernitatea poetului afost privită întotdeauna ca substanţială, fiindcă nu secrease rigida ierarhizare valorică tradiţionalism -avangardism - m odernism - postm odernism . Am maiatras atenţia că pentru T. Maiorescu, bunăoară,Eminescu nu a fost niciodată un "romantic întârziat”, ci”un om al timpului modern”, depăşindu-şi veacul, devreme ce a fost posibilă profeţia că literatura română asecolului al XX-lea ”va sta sub auspiciile geniului lui”.Profetizând, Maiorescu simţea tocmai m odernitatea defo n d a eminescianismului, interpretată ca atare şi detoţi cei care s-au lăsat înrâuriţi de Eminescu, nu caepigoni, desigur. E o referinţă din interior, ca semn aloriginalităţii românismului în cultura europeanămodernă. Un Noica sau un Mircea Eliade nu s-au simţitobligaţi să demonstreze modernitatea poetului cuparadigma simbolismului parizian, de exemplu, fiindcăacest soi de comparatiştii li se părea nerevelator şi nus-ar fi diferenţiat de sursomanie. Mircea Eliade îipreţuia pe marii noştri scriitori tocmai fiindcă nusemănau cu geniile Ocidentului. Hasdeu şi Eminescu,bunăoară, i se păreau extraordinari fiindcă nu s-au lăsatcopleşiţi de culturile cu care au venit în contact,asimilându-le şi măsurându-se cu ele de la egal la egal.încercările unor N. Davidescu sau B. Fundoianu de ademonstra că Eminescu a fost un precursor alsimbolismului grăiesc asupra complexităţiieminescianismului, dar rămân iluzorii, fiindcă poetulnu s-a simţit obligat să imite experienţele pariziene deultimă oră (de unde şi ironiile la adresa luiMacedonski), poetul ştiindu-se în stare să revoluţionezepoezia din interior. De-aici, s-a tras concluzia că

Eminescu a refuzat modernitatea, preferând starea de"întârziat”. In realitate, el se plasa într-un alt mod de acuceri modernitatea, care mod, ce-i drept, n-a pututmarca Occidentul, din pricină că Eminescu venea dintrocultură marginalizată. în schimb, miracolul s-aprodus în interiorul culturii româneşti, eminescianismuldevenindu-i principalul ferment.Se pune întrebarea de ce a ales Eminescudrumul modernităţii prin cultura romantică germană şinu prin simbolismul francez al vremii? De mirare ar fifost să urmeze alt dmm. De fapt, fără romantism, simbolismulînsuşi n-ar fi fost posibil. Ca şi Eminescu,Baudelaire se simţea solidar cu romantismul, daramândoi aceşti creatori erau, în realitate, marideschizători de drumuri. Eminescu, plus de asta, şi-aasumat toate riscurile culturii urgisite din careprovenea, căci marea lui ţintă era să demonstrezeEuropei că menirea României era să constituie ”un stratde cultură la gurile Dunării”, o menire străveche, datăde împăratul Traian, dar care se-mplinise doar sporadicdatorită unei istorii ingrate. De aceea, Eminescu nuadmitea condiţia de periferie culturală a Europei, avândo extraordinară încredere în forţa de creaţie a geniuluiromânesc.Cine citeşte articolele este izbit de credinţapoetului că el judecă lucrurile într-o perspectivă foartemodernă: "Maniera noastră de a vedea e pe deplinmodernă” ( Timpul, 17 august 1879). Mai mult, îşi arepropria teorie cu privire la conceptul de modernitateşi pe aceasta trebuie s-o luăm în consideraţie. Aşadar,aprecierea lui Maiorescu avea o perfectă acoperire:"Eminescu este un om al timpului modern, cultura luiindividuală stă la nivelul culturei europene de astazi .

(Em inescu şi poeziile lui, 1889). Maiorescu îl vedea pepoet sincronizat cu marea cultură occidentală a vremii,într-o dublă perspectivă: "să arate întâi în cuprinsul ei oparte din cugetările si simţirile care agită deopotrivătoată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, înfilozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptatăfără silă la exprimarea credincioasă a acesteiamplificări". Aici vedea Maiorescu temeiul influenţeiprezente şi viitoare a lui Eminescu în culturaromânească. l)e ce, atunci atât de receptiv, Eminescu aignorat şi chiar ironizat simbolismul ? întâi de toate,dintr-un spirit de independenţă specific marilorcutezători ai gândirii:"Dară nime nu m-a faceSă mă iau dup-a lui flaut;E menirea-mi: adevărulNuma-n inima-mi să-l caut”.(D e vorbiţi, mă fac că n-a ud)Apoi, Eminescu a simţit primejdia aventuriilim bajului în sine, revendicată de simbolismul desuprafaţă şi pe care marii poeţi nu şi l-au revendicat, înciuda teoreticienilor. Se ignoră faptul că un Rimbauds-a vrut un vizionar şi un "suprem savant". Or, savantulcaută adevărul, nu se joacă cu vorbele! De aceea,proba supremă în poezie rămâne cuvântul.în istoria culturii, au funcţionat îndeobşte douăcriterii de abordare a conceptului de modernitate: de laforme la fond şi de la fond la forme. La acestea,gândirea contemporană a găsit o cale "de mijloc" nu însensul unui compromis care să ne scutească decomplicaţii, ci într-unul care să înlăture contradicţiaireductibilă dintre fo n d şi formă. Altminteri, o teză

fundamentală a structuralismului modern este chiarabolirea vechii polarităţi prin soluţia că fond şi formănu-s altceva decât feţe complementare ale aceleiaşirealităţi. Aceasta fiind o probă foarte grea a gândiriiobişnuite să opereze cu instrumentarul logicilortradiţionale, în faptă, continuă să funcţioneze primeledouă criterii. De-aici tendinţa spiritului schizoid europeande a instaura seria de opoziţii absolute între'tradiţional” şi "modern”, între tradiţie şi inovaţie etc. Invreme ce "inovatorii” pariază pe dinamica form elor,tradiţionaliştii s-ar plasa pe terenul mai sigur alfondului, riscând să fie etichetaţi drept "conservatori”,când nu sunt numiţi "reacţionari”, paseişti etc. Laasemenea acuze, se răspunde prin respingerea ironică amodelor, a noilor metode în critica literară, aexperimentelor de ultimă oră. Fiecăreia dintre părţi i serezervă, aşadar, un câmp larg de posibilităţi în a-şiexersa "spiritul critic”. Sunt perioade istorice cândbiruinţa e de o parte sau de alta. In anii proletcultismului,partizanii "fondului" şi-au luat partea leului.După tirania pseudo-adevărurilor, urmează, de obicei,extremismul formelor.Urmând criteriile unilaterale, s-a ajuns sau seajunge la fenomene aberante, precum eliminarea din"actualitate” a celor mai importante valori naţionale (înproletcultism), sub pretextul "anacronismului”ideologic, sau la discriminări cu mult mai "subtile”, decealaltă parte - de unde rezultă foarte curioase contradicţiiîn judecăţile de valoare asupra scriitorilor deprimă mărime. Rebreanu - au decis criticii - este unprozator de factură tradiţionalistă, autorul lui Ionnefiind un inovator în arta romanului, căci a prelungit,pur şi simplu, marele realism din secolul trecut. Şi

totuşi, acelaşi Rebreanu este considerat, totodată,"creatorul romanului românesc modern”. Dar cum vineasta ? In literatura autohtonă, Rebreanu e m odem ,iar în cea europeană nu ? România nu face parte dinEuropa? Ce vrea să afirme această dublă situare?Ponciful mai vechi că literatura română e mereu înîntârziere comparativ cu ce se face aiurea?Exact aceluiaşi tratament au fost supuşi şiL.Blaga, M.Sadoveanu, Marin Preda etc. Cu Eminescu,s-a zis, începe poezia românească modernă, el esteinegalabilul inovator; ”un trăsnet picat din cer”. Toatebune şi minunate, numai că acelaşi nu-i decât un"romantic” întârziat, refractar modernităţii care-şi croiadrum, în Europa, prin simbolism. Din care motive, înanul de graţie 1880, m odernă nu putea fi decât poeziasimbolistă ? Iar dacă ne gândim bine, nici cu"modernul” Bacovia nu stăm prea strălucit, căci el esteasimilat simbolismului când acesta deja trecuse camodă, la Paris! Totuşi, doamna Svetlana Matta, într-ocarte din 1958 (Existence p o etiq u e de Bacovia) ademonstrat că Bacovia reprezintă un alt stadiu alpoeziei europene decât defunctul simbolism, propunândo viziune existenţială de o tulburătoarenoutate. Dar Rebreanu ? El este doar un epigon almarelui realism balzaciano-sthendalian ? Am arătatcontrariul într-un eseu din Convorbiri literare. De ceastfel de discriminări, când e vorba de literaturaromână?Am dat aceste exemple spre a vedea erorile pecare le poate favoriza criteriul exclusiv de la forme lafond. Curiozitatea e că nu străinii ne judecă printr-oasemenea grilă cultura, cât o anume categorie de criticişi istorici literari de limbă română, prizonieri exclusivi

ai criteriului formelor, în numele unui excesiv"sincronism” pe care nici o cultură originală nu-1 practicăîn Europa! Cred că e o situaţie singulară, reflex bizaral vechii nevoi de a închina ţara unor puteri străine,politic, economic, apoi cultural, fenomen amplificatstăruitor şi perfid de starea noastră de semicoloniecomunisto-sovietică. Ne apărăm noi înşine straniul"complex de inferioritate”, ne bălăcim în ape călduţecare ne scutesc de grija de a ne construi sau regândicultura din interior, singura garanţie a competitivităţiiîn exterior. Nu e oare uluitor cazul lui Jean-LouisCourriol, de la Universitatea din Lyon, care - avândrevelaţia m odernităţii poeziei eminesciene - a fostacoperit de o ploaie de sudalme din partea unor criticiromâni? Şi nu cu aceeaşi suficienţă de sine a fost tratatăcartea Svetlanei Paleologu-Matta Eminescu şi abisulontologic (1988) ? La capătul acestor şiretlicuri stăparcă un program anume al excluderii eminescianismuluidin curentul viu al culturii moderne,începând cu poezia. Şi nu de azi, de ieri.Gheorghe I. Florescu, un harnic cercetător deenciclopedii străine, observa tendinţa unor colaboratorila asemenea lexicoane de a strecura informaţiicompromiţătoare despre Eminescu, vizând, în ultimăinstanţă, ideea că primul mare poet al României nicimăcar n-a fost român, punându-se, totodată, accent penebunia poetului, pe "conservatorismul” articolelor salede la Timpul. Este exemplul Lui Moses Gaster, pentrucare Eminescu a nutrit o autentică prietenie şi care, larându-i, s-a pretins prieten al poetului. E cazul să neîntrebăm, totuşi, ce porniri obscure l-au îndemnat peMoses Gaster, în 1910, să strecoare în EncyclopediaBritannica informaţii falsificatoare despre fostul său

prieten? Să nu-1 fi putut ierta, nici pe el, nici cultura încare a creat, pentru severitatea poetului fată ele evrei?Foarte probabil, clar într-o enciclopedie se dauinformaţiile cele mai obiective, esenţiale, pe carecititorii sunt înclinaţi să le ia întotdeauna ca sigure şipentru eternitate. Ei bine, Moses Gaster n-a găsitaltceva mai bun decât de a informa publicul englez căEminescu este pseudonimul unui poet ”de origineturco-tătară”. Aşadar, avea România un poet important,dar acesta nici măcar nu era român! în 1910, oasemenea afirmaţie nu putea fi nevinovată şi MiteKremnitz a sesizat perfidia, luând atitudine în articolulUn Lenau român, ca şi N. Iorga, care a remarcat, pebună dreptate, că articolul lui Gaster devenea "opiniepublică engleză”, mai ales că acesta locuia, pe vremeaaceea, în Anglia. Că era vorba de o acţiune cu efecte petermen lung, o dovedeşte şi faptul că informaţia luiMoses Gaster a trecut intactă în următoarele trei ediţii,până în 1929, de unde trece în Larousse de XX-e siecle(1930) şi în enciclopedia americană The N ew CenturyCyclopedia o f Names, unde numele lui Eminescudevine, pur şi simplu, Mihail Emin (1954). în 1967,Beatrice P.Patt prelua aceleaşi date în EuropeanA uthors.Am reţinut doar unul dintre exemplele oferite ded-1 Florescu. Autorul observă că în cazul unor scriitorica Stendhal sau Mark Twain, în majoritateaenciclopediilor nu se precizează că e vorba de p seu ­donime. De ce excepţia de la regulă cu Eminescu?"Când vine vorba de poetul naţional al românilor, însă,născut în România, din părinţi români, propensiuneaunora - editori şi colaboratori de enciclopedii şidicţionare - către fabulaţie gratuită şi aserţiunea

maliţioasă se dezlănţuie ca un gând îndelung tăinuit şicare poate fi, în sfârşit, fără a le pretinde cineva vreoexplicaţie. Necazul mare este acela că neadevărurile deacest gen rămân înscrise în paginile unor lucrăriconsiderate de atâţia, şi justificat întru totul, dreptizvoare istorice, cu netăgăduite virtuţi documentare. Elese vor repercuta astfel, în sens negativ, asupra luiEmninescu şi a literaturii române, dar şi asupraliteraturii universale”, (cf. Repere ale receptăriiuniversale, în Eminescu: sens,tim p şi devenire istorică,Iaşi, 1988, p. 924, voi.îngrijit de Gh.Buzatu, St.Lemny,I.Saizu).Să ne mai mire faptul că Jean-Louis Courriol afost sancţionat atât de sever, după 1987, an în care aprotestat împotriva "monstruoasei absenţe ” a luiEminescu din "conştiinţa estetică franceză”, deşi e undeschizător de drumuri în lirica modernă ? ( V. şi eseulmeu Eminescu şi conştiinţa estetică franceză,în'Luceafărul”, nr.17/1988). Românistul francezmărturiseşte că a fost nevoie să întâlnească poezia luiMarin Sorescu Trebuiau să poarte un num e pentru aafla că românii au un poet extraordinar:”Rien n'estevidemment plus consternant s'agissant d'un createurdont l'essentiel de l'oeuvre este reste exceptionellmentmoderne et actuel”.(Pretată la ediţia bilingvă a Poeziilorlui Eminescu, Ed. Cartea Românească, 1987).Ne amintim că au existat încercări, în culturafranceză, chiar de la sfârşitul secolului al XlX-lea de a-1vedea pe Eminescu în adevăratele lui dimensiuni, darcare au fost înăbuşite în faşă. B.I.Hetrat, colaborator alConvorbirilor literare, cunoscător al poeziei europene,aprecia:"dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, arfi fost cel mai mare poet al acestui secol” (v. Elie

Cristea, Eminescu. Viaţii şi opera, în Pagini dintr-oarhivă inedită, ediţie, studiu, note de AntoniePlămădeală, Bucureşti, Ed.Minerva, 1984, p.289).Am să mai dau şi exemplul lui Ungaretti care, în1964, scria:"Rareori se întâlneşte, cred, în literaturaultimelor două secole, o figură de scriitor şi de poetmai complexă şi mai completă decât aceea a lui MihaiEminescu”. (Em inescu, în Secolul 20, nr. 6/1964, p.3).Care e motivaţia "ocultă” că pentru străinii Jean-Louis Courriol, Giuseppe Ungaretti, Rosa del Conte ş.a.Eminescu este un poet modern, iar pentruN.Manolescu, Z.Ornea, V.Nemoianu etc. e "tradiţionalist”, "antisemit”, "xenofob”, "conservator” şi "romanticîntârziat”? Pentru a nu neîndreptăţi pe nimeni, poate enevoie de a face şi o distincţie între modernism,m odern, şi modernitate. Primul concept e maifuncţional, se pare, în sfera m odei. Conservând metrulpopular în Revedere, lui Eminescu nu i-ar fi trecut prinminte că nu-i modern. Ba chiar G.Călinescu a apreciatcă e vorba de o inovaţie eminesciană în materie depoezie, pe care a numit-o "folclor savant”. Or, destuipoeţi ai secolului nostru, de la Federico Garda Lorca laCezar Ivănescu, au mers pe un drum similar. Nu suntaceştia m oderni?In fine, e vremea să ştim ce credea Eminescuînsuşi despre m odernitate, fiindcă despre modă şiimitaţii se ştie că le-a tratat după propria-le măsură. Teoria"formelor fără fond” de expresie maioresciană numi se pare suficientă spre a defini corect poziţia poetului.Şi asta din cauză că, reducând chestiunea modernităţiila fo n d (recte la adevăr), există primejdiaalunecării într-o altă extremă, pe care Maiorescu însuşin-a evitat-o până la capăt, de vreme ce el n-a reuşit să

econstruiască filosofic şi estetic conceptul de adevăr,aşa cum a făcut-o Eminescu într-un spirit surprinzătorde "heideggerian”, cum a demonstrat şi SvetlanaPaleologu-Matta în Eminescu şi abisul ontologic. Cumdeja am atras atenţia, eroarea priorităţii "fondului” iesela iveală în poeticile sociologizante şi nu întâmplătorsocialiştii din epocă, împreună cu Gherea au îmbrăţişatsi ei "teoria formelor fără fond”. în schimb, prinEminescu se realizează o veritabilă ruptură de ambeleextreme, care i-a permis poetului român să depăşeascănu numai m im ess-u\ tradiţional, dar şi exclusivismulformelor. Respingând mimarea formelor ("cuvintegoale/ce din coadă au să sune”), nu înseamnă căEminescu a optat pentru o artă cu "idei”, adică pentruceea ce s-ar putea numi fond. Ce-i drept, aşa ziceMircea Scarlat (iar, mai recent, Eugen Negriei) şiN.Manolescu îl crede pe cuvânt (v. Despre poezie).Cine citeşte publicistica are surpriza să constate omasivă şi permanentă polemică a poetului cu ceea ce ela numit ideile ”a priori”, echivalent al "vorbelor goale”.Din acest punct de vedere, Eminescu gândea ca şiMallarme, cel din replica faimoasă dată lui Degas şiluată drept măsură a poeticii moderne. Degas s-a plâns,într-o zi, prietenului său că, deşi are idei şi sentim ente,nu reuşeşte să scrie poeziile dorite. Mallarme arăspuns:”Dragul meu Degas, poezia nu se face cuidei şi sentimente, ci cu cuvinte”. Nu altceva spuneEminescu în Criticilor mei. "Unde vei găsi cuvântul / ceexprimă adevărul?” Aşadar, şi la Eminescu marele chinal poeziei este cuvântul. Da, se va zice, dar Eminescuadaugă, în versul următor, adevărul. Aici e nodulgordian al chestiunii. Eminescu pariază ca şi Mallarme,pe cuvânt, dar - paradoxal - nu se leapădă de adevăr.

De-aici sc trage concluzia că el a rămas prizonierulesteticii tradiţionale. Am văzut, însă, că Eminescurespinge, totodată "ideile”. Asta înseamnă că poetulromân a făcut pasul decisiv ca şi Mallarme, iar al doileapas - care, aparent, e unul înapoi - este, de fapt, unulmai departe decât cel făcut de simbolistul francez.Eminescu, deci, îl confirmă pe Mallarme si, simultan, îlcontestă, depăşind un impas virtual al modernismului... tradiţional. Nichita Stănescu, solidar cu revoluţianecunoscută a eminescianismului, a rezolvat enigmaticacontradicţie printr-un singur cuvânt - necuvântul. Este oevidentă adresă polemică la replica lui Mallarme. înMatematica poetică, citim: "Matematica s-o fi scriind cucifre/dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. E zguduiturape care o primeşte lunga tradiţie a modernismului. Abiaprin Nichita Stănescu vom înţelege genialitateagândului eminescian. Nu mai e vorba aici de a copiarealitatea (mimesis). Adevărul fiinţei precede cuvântul.De aceea, cuvântul e marele chin al poetului, crucea p ecare o poartă :”Ah! atuncea ţi se pare/ că pe cap îţicade cerul”, zice Eminescu. Si Nichita Stănescu:"Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă dinpropriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele dindisperare”. (Respirări, 1982, p. 173). Această disperare osimte Eminescu în faţa adevărului. Şi lui NichitaStănescu 'îi cade pe cap cerul ”ca ad evă r: "Dragii mei,adevărul e cerul. Dragii mei, realul e câmpul". (Ibide/n,p.68). Aparent, Nichita Stănescu ajunge la o poeticătradiţionalistă când spune că poezia "este însăşi viaţa,însuşi sufletul vieţii”. Mai mult, el crede, ca si Eminescu,că "poeţii adevăraţi nu sunt scriitori". Nu se consideraEminescu "poet de ocazie?"

4. Deconstrucţia conceptului de adevărE necesară o paranteză în strădania de a reda luiEminescu locul pe care-1 merită în istoria poezieiuniversale.Conceptul de adevăr în artă devenise, înperioada simbolistă şi după revoluţia kantiană înfilosofic, nerevelator, din cauză că mimesis- ultradiţional vedea în artă o reflectare fidelă (oglindăpasivă a realului). Simboliştii au simţit că omenirea seafla în pragul unei revoluţii a cunoaşterii şi au trecut lanăruirea vechiului concept de adevăr. Poezia nutrebuie să mai urmeze adevărul, ci - după expresia luiHugo Friedrich - ”să derealizeze realul”. Dar, îniconoclastia lor, simboliştii au crezut că o dată cu apatrebuie să arunce şi copilul din copaie, recte cuvântuladevăr. Şi aveau dreptate, în felul lor, deoarece filosofiivremii (cât şi arta) uitaseră de aletheia grecilor,reducând adevărul, să zicem, la "felia de viaţă” a luiStendhal. Aşa se explică de ce credinţa lui Eminescu înadevăr a putut fi confundată cu naiva teorie a artei -copie a realităţii. Când Rimbaud decreta rupturaradicală de tradiţie, el avea în vedere acest stadiupozitivist şi pragmatic al cunoaşterii. De observat căatât simboliştii, cât şi T. Maiorescu s-au salvat fiecareprintr-un subterfugiu - unii prin poezia ca’derealizare a realului”, celălalt prin distincţia poezieştiinţă,iarăşi corectă, cu precizarea esenţială că, învreme ce ştiinţa se ocupă cu adevărul, poezia areca ideal frumosul. în definitiv, poziţia lui Maiorescunu diferea fundamental de simbolism, numai cămentorul junimist prelua concepte mai vechi din

estetica post-kantiană, de unde impresia că ar fi redusmodernitatea la un clasicism peren. Curajulsimboliştilor a stat şi-n aceea că, renunţând la "adevăr”,au intuit şi lipsa de consistenţă a vechiului concept defrum os artistic pe care Maiorescu nu l-a abandonat. Aicivine poetul nostm cu o îndrăzneală miraculoasă,"riscând” enorm. El a înţeles că ruptura de înaintaşieste o frondă superficială, rezumându-se doar lademolare. Nu e revelator că acelaşi "radicalism” erapropovăduit şi de Maiorescu faţă de romanticiipaşoptişti ? Şi nu devine semnificatiativ că, în acestpunct, Eminescu se distanţa hotărâtor de magistm?Aparent, el se-ntorcea la romantici, dar, în fapt, "seîntorcea” peste tot unde-s poezie şi fiinţă până la Danteşi Shakespeare, până la greci şi indieni. Geniul luiEminescu e că nu s-a temut de romantici şi nici de ceivechi, iar criticii au înţeles că poetul s-a refugiat întrecut inventând una din enormităţile culturii noastre,refugiu nu numai ca poet, dar şi ca doctrinar politic.Alţii au spus că Eminescu era paseist în poezie şim odem în politică, pentru ca unii să inversezedatele problemei. "Uluitoarele contradicţii” aparţin însăcriticilor, nu eminescianismului. "întoarcerea în trecut alui Eminescu” trebuie înţeleasă în sensul profundei observaţiia lui Edgar Papu, din Feţele lui Tanus (1970):”Cu cât saltul înainte este mai mare cu atât fandareaînapoi pentru a-i pregăti avântul în aceeaşiproporţie...” Şi cu cât puterea de cuprindere a geniuluieste mai vastă, cu atât el se desprinde mai decisiv deşcolile şi modele literare, haine prea strâmte pentru unuriaş. "Sinteza” eminescianismului trebuie explicată şiprin specificul spiritualităţii româneşti, aflată lacumpănă de culturi şi civilizaţii, între Occident şi

Orient. Ignorând, mai departe, mesajul unei culturi"mici”, aflată ”în calea tuturor răutăţilor”, EuropaOccidentală va fi ea însăşi frustrată de comori spiritualeîntregitoare. Cine are interes să bareze accesul acestoraspre Occident?Ca şi Confucius, Eminescu gândea că nu avemdreptul ”să ucidem” sau să eliminăm cuvintele, ci să' corectăm denumirile”. Teoria confuciană thceng /nings-a dovedit a fi cea mai rezistentă parte a gândiriiînvăţatului chinez, reactualizată periodic cu istoriaculturii (Platon, Kant, Haidegger). Aflaţi în faţadegradării conceptului de adevăr, simboliştii au recursla un "paricid”. în schimb, Eminescu procedează la o’reconstaicţie”, la o "rectificare” a lui. De aceea esteEminescu atât de mare, iar criticii lui, atât deneajutoraţi.în Em inescu - Dialectica stilului, am tratat pelarg acest uriaş demers eminescian, cu toate că poetuln-a făcut-o sistem atic ci fulgurant intuitiv, în vervabătăliilor pe care le-a purtat cu sine şi cu ceilalţi.Imensa lui sete de cunoaştere nu se putea exercita îngol, poetul nu-şi putea permite starea umilă de epigonal unei şcoli literare decedate în chiar anul naşterii lui(1850, după aprecierea lui Albert Beguin şi HugoFriedrich ). Eminescu a priceput că numai poezianu-i va fi suficientă pentru a urni din loc cunoaştereapoetică însăşi. De-aici receptivitatea lui pentru tot ceera fundamental şi nou în ştiinţa ultimelor secole, caşi-n filosofia universală. Geniul vede legăturisurprinzătoare acolo unde inteligenţa obişnuită n-areacces. Puţine spirite au fost înzestrate, în atare direcţie,ca Eminescu. De aceea, am recurs la confruntarea cupatru personalităţi de răscruce ale gândirii universale:

Platon, Kant, Einstcin şi Haidegger. Cum ieseEminescu din această dispută istorică? Iese foartebine, de unde şi violenţa protestelor celor îngust"specializaţi” în idei estetice "a priori”.De la Platon a învăţat Eminescu că nu trebuie săeliminăm conceptul de adevăr, ci să-l reclădim, aşacum a făcut-o grecul prin extraordinarul m it al peşterii,dar nu numai. De la Kant a învăţat poetul că minteaumană nu-i o oglindă pasivă (ca în simetriile perfecteplatoniciene). Kant a dat temei filosofic cunoaşteriiştiinţifice, în limitele spaţiului şi tim pului, absolut desorginte newtoniană. Kant, însă, a creat un paradox:optim ism ul său gnoseologic se-ntemeiază pe...agnosticism! "Lucrul în sine” nu poate fi cunoscut.Astfel, Kant a desăvârşit, mai ales prin epigonii săi,spiritul schizoid european. Ca să supravieţuiascăpropriului său impas, Kant a decretat că faim osul (caobiect al esteticii) şi morala ar fi "dovezi” indirecte,inexplicabile ale lucrului în sine, nefiind forme decunoaştere. Morala apare ca un im perativ categoric,n-are legătură cu adevărul care aparţine de fenomenal.Eminescu trage toate învăţămintele dinkantianism, dar este, totdată, "infidel”, căci se-ntoarceîn acelaşi timp la greci, pentru care adevărul (aletheia)închide în sine frum osul şi binele. Toate acestea, însă,nu puteau fi suficiente pentru a face faţă crizei de lasfârşitul secolului al XlX-lea şi pe care simboliştii auresimţit-o atât de acut. Drama simboliştilor a constat înfaptul că au înţeles precaritatea conceptului de frum os* Vezi T heodor Codreanu, M odelul ontologic eminescian, Ed.Poito-Franco, Galaţi, 1992.

kantian, dar au continuat să fie kantieni în ce priveşteadevărul, excluzându-1, în continuare, din sferapoeticului. De fapt, recucereau adevărul în pofidapropriei concepţii despre artă precum Rimbaud şiMallarme.Europa a trebuit să aştepte apariţia lui Einsteinpentru a revoluţiona cunoaşterea ştiinţifică (cu urmăriîn toate celelalte sfere ale creaţiei umane) şi pentru apune temei, prin Haidegger, unei poetici a adevărului,pe măsura relativismului einsteinian. Eminescu, însă, nui-a aşteptat pe nici unul dintre ei. Şi-a devansat atât deincredibil timpul şi cultura din mijlocul căreia s-aridicat, încât şi-a găsit foarte greu judecătorii pe potrivă,mai ales într-o cultură contaminată de virusulcomplexului întârzierii”, întreţinut cu abilitate şi astăzi,ele către cei ce vor să dovedească mai departe,şubrezenia spiritului romănesc în istoria Europei.O parte a criticii româneşti, a protestat vehementîmpotriva oricărei apropieri dintre Eminescu şi Einstein,pornind de la o obiecţie mai veche a lui G. Călinescu.Dar dacă între cele două războaie mondiale Călinescuavea tot dreptul să refuze filiaţia Eminescu - Einstein,din pricina îngustimii punerii problemei la nivel strictstiintific şi într-o vreme când estetica poeziei europene,dăduse câştig de cauză modernismelor şiavangardismelor care urmat paradigma poeticii caaventură a limbajului in sine, acum, când aceeaşiF.uropă merge spre poetica de tip Haidegger, într-unspirit postm odernist, este mai mult decât o dovadă deconservatorism critic, de lipsă de "sincronizare” cuspiritul veacului, să persişti în mentalitatea mijlocului desecol XX. Uluitor este faptul că amintiţii critici sepretind reprezentanţi ai postmodernismului, dar e

vorba de o abilă formă de a-şi masca conservatorismulsub etichete la modă. Căci spiritul dominant alpostmodernismului este tocmai toleranţa şi sintezatuturor formelor artistice create de omenire.Postmodernismul înseamnă biruinţa pluralism ului(Wolfgang Welsch). Meritul postmodernismului este dea fi, în primul rând, o atmosferă, dincolo deextremismul avangardelor. Or, se observă tentaţia de aperpetrua intoleranţa şi exclusivismul sub o firmăgeneroasă. Eminescu a recurs nu la respingereaapodictică a formelor de până la el, ci le-a cultivat cuaceeaşi seninătate deopotrivă, fără a fi un scriitoreclectic. Edgar Papu observa, pe bună dreptate: "Gamasa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiţiaviitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria şipeisajul românesc, cele mai vaste ingerinţe folclorice,asimilarea filosofiei, a ştiinţei, a vechilor «înţelepciuni».Se găsesc toate dispoziţiile lăuntrice:exaltarea, extazul, visarea, duioşia, luciditatea satirică,revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice dela strofa alcaică a Antichităţii, şi de la liniile armonioaseale sonetului, până la cele mai îndrăzneţe expresii aleversului liber şi ale prozei ritmate, anticipări certe aleunor forme specifice numai veacului nostru” etc. (Dinclasicii noştri, Ed.Eminescu, 1977, p.92-93). Remarcileacestui pasaj, care nu se opreşte aici, concordă perfectcu autenticul spirit al postmodernismului. Şi astafiindcă spiritul sintetizator dinamic este fructul unuinou mod de cunoaştere artistică, în care cititomlrecunoaşte ceea ce s-a numit armonia eminesciană.Oare nu s-a vrut şi Rimbaud "vizionar” şi "supremsavant”? Din păcate, a părăsit poezia mult preadevreme, căci visul se dovedea peste puterile lui. Un

eşec a înregistrat şi Mallarme, cel care a ambiţionat săcreeze CARTEA, oglindă totală a lumii. Dar Eminescupână unde a mers? Până la limita unde gândul a făcutexplozie şi s-a stins la modul tragic, în nebunie. Nu ede mirare, de vreme ce Einstein însuşi a eşuat în aprinde Universul într-o ecuaţie, gând care-1 bântuie şipe Eminescu. Şi totuşi Eminescu şi Einstein au realizatmai mult decât toţi predecesorii, unul în p o ezie,celălalt în ştiinţă. Când G.Călinescu spune că Eminescucreează un "folclor savant”, el recunoaşte implicit ceeace la nivel de concept estetic şi ştiinţific nu pare dispussă înţeleagă. Intr-adevăr, ca şi Rimbaud, Eminescu seştia nu numai poet, ci şi "savant”. într-o scrisoare,mărturiseşte Veronicăi Micle că preocuparea decăpetenie este ştiinţifică şi literară. Slavici, la rându-i,probează că atunci când Eminescu era acaparat de oproblemă ştiinţifică nu se lăsa până nu cerceta lucrurilepână la deplină limpezire. Noica a văzut bine căEminescu face parte din categoria rarisimă a artiştilorsavanţi,comparându-i manuscrisele cu cele ale luiLeonardo da Vinci şi cu caietele lui Paul Valery. Câţidintre critici au înţeles cu adevărat aceastăincomparabilă sete de cunoaştere a poetului român?Foarte puţini. Este binecunoscută suficienţa de sine acriticului estetizant în literatura noastră. Cei mai mulţiprivesc cu suspiciune şi iau în derâdere pe literaţii şioamenii de ştiinţă care nu despart poetul decugetătoml politic şi ştiinţific. Şi batjocura lor are prizăla publicul leneş. Este o dovadă a succesului de care sepoate bucura incom petenţa erijată în judecători devalori. Oare nu o incompetenţă euforică l-a putut silipe Al.Piru, de exemplu, să califice ca fiind oenormitate” recunoaşterea afinităţilor dintre Eminescu

.şi Einstein ? "Răle or zice că sunt toate câte nu vorînţelege...’', vorba poetului. Platon, însă, ne-a învăţatcă despre boala trupului trebuie să se pronunţemedicul, nu ciubotarul sau negustorul. Eminescuinvocă adesea acest argument, semn al restabilirii,'denumirilor corecte”. A aprecia competenţaeminesciană în diverse ştiinţe, presupune să o faci încunoştinţă de cauză. Or, Al.Piru et comp. n-au doveditnicăieri efortul unei minime competenţe în alt domeniudecât maliţia ostentativă a unei erudiţii de istoric literar.Autoritatea”, însă, tine loc de argument doar în ochiinecunoscătorilor. Nu e curios faptul că toţi contestatariiparalelei Eminescu-Einstein fac uz întotdeauna deetichetări şi niciodată de probele zdrobitoare pe caredau impresia că le deţin ? Din fericire, destui oameni deştiinţă, matematicieni şi filosofi s-au pronunţat cu unentuziasm controlat asupra competenţelor extraliterareale poetului: Octav Onicescu, Aurel Avramescu,Solomon Marcus, Constantin Noica, MihaiDrăgănescu, Andrei Dorobanţii, Vasile C. Nechita, C.Jornescu, C. Petrescu, Ilie Bădescu etc.In ce constă, de fapt, "enormitatea" că Eminescu,bunăoară, premerge lui Einstein ? Se intră mult preagratuit în panică, fiindcă nu ştiu dacă vreunul din ceicare au făcut apropierea (din 1921 încoace) s-a gânditanume că poetul nostru chiar ar fi formulat teoriarelativităţii în una din variantele ei. Mai mult, Eminescun-a ajuns la celebra formulă einsteiniană E = m c şi alteamănunte tehnice ale teoriilor lui Einstein. Nimeni nupretinde merite care-i aparţin exclusiv celebruluifizician. Dar există un nivel al lucrurilor de la care neputem îngădui a vedea mai departe decât literafaptelor. Punctul de purcedere ni-1 oferă însuşi Einstein.

Cu modestia-i recunoscută, ştia că relativismul nu s-aivit din neant şi că el a beneficiat de achiziţiile gândiriiînaintaşilor. Din păcate, stricto scnsu, Kminescu n-aputut fi printre aceştia, din motive lesne de înţeles. Şitotuşi Eminescu, între toţi, este cel mai aproape demodul său de a vedea universul. Meritul lui Einsteineste de a fi văzut cu un ceas mai devreme încotroduc înfăptuirile precursorilor, şi de a fi restructuratgenial, printr-o sinteză care îi este proprie, elementeleoferite de cultura filosofico-ştiinţifică universală.Einstein, spre exemplu, afirmă că el n-a făcut altcevadecât să ducă mai departe gândurile cele mai profundeale lui Kant despre spaţiu şi timp. Apoi a urmat - inconcreta - îndrăzneaţa coroborare a cuantei lui Planckcu experienţa lui Michelson si contracţia Lorentz-Fitzgerald, pe fondul descoperirilor lui Clausius, Mayer,Maxwell, Boltzmann etc. Cu toate acestea, teoriarelativ itătii este altceva decât apriorismul kantianasupra spaţiului şi timpului, unde, însă, spaţiul şi timpulrămân absolute şi independente. Mai mult, relativismuleste altceva şi decât spaţiul cvadridimensional al luiDiderot, intuiţie uimitoare pe care o întâlnim înEnciclopedie. Există multe intuiţii precursoare,altminteri, din antichitate şi până în 1900. Culmea e căunii nu-i recunosc lui Eminescu nici măcar acest"statut”, deşi - dintre toti precursorii - poetul e cel maiaproape de Einstein atât cronologic, cât si ca viziune.Revoluţia einsteiniană a fost posibilă graţie unui fondontologic singular. Fizicianul era înzestrat cu o forţăcolosală de percepere a lucrurilor şi universului însimultaneitate spaţio-temporală. Descoperirile ştiinţificede la sfârşitul secolului al XlX-lea l-au ajutat săintroducă în simultaneitatea clasică elementele

elativităţii dinamice, depăşind, astfel, spiritul schizoideuropean care, prin Kant, atinsese pragul maxim, dartocmai de aceea şi posibilitatea ieşirii din criză.Specialiştii au constatat că sunt foarte puţinioameni capabili să perceapă lucrurile în simultaneitatespaţio-temporală. Astronomul Charles Nordmann dădeaexemplul florii, cu momentele succesive ale evoluţieisale, întrebându-se: există oameni care să cuprindădintr-o privire întregul ? Eminescu era conştient deacestă dificultate extraordinară şi atribuia doar luiDumnezeu capacitatea de a cuprinde simultan "roatauniversului”. Omul prinde lucrurile numai "bucată cubucată”, în succesiune. Să vezi în simultaneitate toatesuccesiunile - aceasta e capacitatea reprezentăriispaţiului cvadridimensional: ”11 en voit simultanementtoute la succesion.” ( Charles Nordmann, Einstein etl'univers, Librairie Hachette, Paris, 1921, p. 73). Einsteinnumea intentai acest bloc spaţio-temporal dinamic,singurul în măsură să reprezinte obiectiv realul.Unii cred şi astăzi că relativismul înseamnăabandonul obiectivitătii în cunoaştere ( mai ales dupăce Heisenberg a descoperit relaţia de incertitudine),când, în realitate, este calea de acces spre adevăruldeformat şi sărăcit în limitele spaţiului şi timpuluiabsolut kantian. Propriu-zis, revoluţia einsteinianăstă în reconstruirea conceptului de adevăr, marcânddecisiv întreaga gândire a secolului nostru. Einstein adistrus credinţa în obiectivitate a vechiului scientismîntemeiat pe mecanica lui Newton şi apriorismul luiKant. Lucnil acesta este mai important decât realizărileştiinţifice, în aspectul lor tehnic, care - cu trecereaanilor - şi-au dovedit, în bună măsură, provizoratul.Nici o teorie ştiinţifică nu e definitivă, totul este

ectificabil. Tocmai aceasta garantează "obiectivitatea”cunoaşterii. A vedea intervalul evenimentelor estesemnul dobândirii impersonalităţii în cunoaştere, adepăşi amăgitoarele relaţii spaţiale şi cronologice alefenomenelor: "seul l'Intervalle einsteinien nous livre cequi peut etre connu du Reel”. ( Op.cit., p. 77 ). Şi astafiindcă, aşa cum a spus Minkowski, "spaţiul şi timpulnu sunt decât nişte fantome. în realitate există numaiun fel de uniune intimă a acestor două entităţi.”Preluând sugestii schopenhauriene, fără însă ase împotmoli în solipsism, Eminescu gândeşte la feldespre spaţiu şi timp. Unde este spaţiul ? Unde etimpul ? - se întreabă Dionis. Dacă universul are unînceput, acesta nu poate fi decât din clipa cândspaţiul şi timpul s-au unit (despre similitudinilecosmogoniei eminesciene din Scrisoarea I şi teoriaBig-Bang-ului, am vorbit în altă parte). Or, în sistemulde referinţă newtoniano-kantian, spaţiul şi timpulrămân independente. La Eminescu, în universul real,ele apar într-o permanentă "încrucişare” şi faptul estedecisiv în reconsiderarea conceptului de adevăr,semnul cel mai sigur al depăşirii a modeluluicosmologic kantian. Petru Creţia a reconstituit poeziaEterna pace , în care spaţiul şi timpul nu mai apar caun cadru unde au loc fenomenele, ci sunt consubstanţialeacestora:” Astfel e timpul care lung străbatePrin mii de veacuri, stăpânind în sine,Născând şi ucizând în lume toate.Astfel e spaţiul fără fund şi fine,Iar din încrucişarea amândorura

Născând mişcare, s-au născut lumine.”De altfel, intima lor corelare este prezentă pestetot, mergând până la celebra imagine clin Luceafărul:Şi căi de mii de ani treceau i în tot atâtea clipe.” Eraimposibil ca aceia, cât de cât familiarizaţi cu universullui Einstein, să nu sesizeze faptul. Din "încrucişarea" decare vorbeşte Eminescu rezultă toate consecinţelerelativismului concentrate în ceea ce Einstein a numitin to n a i (nu ştiu dacă termenul este atât de potrivit), iarEminescu - clipa suspendată, ghem ul sau fuiorul (sau şiroata lumii), aşa cum apare subiectului cunoaşterii,capabil să distingă lucrurile în patru dimensiuni.Dezicându-se de absolutul spaţiului şi timpului,Einstein introduce un alt absolut - viteza luminii.într-un continuum cvadridimensional, spaţiul se-nconvoaie(curba universului), iar timpul ”se dilată” sau "secontractă” în raport cu viteza luminii. Experimentele şiobsservaţiile au confirmat genialele intuiţii einsteiniene.Am atras atenţia în altă parte asupra izbitoareiasemănări dintre in tcn a lu l einsteinian şi ghem uleminescian. Iată-1 pe primul în descrierea lui Louis deBroglie: ” tot ce pentru noi constituie trecutul,prezentul şi viitorul alcătuieşte un bloc şi întregansamblul de evenimente succesive (din punctulnostru de vedere) care constituie existenţa uneiparticule materiale este reprezentat de o linie, liniauniversului particulei... Fiecare observator, prinscurgerea timpului său, descoperă, ca să spunem aşa,noi porţiuni ale spaţio-timpului său,care îi apar caaspecte succesive ale universului material, deşi, înrealitate, ansamblul evenimentelor care constituiespatio-timpul exista deja, înainte de a fi cunoscut."

( Opera ştiinţifică a Iui Alhcrt Einstein). Şi acum,uimitoarea însemnare a poetului de pe marginea unuimanuscris cu traducerea Criticii raţiunii pure."Reprezentaţia e un ghem, absolut unul şi simultan.Resfirarea acestui ghem e timpul şi - experienţa. Sau şiun fuior din care toarcem firul timpului văzând numaiastfel ce conţine. Din nefericire atât torsul cât şi fuiorulţin într-una. Cine poate privi fuiorul, abstrăgând de lators are predispoziţie filosofică”. Aşadar, a te sustragesimplei succesiuni cronologice înseamnă a vedea înmai mult de trei dimensiuni ale spaţiului. Eminescurezervă asemenea putere filosofului. Locul însemnăriiare o importanţă covârşitoare. Eminescu nu rezumă oidee kantiană, ci trage concluzii personale, cu senspolemic, din textul kantian. Eminescu va relua ic/eea înproza lui cea mai enigmatică - Sărmanul D ionis -, carea dat atâta bătaie de cap junimiştilor şi cărora le-arfi replicat: ”Asta-i o teorie greu de înţeles” . Nuvelaeste o încifrare estetică avant Ia lettre a "paradoxuluigemenilor” (v. dedublarea Dan-Dionis), consecinţăinevitabilă a simultaneismului relativist: ” Nu e adevăratcă există un trecut - consecutivitatea e în cugetareanoastră - cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi,aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan”.Dacă la Kant şi la romantici, simultaneismul(clasic) este creaţia conştiinţei în genere (vezi primaparte din M odelul ontologic eminescian), recte aconştiinţei geniale imaginative, se vede limpede căEminescu desparte simultaneitatea de conştiinţaindivizilor umani, investind-o cu atributul obiectivităţii,ca şi Einstein - "consecutivitatea e în conştiinţanoastră”, nu şi în lumea obiectivă. Saltul de la Kant şiromantici la o viziune modernă este perfect normal

pentru o minte ca a lui Eminescu. Să nu uităm că întreEminescu şi Kant se interpune un secol, pe când deEinstein îl despart doar două-trei decenii. Firesc ar fifost ca românul să fie martor al revoluţiei einsteinieneîncepută în 1905. Şi-l poate imagina cineva peEminescu, la vârsta de 55 de ani, adversar al teorieirelativităţii ?în 1971, un fost colaborator al lui Einstein ,David Bohm, a lansat ipoteza organizării holografice auniversului. Dar structura holografică este un produsfireşc al simultaneismului dinamic. Solomon Marcus afost izbit de prezenţa masivă a unei viziuni holograficela Eminescu (v. Invenţie şi descoperire, Ed. CarteaRomânească, 1989). La rândul său, acad. MihaiDrăgănescu descoperea în poet un neaşteptatprecursor al conceptului de infonnaterie. Astfel derevelaţii n-ar fi fost posibile dacă Eminescu ar fi rămasla vechiul concept de adevăr. Dacă rezumămelementele comune care au dus la afinităţile dintreuniversul lui Eminescu şi cel al lui Einstein, acestea arfi: kantianismul - care trebuia depăşit, o capacitatesimilară de percepţie a lucrurilor, setea enormă decunoaştere, sinteza datelor ştiinţifice de la sfârşitulsecolului al XlX-lea. Dar dacă aceste puncte deconvergenţă sunt foarte importante, la fel de importantedevin elem entele care-i despart p e cei doi. în primulrând Einstein e mai tânăr cu 29 de ani decâtEminescu. Românul a murit când Einstein împlinea 10ani. în 1872, nici nu se punea problema cuantei lui* Cititorul poate consulta voi. David Bohm, Plenitudine:i lum ii ş iordinea ei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

Planck sau a contracţiei Lorentz, ambele descoperirisurvenind abia la 1900. Cu toate acestea, înmanuscrisele poetului există, ca un miracol, reţinut termenulde cuantă; plus de asta, Eminescu avea noţiuneade contracţie a timpului, prin intuiţie poetică, să zicem.Să adăugăm răscolitoarea sintagmă "curba în infinit auniversului”, pe care a semnalat-o George Munteanu, şiavem germenii principali ai relativismului, rămaşi, dinpăcate, la acest stadiu. Dar piedica cea mai mare încalea gândirii eminesciene a fost insuficienta stăpânirea limbajului matematic, deşi poetul a făcut eforturieroice, târzii, de a se iniţia cât de cât în acest domeniuşi progresele sale sunt imposibil de ignorat. ( Justa lorevaluare a întreprins-o Solomon Marcus în studiulEminescu - orizontul matematic, inclus în voi. Invenţieşi descoperire). De aceea, în ciuda fulgurantelor saleintuiţii, în ştiinţa fizicii, n-a trecut dincolo de un anumitprag al diletantismului. Şi asta din pricină că vocaţia saprincipală nu era a unui specialist în ştiinţă, ci poezia.Aici, Eminescu îşi ia, cum se spune revanşa asupracetăţii ştiinţei. Ceea ce a înfăptuit Einstein pentruştiinţa secolului XX, a realizat Eminescu pentru artamodernă.Arta poetică eminesciană, atât prin realizare, câtşi prin concepţie, deschide un drum atât de îndrăzneţ şide complex, încât i-a găsit nepregătiţi să o valorifice peistoricii şi criticii literari. De-aici începe paradoxulemiescian. Era normal ca o viziune ontologică, dublatăde una cosmologică, atât de cutezătoare, să apară cuun ceas mai devreme decât în ştiinţă. Din "nefericire” s-a întâmplat asta în cultura unui popor marginalizat deistorie, în care s-a insinuat cu perfidie un com plex alîntârzierii şi al "datoriei” de strictă sincronizare cu

Europa apuseană. Iată izvoarele dramei eminesciene: întimp ce Eminescu a fecundat toată marea culturăromânească modernă, critica a creat mitul"romantismului întârziat”. Să ne mai mirăm dedezinteresul Europei fată de Eminescu ? Cu atât maimult, cu cât arta europeană apucase ea însăşi pe o altăcale, a cărei piatră unghiulară o pusese simbolismulfrancez, în divergenţă cu marea răsturnare einsteinianădin ştiinţă. Fiindcă adevărata expresie artistică pemăsura cosmologiei simultaneist - relativiste era poeticatotală a lui Eminescu şi nu antiarta spre care se vandreptafoarte repede avangarda culturii europene,urmaşa simbolismului francez. W. Heisenberg aînţeles, printre primii, această discrepanţăneaşteptată dintre universul einsteinian şi criza artei, încare agoniza, de fapt, refuzul optimismului ştiinţeiclasice. De aceea, Heisenberg prevedea că sincronizareaartei cu modelul cosmologic al veaculuinostru va duce, cu necesitate, la depăşirea tuturor experimentalismelorşi teribilismelor, în favoarea uneiviziuni totalizante, ceva în genul unui nou clasicism saua unui nou romantism. La fel gândea şi MirceaEliade. într-adevăr, după 1960, apare chiar o viziunesim ultaneistă la romancierii care s-au străduit sădepăşească Noul Roman. Altminteri, cubismul luiPicasso (considerat de către unii drept cel mai marepictor al secolului) este tot o formă de simultaneismcare a marcat poezia simultaneistă a lui Apollinaire. Inaceeaşi direcţie a evoluat si romanul sud-american, ocapodoperă a simultaneismului din această zonă fiindO sptă de ani de singurătate, care i-a adus lui GabrielGarcîa Mârquez premiul Nobel. Eminescologul MihaiCimpoi a fost primul care a atras atenţia asupra

surprinzătoarelor similitudini dintre cartea lui Mârquezşi nuvela Sărmanul Dionis. Să adăugăm la toate acesteacă unul din restructuratorii conceptului de poeziemodernă a fost Nichita Stănescu, şi asta pentru că aînţeles ca nimeni altul eminescianismul. Postmodem ism ul de astăzi merge pe acelaşi drum, legitimândun pluralism estetic de largă cuprindere (chiardacă, la noi, unii îl răstălmăcesc tot în accepţiaexperimentalismului îngust ! ). De aceea, pentruEminescu abia astăzi bate ceasul consacrării universale,ca veritabil întemeietor. Acest ceas nu mai trebuie ratatdin pricina criticii conservatoare.Dacă ar fi să mai aduc o explicaţie a rezistenţeifaţă de eminescianism, aceasta vine din supravieţuireascientismului clasic în istoria şi critica literară,îndeobşte la noi. De aceea, criticii literari şi azi sesperie de ideea alăturării lui Eminescu de Einstein !Cum ? - se întreabă cuprinşi de panică, e posibil săaşezi un poet dintr-o cultură marginală lângă un numeca al lui Einstein, care a răscolit un întreg secol deştiinţă ? Este adevărat, cu descoperirile lui Einstein şiale urmaşilor săi lumea a progresat enorm, până acoloîncât să-şi pericliteze existenţa. Einstein însuşi a înţelesprimejdia şi legenda spune că a distrus ecuaţiaunificării tuturor forţelor din univers, care i-ar fi datomului puteri peste nivelul inteligenţei sale (v.misteriosul experim ent Philadelphia). Fizicianul asimţit că e nevoie de altceva pentru ca omenirea să fievrednică de frumuseţea universului în care locuim. Darel n-a putut să dea acel altceva. L-a dat, în schimb,Eminescu. Este POEZIA. Fiindcă mesajul cel mai înalt aluniversului este armonia. Şi armonia eminesciană esteacel altceva pe care nu l-a putut da, mesaj superior

ştiinţei şi infinit mai dificil de descifrat şi de urmat. în else află cheia supravieţuirii speciei umane. Einstein alucrat toată viaţa la găsirea "ecuaţiei universului”. Şi casemn că înaintaşul său necunoscut trăia într-o lumesimilară, vom descoperi că Eminescu era bântuit deaceeaşi dorinţă de a stăpâni o "teorie a ecuaţiuniiuniversale”. Nici unul n-a găsit-o în termeni matematici(deşi urmaşii lui Einstein fac astăzi progrese în GrandUnificatori Thcoiy). în schimb, Eminescu a cucerit-o înlimbajul p o eziei, împreună cu toţi marii poeţi ai lumii.5. De la adevăr la conceptul demodernitate (revenire)Aşadar, pâstrînd adevărul gândit ca fiinţă, aşa cumvor fi făcut anticii şi, în secolul nostru, Heidegger,Eminescu distinge între adevărul fiinţei ("substanţial”,cum ar zice Camil Petrescu) şi adevărurile istorice,perisabile (”ce-i azi drept, mâine-i minciună”). Deşipoezia şi filosofia au acces la adevăml fiinţei, totuşidiversele sisteme nu sunt ele însele stăpâne aleadevărului. Asemenea disociere este o altă dovadă areconstrucţiei conceptului de adevăr. Heideggerredescoperea în aletheia grecilor şi în poezia unuiromantic, Holderlin, temeiul Fiinţei. Cum se vede,Heidegger n-a avut nevoie de argumentul simbolistpentru a redimensiona gândirea poetică modernă. El aidentificat în limbajul poetic "casa Fiinţei”, aletlieia.Altfel spus, nu abandonează adevărul, deşi, ca şi simboliştii,investeşte cuvântul cu suprema demnitate. Esteexact drumul pentru care a optat şi Eminescu. Abia înacest context se va putea înţelege cutezanţa

eminesciană a coroborării cuvântului poetic cuadevărul. Căutarea e chin (”pe cap îţi cade cerul"), datfiind că poezia nu e pură aventură a limbajului("cuvinte goale”). "A turna în formă nouă, limba veche.şi-nţeleaptă”, a ajunge la "formele perfecte" de care ebântuit poetul constituie şansa atingerii adevărului. încuvântul poetic, "lumea cea gândită pentru noi aveafiinţă”. Or, gândirea autentică - spune Heidegger - estegândirea fiinţei. Se impune originalitatea soluţieieminesciene în a defini modernitatea: esenţa"frumosului” stă în dinamismul formelor, dar formele însine nu pot fi dinamice, vii, nu pot fi în adevăr. Deaceea, cuvântul manipulat e ameninţat veşnic decăderea în formă, de degradare. Şi poetul nu selimitează doar la literatură. Ceea ce el numeaapriorismul ideilor, nu diferă de "apriorismul” formelorinstituţionale şi pseudoartistice. Intr-un articol dinTimpul (6 mai 1881), citim: "oricine va voi să defineascămarele mister al existenţei va vedea că elconsistă în împrospătarea continuă a fondului şipăstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit purureanou”. Să se observe că poetul pune aici problema lanivel ontologic şi că poziţia lui este în dezacord cucriteriul lovinescian ”de la forme la fond”, criteriu carea marcat pe termen lung conceptul modernităţii lacriticii noştri. Se înţelege de ce Eminescu nu a contat şinu contează încă în poezia modernă, fiindcă ar trebuisă se răstoarne un întreg sistem de "valori” şi conceptecritice.Pe de altă parte, se poate trage de aici concluziacă Eminescu este un partizan al celeilalte extreme, carel-ar împinge în tabăra "tradiţionaliştilor”? Aşa au gânditjudecătorii lui. Se cuvine, însă, să fim atenţi la

nuanţe. Tradiţionaliştii consecvenţi pariază peconservarea fondului autohton. Dar Eminescu vorbeştede "împrospătarea continuă a fondului” şi din acestpunct de vedere, se-ntâlneşte cu Lovinescu. Şi criticulde la Sburătorul crede într-un saeculum, un spirit alveacului, deci, care se-mprospătează periodic. Cu acestspirit trebuie să se sincronizeze şi literatura. Nu altcevasusţine şi Eminescu. Aici, cred, s-a produs confuzia luiLovinescu, preluată şi de discipolii săi. Numai căLovinescu şi-a luat măsurile de precauţie prinintroducerea noţiunii de diferenţiere pe care urmaşii săiau ocultat-o într-un mod neaşteptat.A conserva form ele şi nu fondul, iată formulaîndrăzneaţă a lui Eminescu. Dar a conserva formele nuînseamnă a le condamna involuţiei, cum s-ar crede. Emomentul când Eminescu vine cu o a douaprecizare fundamentală. El dă exemplul Angliei carepăstrează ”şi astăzi vechile sale forme istorice, purureareîm prospătate de spiritul modern, de m unca m odernă'(s.n.) . De aceea Eminescu nu s-a temut de "formele”poetice tradiţionale româneşti, romantice, antice, clasiceetc. împrospătate de spiritul veacului, ele nu maiputeau rămâne ce-au fost. Am dat exemplul formelorfolclorice care devin, sub pana eminesciană, "folclorsavant”. Dar acel "metru antic” cât de modern sună înOdă (în m etru antic) !Altminteri, o logică simplă ne spune că nu poţi fim odern optând pentru forme - inerte în sine - cipătrunzându-te de m isterul existenţei, identificabil şi cu"spiritul veacului”. împrospătarea formelor trebuie săvină din adâncurile fiinţei, nu prin împrumut, cumrecomandă sincroniştii. Ar însemna că e suficient săpreiei tehnica textualistă, de exemplu, ca să fii artist

are, reprezentativ pentai modernitate ! Ceea ce nu sec nfirmă. Formele particularizează, nu sunt universale.Rdicarea lor la rang de universalitate vine dinparticularismul lor profund. De-aici ostilitatea luiEninescu faţă de împrumutul de forme, de idei a priori,cim le spunea poetul, pentru a semnala deopotrivăinpostura strecurată în ”forme” şi ”fond”. Poziţia luiEninescu rezolvă cu supleţe relaţia dialectică de lam ţional la universal. A rămâne în "forme” fară a fipitruns de duhul veacului înseamnă a fi prizonieruluiui specific naţional epigonic, cum vor riscasămănătoriştii minori. Criteriul rămâne cel ala:evănilui, în definirea naţionalului. Nimic nu poate fiasevărat numai prin faptul că e naţional. Eminescupeţuia formula maioresciană a "naţionalităţii în margnileadevărului”.O primejdie similară, chiar dacă de altă natură, îip;ndeşte pe ”experimentaliştii” rupţi de geniul naţional.E f5ot impresiona doar ca manechine ale modei. Dacăv;:ţa s-ar reduce la formele pe care le creează, atuncic;davrele nu ne-ar mai dezgusta. Confruntându-se cuspnoasa chestiune a formelor în artă, Eminescu e ped;plin conştient de noutatea gândului său, de negăsitîr estetica tradiţională: ”S-a zis de mult că frumuseţeaceisistă în proporţia de forme. Nim ănui (s.n.) nu i-av

se declara adept al "nefericitei secte”,"pătruns deadâncasete a formelor perfecte”. Frumuseţea şiadevărul sunt în form e şi totuşi dincolo de ele. Cumgândea Nichita Stănescu. Poezia e în cuvinte şi totuşidincolo de ele, în necuvinte. Formele perfecteeminesciene nu sunt tocmai transcenderea formelor ca"proporţie de mişcări” ? Iar "proporţia de mişcări”,imposibil de conceput fără corporalitate - şi totuşidincolo de ea - nu ne trimite la acel misterios "legănat”, ”fără ploaie”şi ”fară vânt”, al codrului eminescian, deprofundă sorginte românească dar atât de universal ?Aceste observaţii, fără a fi definitive, vin săcompleteze imaginea poeticii eminesciene din carteamea din 1984. Scopul a fost nu atât descrierearevoluţiei poetice eminesciene, cât de a sublinia netemeiniciaexcluderii lui Eminescu din contextul marilorprefaceri spirituale ce s-au conturat la sfârşitul secoluluial XlX-lea. Şi dacă Eminescu este perfect asimilabilpluralismului estetic postmodernist, se pune întrebareade ce suntem somaţi, mai departe să ne despărţim degeniul lui poetic, etichetându-1 neobosiţi detradiţionalist ?6. Tripla "despărţire” de Eminescu(reluare)Am zăbovit, până aici, îndeosebi asupra primei"despărţiri” de Eminescu, dar, inevitabil, au intervenit şiingerinţe ale celei de-a doua "despărţiri” - de omul deştiinţă. Nu mai puţin virulent este contestat doctrinarulpolitic. Sunt scoase de la naftalină etichete şi aprecierimai vechi, multe din timpul vieţii poetului. Una e să

citeşti un interviu nedrept al lui Moses Rosen şi alta uneseu cu armătură culturală semnat de un VirgilNemoianu şi intitulat simbolic Despărţire deem inesckm ism (în Astru, nr.7/1990).D-1 Nemoianu, şcolit în diaspora românească,anunţă abandonarea urgentă a eminescianismului care -nu ne vine a crede - de un secol încoace, are o influenţănefastă asupra culturii noastre, întrcât îi canalizeazăenergiile spre ... naţionalism şi fascism !Mai întâi, d-1 Nemoianu constată un adevăr şianume că modelul Eminescu a influenţat numeroasepersonalităţi ale culturii naţionale, că a fost, de fapt,principalul ferment al acestei culturi: ” Din Eminescu audescins Goga, Iorga şi Pârvan, iar apoi Eliade,Vulcănescu şi Noica, chiar şi universul blagian (cu multmai autonom) ar fi greu de imaginat fără o genealogieeminesciană”. Dar parcă numai aceştia au fost marcaţide geniul eminescian ? Chiar şi avangardiştii, devreme ce B. Fundoianu îl recunoaştea de precursor!Şi influenţa nu se opreşte la generaţia "Criterion”, cicontinuă până la Marin Preda şi Cezar Ivănescu, pânăla Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru,Grigore Vieru, Nicolae Dabija, ca să-i amintim numaipe aceştia. Şi, foarte probabil va continua să înrâurezeşi alte generaţii. Dar aici e aici ! D-1 Nemoianu şi oîntreagă "pleiadă” de intelectuali tocmai de acest viitorse tem şi-şi exprimă speranţa că a sosit clipa decesuluipentru m odelul Eminescu: "Acum însă văd laNegoiţescu şi la Ileana Vrancea, la Culianu şi S.Damian, la Stahl, Berindei şi Vlad Georgescu, precum şila destui alţii, semnele unei despărţiri, fie de Eminescu,fie de descendenţa lui intelectual-politică./ Nu enefiresc să fie aşa. Din moştenirea politică a

eminescianismului s-a constituit una din pietrele detemelii ale mişcării legionare: utopistă, radicală,«tiermondistă»”.Aşadar, aceeaşi obsesie ca a rabinului şef MosesRosen ! Dar dr. Rosen pare îngăduitor comparativ cuVirgil Nemoianu. De câte nu se mai face vinovatEminescu ! El a produs "aiptura de Occident”, ne-aîmpins în ”anti-istorism”, în "pasivitate şi retrageresomnolentă”, în "sentimentalism stagnant”, iar, ”la unnivel si mai jos”, spre "violenţă sângeroasă”, pentru caîn vremea lui Ceauşescu acelaşi "să legitimezetotalitarismul orwellian întruchipat în cel mai jalnicdictator al istoriei române”.Stai şi te minunezi ce viperă primejdioasă azămislit cultura românească ! De o perfidie inimaginabilăacest Eminescu: pe unii îi ademeneşte la"pasivitate şi retragere somnolentă”, iar pe alţii la"violenţă sângeroasă” ! Un advocatus d/aboli, cusiguranţă ! Părintele Grama poate sta liniştit înmormânt: discipolii săi ating performanţe uluitoare. Tescuturi de oroare în faţa "mizeriei” spirituale anenorocitului Eminescu ! Mai poţi să crezi în poezia luicând a urnit din loc cohortele legionare şi ceauşiste ?Tânărul credul se va dezgusta - pariază VirgilNemoianu şi elita "superoccidentalizată” - de acest"antieuropean” fioros pe care românii, lăsându-seînşelaţi, l-au divinizat până ieri ! Se înţelege că toţiaceia care s-au lăsat modelaţi de Eminescu, dar maiales cei care se lasă azi, nici nu pot fi numiţiintelectuali, ci nişte bieţi "paranoici şi suspicioşi","protocronoşti” mizerabili, adunaţi în jurul luiLăncrănjan, Barbu şi Păunescu, toţi producând "un

scris mediocru şi nociv, prin anacronismul hilar almanifestării lor”.După această execuţie sângeroasă a modeluluicultural naţional, fireşte trebuia pus altceva în loc.Există vreo personalitate în cultura noastră în măsură săbiruie influenţele nefaste ale eminescianismului ? Optimismuld-lui Nemoianu este de-a dreptul debordant.Acea personalitate trebuie să fie neapărat un gânditor,adică un filosof. Şi care e cel mai mare filosof român alultimelor două-trei decenii ? Un neavizat ar lua-oînainte şi ar pronunţa numele lui Constantin Noica.Eroare fatală, căci Noica este tot un produs aleminescianismului ! Atunci cine ? "Mihai Şora, poate celmai remarcabil filosof român din ultimele două decenii.Original de la început (mare NOROC pe Şora că nu s-alăsat ispitit de Eminescu ! Cum să se lase ?!, n.n.)prinsinteza dintre existenţialism, neo-tomism şi marxism pecare a încercat-o în tinereţe original prin stil şiformulare, Şora poate fi însă definit până la un punctdrept omul care a pus în lumină potenţialităţilepluraliste, democratice şi cosmopolite pre-existente înmodul de filosofare românesc care l-a precedat”. Şifiindcă nu poţi elimina chiar aşa uşor pe un Blaga, unMircea Florian, un C. Rădulescu-Motru etc., şansaacestora de a fi recuperaţi pentru cultură e să fie citiţiprin grila Şora !Nu ştiu dacă Virgil Nemoianu i-a făcut vreunserviciu lui Mihai Şora prin fantastica lui supralicitare.Sigur e că un filosof modest ca Mihai Şora nu va aveaniciodată câştig de cauză în faţa lui Eminescu şi Noica.Spaima de m odelul Eminescu, însă, este atât de acută,încât până şi un fost eminescolog ca I. Negoiţescu adevenit un Grama al celor doi. In imaginaţia lui

Negoiţescu, Noica apare ca un înverşunat ”antioccidental”şi un ceauşist notoriu: "«Filosoful de laPăltiniş» (ghilimelele contestă până şi calitatea defilosof a lui Noica! , n.n.), care cocheta cu putereaceauşistă (...), denigrator al Occidentului actual înnumele unei pretinse spiritualităţi mai vii pe tărâmurilenoastre - cred că s-ar fi văzut, probabil, în completdezacord cu cel mai important elev al său de altădată,Gabriel Liiceanu, cel atât de nobil activ, pe tărâm politicazi. Poziţia politică a lui Noica, cu consecinţele eicontradictorii, ca şi semantica sa filosofică naţionalistă,ar fi modelul cel mai potrivit pentru condeierii de laRomânia Mare".Mărturisesc că nu l-am crezut, până acum, peNoica drept un denigrator al Occidentului. Asta e odescoperire a lui Negoiţescu strâns legată de apreciereacă România n-ar avea o spiritualitate vie, aşa cumcredea Noica, ci ar fi impregnată de acelaşi marasmisvorât din modelul Eminescu : ” ne simţim completstrăini de ideologia lui politică retrogradă, cu urmăriatât de nefaste în societatea românească, sesizabile, dinnefericire, până astăzi”. (Interviu acordat MagdeiCârneci, în 22, nr.39/1990).Din fericire pentru Eminescu şi cei înrâuriţi degeniul său, toate aceste cumplite acuzaţii nu se rezumădecât la etichetări lipsite de demonstraţiile de rigoare,în realitate, Eminescu, Iorga, Blaga, Mircea Eliade,Noica etc. au fost europeni desăvârşiţi, mai europenidecât cei care trâmbiţează pe toate drumurile că numaiei deţin cheile de la porţile Occidentului. Cum te poţipretinde campion al democraţiei, al pluralismuluipolitic şi spiritual şi, în acelaşi timp, să profesezi ointoleranţă aşa de înverşunată împotriva unei culturi

pe nedrept marginalizată de istorie ? Numai două cauzepot genera un asemenea comportament straniu: pe deo parte, din ignoranţă, din lenevia de a citi şi înţelege,de pildă, publicistica lui Eminescu; pe de altă parte,dintr-o aversiune gregară faţă de poporul român şicultura acestuia, specifică celor veniţi în Ţările Româneca pe un pământ al făgăduinţei şi care n-au făcut niciun efort de integrare în ritmurile culturii naţionale, ci autratat-o cu dispreţ "cosmopolit”, cu aeml de privilegiaţiai sorţii. Aşa au procedat fanarioţii în Muntenia şiMoldova, rusofonii în Basarabia, ungurii în Transilvania.Bineînţeles că batjocora la adresa românilor a fostîntotdeauna mascată de principii frumoase, ca d e­mocraţia, drepturile omului, internaţionalism ul etc.,care pot înşela şi produce bizarul fenomen almancurtizării, al celor dispuşi să arunce săgeata înproprii părinţi. Oricât de crud ar fi adevărul, un IonNegoiţescu, lovind în geniul naţional, reacţionează caun mancurt tipic, deşi poate nu e conştient de aceasta.Faptul ţine de o condiţie tragică.în zadar s-a străduit, recent, Ileana Vrancea(mentor politic şi spiritual al ultimului Negoiţescu) săelogieze tocmai metamorfozarea criticului în adept al"galaxiei Grama”. Ileana Vrancea, descinsă din cel maisumbru proletcultism, şi-a asumat sarcina ingrată de aeroiza îndeobşte avatarul unui Negoiţescu agonic,încrâncenat, antieminescian (v. D estinul maiorescianuluiI. Negoiţescu, în "România literară”, nr. 12, 13, 14,15/1996, studiu publicat întâi în Germania). Ironiatragică face că în 1953, când Negoiţescu definitivaprima redactare la sublima sa carte Poezia luiEminescu, Ileana Vrancea îi prigonea pe maiorescieni,înălţând osanale poetului proletar Th. Neculuţă, între

altele. Negoiţescu era atunci un proscris. în eroismulsău cultural, redacta, în 1977, al doilea manifestspiritual de răsunet (după cel de la Sibiu, din 1943), încare cerea reeditarea "scrierilor marelui gazetar care afost Eminescu”. Scrisoarea manifest din 1977 avea să-iaducă lui I. Negoiţescu exilul. Dar cum de a fost posibilca de la urgenţa reeditării "scrierilor marelui gazetarcare a fost Eminescu” I. Negoiţescu să ajungă în mocirla"galaxiei Grama” de după 1989 ?Ion Negoiţescu nu numai că n-a retractatnăucitoarele sale acuzaţii la adresa poetului, dar s-atransformat, în anii 1990-1991, într-un campion absolutal "galaxiei Grama”, augmentând etichetările ori decâte ori i s-a ivit prilejul, dezvăluindu-ne, astfel, căatacul din 1990 al lui Moses Rosen n-a fost decâtînceputul unei campanii susţinute şi concertatedinlăuntrul şi din afara României împotriva modeluluicultural naţional. în Convorbiri literare, Baricada, Agoraş.a., Eminescu se înfăţişează, sub pana d-luiNegoiţescu, drept un "feroce antidemocrat”, un"protolegionar” , un "om politic absolut execrabil”(noroc că poetul n-a fost niciodată om politic !) etc.Mai mult, criticul i-a condamnat, în câteva rânduri petinerii din Piaţa Universităţii că şi-au luat ca stindardportretul poetului ! Toate aveau să se concentrezetranşant în concluzia că Eminescu este un fel de cancerEpitetul pare cu atât mai straniu, cu cât Negoiţescu însuşi, întinereţe, l-a elogiat undeva pe Zelea Codreanu, în care vedea pe"marele iniţiator de revoluţie spiritual-politică’’(cf. Pavel Ţugui, loriNegoifescu-apologet al totalitarismului legionar; în "Totuşi iubirea”,nr.37/1991).

al istoriei moderne româneşti, că to t răul de la el n i setrage.Ce semnificaţie are ideea grozavă că m odelulEminescu e marea pacoste pe capul României ? Ceea cepare încă o izbucnire accidentală şi necontrolată la V.Nemoianu, Ileana Vrancea, I. Negoiţescu, S. Damianetc., se arată, în realitate, a fi un program îndelunggândit şi urmărit, repus acum pe tapet cu mai mulţisorţi de izbândă, de vreme ce, în ultimele decenii, s-areuşit racolarea unui mare număr de intelectuali români -la curentul antinaţional (de la semnatarii faimoaseiDeclaraţii de la Budapesta, până la ultimii furioşireprezentanţi ai "galaxiei Grama”). Limpezimeaacestui program a ieşit în relief la o masă rotundă petema Naţionalism, antisemitism, creştinism, iudaismorganizată de Fundaţia Culturală Română condusă deacad. Augustin Buzura, la începutul lui iulie 1991 şigăzduită de paginile revistei Curierul românesc (nr. 11-12), cu o participare de prestigiu (N. Manolescu, Z.Ornea, N. Breban, Gh. Buzatu, Eugen Simion, N. Cajal,Cezar Baltag ş.a.). Vioara I a fost, însă, Jean Ancei,istoric din Israel, emigrat din România în 1963, autor almai multor lucrări despre români, tipărite sau în curs detipărire la Tel Aviv, Londra etc.Interesant este faptul că şi pentru d-1 Ancei,România se prezintă ca un organism bolnav care trebuietămăduit cu mijloace radicale. Dar I. Negoiţescupare un spirit empiric pe lângă cel metodic al d-luiAncei, care vine înarmat cu un întreg arsenal ştiinţificde diagnoze, prognoze şi medicaţii. Autoail a procedatcu metodă, a luat din istoria ţării un "eşantion”reprezentativ, perioada dintre anii 1859-1947. Cum sevede nu s-a încurcat cu un secol fanariot sau cu cei 42

cie ani de comunism. în tot acest răstimp, adică înperioada făuririi României moderne, ţara a suferit de omaladie cumplită care i-a blocat accesul spre Europa.Din două izvoare a plecat ”răul”: ideea naţională şiromânismul. (Cum se face că sionism ul, care i-a adunatpe evrei în Israel, e o idee bună, iar ideea naţionalăcare i-a adunat pe români într-un stat unitar, fărăpretenţii de cuceriri teritoriale, e atât de ”rea” ?) Tocmaicele două idei i-ar fi silit pe români să refuze esenţialul- năzuinţa spre un regim democratic. După oaspetelenostru, ideea de dem ocratic ”n-a existat niciodată, înprincipiile fundamentale ale poporului român”, încât"românismul, încă de la începutul său, nu a inclusconceptele democratice care au stat la baza ideologieiprogresiste europene”. Revoluţionarii de la 1848 au fostprimii care au abandonat democraţia (să înţelegem căsub fanarioţi a fost democraţie ?), făcând să disparăcetăţeanul şi să apară patriotul, cel ironizat deCaragiale, dar exaltat de Eminescu! D-l Ancei uită că"patriotul” a fost, în primul rând, obiectul sarcasmuluieminescian şi-l acuză (asta trebuia să fie şiţinta!) pe poet că - deşi a studiat în Occident -, nu aînţeles nimic din geniul Europei, încât s-a întors în ţarăcu ”o incompletă digerare a ideilor şi valorilorOccidentului, o lipsă de curaj şi de luare de atitudine înce priveşte critica societăţii româneşti”. (Citim şi nu nevine a crede. Eminescu lipsit de curaj şi de spirit critic?). Dar d-l Ancei continuă, afirmând că spirituleminescian a produs o influenţă nefastă, încât"societatea românească şi-a creat etaloane speciale devalorizare a existenţei sale, românismul ieşind dinsistemul vest-european de etalonare a valorilor, cudeformaţii resimţite până azi. Mai ales prin articolele

sale politice, Eminescu a pus bazele unei concepţiiînchise, ce determină complacerea în semivaloare siorientarea spre reacţionarism. S-a ajuns astfel laexaltarea sentimentului de solidaritate naţională înumbra căruia orice poate fi iertat. Şi mistificărilegrosolane continuă vertiginos : a doua mare nenorocirepe capul românilor, după Eminescu, este chiarprodusul eminescianismului, nimeni altul decât N.Iorga, care a pus "bazele naţionalismului românescde azi”, şi care naţionalism n-a putut fi sugrumat nicimăcar de internaţionalismul comunist de după 1947,perioadă nu întâmplător neluată în calcul de eşantionulistoric al d-lui Ancei. Nu spusese la 1 decembrie 1944(în Răspântia) internaţionalistul I. Ludo că Iorga emarele vinovat al istoriei moderne a românilor, că,împreună cu L. Rebreanu şi alţi intelectuali ai vremii,reprezenta "elita ciomăgaşă a neamului, toţi ideologiiconfuzionismului rasist, toţi mentorii cretinologieiromâneşti” ? Curtea-i luminată ! Cum să zăbovească unpopor în cretinologie ? Nu trebuie el ajutat să seschimbe din rădăcini, să se vindece ?Nu e greu de ghicit cum arată istoriaromânească, de la Cuza la Ion Antonescu, în lucrăriled-lui Ancei şi nu e de mirare că o parte a opiniei publiceinternaţionale ne priveşte ca pe nişte barbari rătăciţiprin Europa modernă. Jean Ancei a întrecut într-atâtmăsura, încât până şi adepţii săi din România s-auvăzut într-o postură jenantă şi au încercat să maiîndulcească lucrurile. Cazul lui Z. Ornea (pe care unii îlconsideră spiritul director cel mai autorizat al culturiinoastre, în ultimele decenii !), care, totuşi a sfârşit prina-1 confirma pe d-1 Ancei, subliniind faptul că"într-adevăr, România este o ţară retardatară, ea a intrat

târziu în circuitul lumii”. Dar ceilalţi intelectuali cumau reacţionat la proba de foc Eminescu ? Cu totulonorabil, aş zice, în cazul unui poet precum CezarBaltag. N. Breban a replicat cu indiscutabilăamărăciune: ”Nu trebuie să ne împingeţi spre ceea ceeste mai urât în noi”. Şi i-a reproşat Inchizitoailui cădezvăluie ”un dispreţ globalizant faţă de culturaromână”. Poţi trece, însă, pe lângă nuanţa dramaticădin primele cuvinte reproduse din replica d-lui Breban?Prozatorul îl imploră pe oaspete să nu ne împingă sprece e m ai urât în noi. Dar ce e mai urât în români, dupăJean Ancei? Ideea naţională, românismul, Eminescu şiIorga ! Nu e de mirare că, strecurându-se pe aceeaşilinie, cu mare abilitate, nici N. Manolescu nu i-a luatapărarea lui Eminescu, deşi criticul a depăşit reacţiapur sentimentală şi a trecut la o argumentaţie criticăriguroasă. N. Manolescu a atras atenţia conferenţiaruluide la Yad Vashem că ”prezentându-şi ideile în felulcum a făcut-o, se expune unor obiecţii la fel dedrastice ca şi judecăţile avansate ”. Constatăm, însă, căN. Manolescu a contestat doar culpabilizarea în bloc aculturii româneşti. în esenţă, Jean Ancei nu a greşitacuzând ideea naţională, pe Eminescu şi Iorga, dar aignorat faptul că, în paralel, s-a dezvoltat şi o direcţie"democratică”. în mod arbitrar, criticul de la Românialiterară îl opune pe D. Cantemir lui Ion Neculce, peAlecsandri lui Alecu Russo, Junim ea lui Eminescu, peE. Lovinescu lui L. Blaga şi N. Iorga etc. Primii ar fireprezentat europenismul şi democraţia, pe cândceilalţi naţionalismul. Tabloul se bizuie pe o fantezistăopoziţie dintre ideea naţională şi dem ocraţie când, înrealitate, democraţia autentică este menită să

ocrotească şi să dezvolte liber geniul creator al unuipopor.Teza este răspicat formulată de Leon Volovici,alt culpabilizator al românismului, pe filierăeminesciană: ”Pe terenul doctrinelor naţionaliste, ceidoi termeni naţionalism şi democraţie, se află într-unraport de excludere.” (Cf. Ideologia naţionalistă şi«problem a evreiască», Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995,p.51). De la M. Kogălniceanu, Heliade, SimionBărnuţiu, Haşdeu şi Eminescu până la Mircea Eliade şiEmil Cioran, mai toţi intelectualii şi oamenii politiciromâni sunt trataţi prin prisma m aladiei naţionalismului,de către Leon Volovici. Autorul reaprinde cu ointensitate demnă de o cauză mai bunăproblema "xenofobiei”,"antisemitismului”,"paseismului”,”reacţionarismului” etc. la Eminescu. De astă dată, spredeosebire de Jean Ancei, Leon Volovici găseşte cătocmai mediul european este vinovat de naţionalism ulşi antisem itism ul eminescian : "Prin formaţieintelectuală şi temperament artistic, Eminescu este maiapropiat de romantismul german în spiritul căruia s-acristalizat şi ideologia sa naţionalistă: telurică, paseistă,predispusă spre xenofobie. Ca şi prietenul său IoanSlavici şi alţi intelectuali români, mai ales cei originaridin Transilvania, Eminescu a studiat la Viena, în jurulanului 1870, adică în unul din primele focare aleantisemitismului european modern”. (Ibidem , p.32).In prima parte a acestei cărţi am văzut soluţiaechilibrată, centrată pe latinism, având ca pivot Franţademocratică şi civilizată, în crearea noii Europe. Poetula plătit teribil pentru aceasta. Dar călăii săi nu vor săştie. Cu citate ciuntite, abil manevrate, Leon Volovicireface imaginea unui Eminescu deosebit de

"primejdios”, care "a avut o înrâurire covârşitoareasupra orientării curentelor naţionaliste şi creării unui«misticism naţional»”. Cu asemenea bombardamentideologic nu e de mirare că un Ion Negoiţescu s-atransformat dintr-un apărător al "marelui gazetarEminescu”, într-un violent corifeu al "galaxieiGrama”.Ca şi-n anii sovietizării, se constată că şi-ndeplină libertate propaganda ideologică îşi atinge ţinta.Unii intelectuali români, somaţi să se lepede de arheullor naţional (modelul cultural Eminescu) o fac culargheţe dezarmantă. Ei cred cu adevărat că democraţiaeste incompatibilă cu a gândi şi a simţi româneşte, cunaţionalismul. Chit că e un artificiu ideologic vechi, desorginte kominternistă. Mihai Ralea, cu luciditatea-irecunoscută, năruia această teză încă dintre cele douărăzboaie mondiale: ” Nu numai că între democraţie şinaţionalism nu este nici o antinomie, dar naţionalismuleste o invenţie a democraţiei.(...) Putem afirma, maimult, că numai democraţia poate fi cu adevăratnaţionalistă”. (Scrieri, 5, Editura Minerva, Bucureşti,1989, p.269). Naţionalismul şi democraţia (care nu seconfundă cu agresivitatea imperială, şovinistă) suntideile-forţă ale întemeierii civilizaţiei europenemoderne, demonstrează Ralea, cu bogate argumente.Fără democraţie şi naţionalism, generaţiile lui M.Kogălniceanu şi Iorga n-ar fi înfăptuit cele două Uniriale românilor (1859, 1918). Mai ales poporul român n-are a se teme de democraţie, fiindcă el a avut de suferittocmai în momentele în care minorităţi antinaţionale(supranaţionale, indiferent de origine etnică) au avutpretenţii hegemonice asupra majorităţii, încălcându-setocmai principiul fundamental al democraţiei. Aşa s-aîntâmplat cu românii din Basarabia sau Transilvania,

aşa au stat lucrurile sub fanarioţi sau comunişti. Unpopor n-are nici o şansă de a se afirma şi a însemnaceva în istorie lepădându-se de propriul său arheu.Ideea naţională este o categorie spirituală, înaintede toate, iar românismul nu-şi poate îngădui să fiealtceva. Fără ”ideea naţională” nici Franţa n-ar fi devenitcivilizaţia şi cultura pe care le ştim, iar Israelul n-ar fiexistat azi şi evreii ar fi fost de mult asimilaţi. Oare sănu fi aflat acest lucru Jean Ancei, Leon Volovici şi internaţionaliştiinoştri ? O ştiu prea bine, numai că nu leplace arheul românilor şi vor o altă identitate pentrupopulaţia din Carpaţi. Alt sens nu poate avea distrugereamodelului cultural eminescian, începută dekominternişti şi continuată azi în straie ce par denerecunoscut.Am văzut deja că "mentorul” Z. Ornea îndemnadeschis la o îngropare a eminescianismului: "Opiniilelui Eminescu despre fenomenul românesc nu ne potajuta. Dimpotrivă.” (O reeditare diletantă,în 'Adevărul”,nr. 1281/1994). Ideea că tot ce e românesc cade în”semivaloare” şi "reacţionarism” este o diversiune atâtde ridicolă şi neruşinată, încât a putut naşte judecăţide valoare ca aceea a lui Virgil Nemoianu, cel care l-apus pe Mihai Şora deasupra lui Constantin Noica !Din nefericire pentru apostolii antiromânismului(care ar dori să provoace în masă devenireanonromâneaseă a românilor), românii - aşa e în firealucrurilor - nu vor putea fi niciodată europeni, fără săfie, înainte de toate, români.Suntem români şi punctum ! a spus-o răspicatEminescu şi faptul nu i se poate ierta.

FIŞĂ BIOGRAFICĂNăscut la 1 aprilie 1945, Sârbi, corn. Banca, jud. Vaslui.Studii liceale la Bârlad, fostul Complex Şcolar, azi - Liceul”M.Eminescu”(1963). Licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea"Alex.I.Cuza" din Iaşi (1970). Actualmente, profesor de limbă siliteratură română la Liceul Teoretic ”Cuza Vodă” din Huşi. Membruîn consiliul de conducere al Societăţii Scriitorilor ”C.Negri”, Galaţi.Debut în critica literară: România literarii (nr.21/1969).Debut în prozz-.Convorbiri literare (nr.4/1970).Volume:Mwt7e z id (rom an, Ed.Junimea, Iaşi, 1981); Em inescu- Dialectica stilului (Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1984);M odelul ontologic eminescian (Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1992 )■ IstoriaH uşilor (Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1995, în colab.); Plecat-am nouădin Vaslui (epigram e, Vaslui, 1996, în colab.); Provocarea valorilor(Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997).Ediţii com entate : I.L.Caragiale, O făclie de Paste (Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992); G.Bacovia, Plum b (Ed. Institutul European,Iaşi, 1997); I.L. Caragiale, Momente ş i schite (Ed. Porto-Franco,Galaţi, 1996).Colaborări în presă: Vremea nouă (Vaslui),România literară,Cronica, Ateneu, Convorbiri literare, Astm, Luceafărul, Steaua,Literatura s i arta (Chişinău), Lumina (Iugoslavia),Glasul naţiunii(Chişinău), R.I.T.L., Adevărul literar ş i artistic. Naţiunea, Adevărul.Vremea, Totuşi iubirea, Porto-Franco. Jurnal vasluian, Sinteze(B acău),Monitorul de Bacău etc.Premii : Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova,pentru cărţile despre Eminescu şi eseurile despre scriitoriibasarabeni, 1993; Premiul Societăţii Scriitorilor ”C.Negri”, pentruM odelul ontologic eminescian, 1993; Premiul revistei Literatura ş iarta, 1992 s.a.Referinţe critice : Edgar Papu, Adrian Marino, GeorgeMunteanu, Al. Dobrescu, Al. Piru, Eugen Todoran, SolomonMarcus, Mihai Cimpoi, Ioana Em.Petrescu, Constantin Călin, Dan C.Mihăilescu, Cristian Livescu, Cristian Simionescu, ConstantinCubleşan, loan Holban, Artur Silvestri, Lucian Chişu, Ioana Bot,

Constantin Trandafir, Mihail Iordachc, Eugen Lungu, Dan Mănucă,T.Pracsiu, Sandra Cristea, Marcel Crihană, Ionel Necula ş.a.

APRECIERI CRITICEAstăzi, aînd există o adevărată frenezie a ”criticii" (a seciti: a bagatelizării, a minimalizării, a ostilităţii, a releicredinţe), autorul Fragmentelor lui Lamparia vine cu poziţia,atât de necesară a iubirii. Poate că tocmai rafinamentul atâtde sensibil al nuanţelor în gândirea lui Tb. Codreanu dinvechiul "esprit de fin esse”, p e care nu-1 p o t promova decât"Ies raisons du coeur”. Autorul se supune acelei ordoamoris, postulate de Max Scheler, care cuprinde...şi secretulprofundei sale înţelegeri prin iubire, aplicate la întreguldomeniu al cunoaşterii.EDGAR PAPU, 1983Eminescu - Dialectica stilului este expresia unuiremarcabil efort hermeneutic. (...) Originalitatea tentativei luiTheodor Codreanu nu subzistă atât la nivelul fragmentului,deşi există şi aici, cât la acela al întregului. Eminescu al săueste o construcţie p e cât de complexă, p e atât de binegândită, de coerentă, de armonioasă. Consideraţii p e caream fi dispuşi a le crede prisositoare, simple paranteze oripopasuri pentru împrospătarea forţelor în anevoiosul drumal exegezei, îşi vădesc ulterior un rost precis. Meritulprincipal al autorului e că-l scoate definitiv pe Eminescudintr-o tradiţie culturală,aceea a romantismului, ca să-l aşezeconvingător la originile alteia, cu care ne simţim solidari.Este o mutaţie radicală, cu urmări încă greu de prevăzutpentru modul în care ne-am deprins a gândi evoluţialiteraturii noastre moderne. Oricât de bine ne-ar fi nutritscepticismul, elementele supuse discuţiei de către autor nupot fi ocolite de acum înainte şi nici respinse fără probe. Iara subscrie imaginea propusă de Theodor Codreanu e totuna cu a reconsidera întreaga literatură română, inclusivultimele experienţe literare. Căci, dacă Eminescu şi-a depăşitîn asemenea măsură timpul, fiind mai degrabă contemporan

cu Nichita Stănescu decât cu Maiorescu, e evident pentruoricine că vechile repere critice şi-au pierdut puterea, că dealtă măsură avem nevoie în aprecierea revoluţiilor artisticeale secolului XX, al căror radicalism ameninţă să pălească.AL.DOBRESCU.1984Carte de largă cuprindere, însumând întregul universtematic eminescian, arhitecturată baroc şi scrisă efenescent,Eminescu - Dialectica stilului impune un spirit analiticasociativcapabil să neliniştească (profitabil) valorile clasice.DAN C. MIHĂILESCU,1984Cartea este expresia unei extraordinare voinţe şi avocaţiei întru Eminescu. Dialectica stilului este o carteorganizată riguros, gândită arhitectonic, trecându-l peEminescu prin nouă cercuri dialectice, urmărindu-i cusagacitate temele, motivele, obsesiile lirice, fixaţiile stilistice.Cartea pulsează puternic, este vie, propunându-ne ofascinantă dialectică a ideilor despre Eminescu.(..JCarte deînaltă probitate ştiinţifică, Eminescu - Dialectica stilului evităsistematic judecata aleatorie sau "după ureche" invocândopinia de autoritate ori de câte ori argumentaţia exegeticăriscă să se pulverizeze. Cine a citit acest amplu studiu şi atraversat notele şi trimiterile bibliografice de la finele cărţiin-a putut să nu fie impresionat de travaliul imens şi dearmătura ştiinţifică a exegezei. Theodor Codreanu ar puteaspune ca marele Călinescu: "Orice cuvânt din cartea meapoate fi dovedit".TEODOR PRACSIU.1984...ar fi nedrept să se spună că nu întâlnim la TheodorCodreanu analize, interpretări, obsenaţii şi explicări uneori

ingenioase si pertinente. De pildă interpretările poemeiLuceafărul...AL. PIRU.1985Una dintre cele mai interesante cărţi despre Eminescuapărute în ultimul timp (Eminescu - Dialectica stilului)aparţine unui tânăr exeget din Huşi - Theodor Codreanu.MIHAIL IORDACHE, 1985O problemă interesantă şi (dificilă) de lectură şiconstrucţie critică pune Theodor Codreanu în Eminescu -Dialectica stilului.carte densă. "lucrată", ale cărei rezultatedepind exclusiv de acceptarea sau respingerea metodei cucare a fost gândită şi scrisă. Din această cauză nu ne vominteresa de concluzii şi deci de conţinutul propriu-zis, cidoar de modul de elaborare. El ni se pare semnificativ, maiales pentru progresele pe care Ie face lectura sincronică,simultană, totalizantă, în conştiinţa critică româneascăactuală. Reacţiune antiistoristă, antipozitivistă, necesară, acesttip de lectură, să-i spunem modelatoare" sau 'arhetipală",reprezintă una din intluenţele şi adaptările cele mai beneficeale structuralismului modern: opera privită ca structurăunitară de interdependente funcţionale (Theodor CodreanuIe spune "dialectice"). A restitui operei unitatea sa coerentă,particulară, surprinsă de la orizontul actual, acesta estepostulatul metodologic de bază. (...) Criticul ştie de altfel cădocumentarea nu poate fi exhaustivă decât în interiorulsistemului de lectură (p.314). care are logica , rigidităţile şicapacitatea sa limitată ele absorbţie şi de respingere. Daracest sistem urmează a fi refăcut, când apar noi date care-1contrazic formal. Primejdia pândeşte, deci. şi p e TheodorCodreanu, al cărui nivel metodologic, înalt, valorează mai

mult pentru noi, decât rezultatele la care ajunge, totdeaunaperfectibile.ADRIAN MARINO, 1986Activitatea sa culminează în masivul volum de(aproape) 400 de pagini (Cartea Românească), intitulatEminescu - Dialectica stilului. Acest volum, de o erudiţie,originalitate şi forţă de gândire cu adevărat excepţionale,marchează o adevărată cotitură în eminescologiaromânească.EDGAR PAPU.1987...dintre mai noii cititori avizaţi ai operei eminesciene,cel care face figură aparte - în atare înţeles - prin iscusinţacontextualizantă a felului de a descifra textele marelui poet(modurile de lectură subsecvente, metodele vin după) esteTheodor Codreanu. Capitole ca Al şaselea cerc dialectic.Labirintul de oglinzi din înnoitoarea sa carte Eminescu -Dialectica stilului (1984), dar şi oricare altele, frapeazăpagină cu pagină prin imprevizibilul relaţionărilor ce daumereu de gândit, ele putând fi uneori discutabile, însăniciodată incompetente şi plate.Theodor Codreanu e un autor p e de-a-ntregul format:cultura sa este excepţională, cu deschideri inter- şipluridisciplinare cum la puţini confraţi din generaţiarespectivă (dar nu numai) se pot observa; instrumentele delucru (de la aşa-nu mita "metodologie” până la ansamblu! şidetaliile de ordin comunicaţional) au ceea ce în bunullimbaj vechi se chema proprietate, iar în cel mai nou -funcţionalitate...GEORGE MUNTEANU, 1987

... unul din cei mai interesanţi critici ai generaţiei sale.ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA, 1987Despre poetul naţional, acărui exegeză a fost şi esteconsiderată o piatră de încercare scrie Theodor Codreanu înEminescu - Dialectica stilului. Şi nu oricum, ci prin aderarela o viziune critică totalizantă, dialectică, în stare să eliminefragmentarismul în interpretare. Este pusă în discuţiecalificarea lui Eminescu drept poet romantic, pornind chiarde la aprecierea maioresciană asupra modernităţii poetului,citată de mulţi, dar tot de mulţi ignorată.ALEXANDRU RUJA, 1987...critic de doctrină, Theodor Codreanu sugerează prinEminescu - Dialectica stilului (contribuţie de tot merituoasă)ceea ce va putea da, în viitor, gândirii literare româneşti.ARTUR SILVESTRI, 1988...este binevenită implicarea în discuţie a celor douăregimuri ale imaginarului, diurn şi nocturn (propuse deGilbert Durând în Structurile antropologice aleimaginarului);;/ se vedea, în acest sens, Theodor Codreanu,Eminescu - Dialectica stilului, Editura Cartea Românească,1984. Poezia lui Eminescu este în m od vizibil dominată deimaginarul nocturn. Dacă însă asociem cunoaşterea ştiinţificăimaginarului diurn şi cunoaşterii în succesiune, lăsândcunoaşterea artistică în zona simultaneităţii, atunci trebuie săne grăbim să adăugăm, aşa cum face Th. Codreanu(op.cit.,p.48) că "cea mai înaintată parte a gândiriicontemporane tinde a atenua p e cât posibil artificialaopoziţie dintre ştiinţe şi arte". Cunoaşterea în succesiuneeste de fapt cunoaşterea secvenţială, aflată sub controlulemisferei cerebrale stângi şi al raţionamentelor în etape

iguros ordonate. Era acest tip de cunoaştere în eclipsă laEminescu? Nicidecum.Rămâne atunci manipularea temporalităţii, la care neamreferit de câteva ori până aici. Th. Codreanu(op.ci.,p.~t9), aduce în discuţie următoarea reflecţieeminesciană: "Reprezentaţia e un ghem. absolut unul şisimultan. Resfirarea acestui ghem e timpul şi esperienta. Sauşi un fuior din care toarce/n firul timpului văzând numaiastfel ce conţine. Din nefericire, atât torsul cât şi fuiorul (inîntr-una. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors arepredispoziţie filosofică". Pentru a se sublinia convergentaacestui mod de a vedea cu cel relativist, este invocat un citatsemnificaţii■din Louis de Broglie; acesta ne aminteşte căEinstein imagina un univers în care "tot ce pentru noiconstituie trecutul, prezentul, viitorul alcătuieşte un bloc şiîntreg ansamblul de evenimente succesive (din punctulnostru de vedere) care constituie existenta unei particulemateriale este reprezentat de o linie. Fiecare obsen -ator. prinscurgerea timpului său, descoperă, ca să spunem aşa, noiporţiuni ale spaţiului-timp care îi apar ca aspecte succesiveale universului material, deşi în realitate ansamblulevenimentelor care constituie spatiul-timp există încă înaintede a fi cunoscut". Codreanu obsen'ă cu justeţe că ghemul,fuiorul Iui Eminescu sunt blocul la care se referă De Broelie,c ’iar "scurgerea timpului său" se asociază cu referinţaeminesciană: "Resfirarea acestui ghem e timpul şi -esperienta". Este invocată şi o reflecţie în acelaşi sens dinSărmanul Dionis.SOLOMON MARCUS, 1989E un volum ("Modelul ontologic eminescian.n.n.)scriscu inteligentă, cu foc polemic, cu pasiune exegetică cepresupune, evident, erudiţie interdisciplinară... şi ceea ceeste deosebit de important în contextul actual al

anafalbetismului valoric - cu dragoste faţă de poet şi tută decultură in genere concepută ca şansă existenţială supremă.Meritul eminescologului (criticul se referă ia Eminescu -Dialectica stilului n.n.) de formaţie mai nouă. "scientistă"este acela de a vedea un Eminescu dincolo de romantism,ceea ce-1 determină să-i analogizeze poetica cu poeticilemoderne şi postmoderne şi de a concepe eminescianismulca pe ceva mai mult decât se află asimilat în organismulspiritualeminescian.MIHAI CIMPOI, 1993Există mari cărturari şi în micile oraşe. Unul dintre eidl.prof. Theodor Codreanu care locuieşte Ia Huşi. El are ocertă vocaţie de eseist şi calităţi de prozator. Subordonatunor teze importante, scrisul său e demonstrativ şi,inevitabil, polemic. Independenţa atitudinii, imprevizibilulanalogiilor, pasiunea dialectică fac din dl. Theodor Codreanuun debater redutabil şi un colaborator dorit al publicaţiilorcombative.CONSTANTIN CĂLIN, 1993...un spirit apropiat lui D.Caracostea, adică sortit contestăriispre a-i fi recunoscute, intr-un târziu, marile merite.LUCIAN CHIŞU, 1993Lucrarea sa din 1984...a devenit un reperhermeneutic pentru orice cercetător al fenomenologieieminesciene.IONEL NECULA, 1993

...meritul lui Theodor Codreanu este acela de a şti săurmărească firul exact al unei demonstraţii de concepţiefilosofică Ia Eminescu, punând-o în acord cu marile ideidespre lume şi creaţie ce fecundau la ora aceeauniversalitatea, demonstrând marea individualitate şipersonalitatea de geniu a scriitorului, a cărui operăînchegată sau rămasă doar în ciornă e departe de a-şi fisecătuit revelaţiile de profunzime.CONSTANTIN CUBLEŞAN, 1994Analiza modelului ontologic eminescian propusă deTh. Codreanu este un strălucit exemplu de modul în carepot fi adecvate conceptele universale la cazul particular alspiritualităţii noastre. Meritul este, desigur, în primul rând, alIui Eminescu însuşi, care s-a impus de mult ca o conştiinţăeponimă, iar demersul criticului şi profesorului Th.Codreanu reuşeşte să evite capcanele neokantianismului,neoromantismului, ale fenomenologiei husserliene sau aleneo hegelianismului, ba chioar să se delimiteze de soluţiapesimistă heideggeriană din perioada Sein und Zeit. Autorulanalizei se apropie mai curând de soluţia Hartmannprivitoare la ontologia cunoaşterii sau Ia ontologia criticădominată de teoria sferei reale şi a celei ideale a existenţei.Prin geniul lui Eminescu, asistăm la o adevăratăepifanie, situaţie în care arheii se manifestă ca patterrw/r/' alegândirii româneşti. E un pisc p e care ne întâlnim cusimbolurile esenţiale ilustrate, în afară de Eminescu, deBiâncuşi, Enescu, Blaga şi , în acelaşi timp, cu valorileuniversale ale cunoaşterii. Cartea criticului Th. Codreanu eun elegant instrument de lucru şi un prilej de desfătareestetică pentru iniţiaţi.VIOREL DINESCU, 1996

SUMARI. PRIMA SACRIFICARE........................................... 5De la moartea civilă la moartea fizică............... 7II. A DOUA SACRIFICARE...................................... 89Resurecţia "galaxiei Grama”............................. 91FIŞĂ BIOGRAFICĂ.................................................165APRECIERI CRITICE...............................................167