TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a limitat doar la recunoaşterea şi proclamareaceleritatăţii, ci a ridicat acest concept la rangul de principiu.Noţiunea de ,,celeritate” 1 este o constantă a dreptului european, fiind reluatăfrecvent în textele Convenţiei şi în jurisprudenţa Curţii care, la rândul ei, este foarte strictăîn privinţa respectării acestei garanţii, atât în materie civilă cât şi în materie penală. Înarticolul 5 unde sunt reglementate modalităţile de trimitere în detenţie preventivă, ideeasau exigenţa de ,,celeritate” este reluată de patru ori. Mai întâi, în paragraful 2 al art. 5 esteinserată o garanţie fundamentală care prevede că ,,orice persoană arestată trebuie să fieinformată în termenul cel mai scurt...asupra motivelor arestării sale şi asupra oricăreiacuzaţii aduse împotriva sa”. Mai apoi, paragraful 3 al art. 5 stipulează două garanţiispeciale, anume: aducerea celui arestat sau deţinut ,,de îndată” (aussitôt, promptly) în faţaunui judecător sau a altui magistrat, pe de-o parte şi dreptul celui arestat sau deţinut de a fijudecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe parcursul procedurii, pe de altăparte. În fine, art.5 prin paragraful 4 impune dreptul oricărei persoane private de libertatede a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termenscurt asupra legalităţii deţinerii sale.Pornind de la premisa conform căreia ,,duratele sunt imanente procesuluipenal”, 2 considerăm că absenţa unei proceduri interne şi a unor garanţii procesuale, care săvizeze asigurarea unui remediu efectiv în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare îndesfăsurarea procedurilor constituie o problemă fundamentală într-un sistem de dreptdeterminat. În hotărârea Stögmuler c. Germania, Curtea a arătat că o persoană faţă de cares-a luat măsura arestării preventive nu poate fi ţinută prea mult timp în incertitudine, datfiind faptul că secretul instrucţiei, imposibilitatea de a-şi demonstra nevinovăţia, atenteazăla libertatea şi reputaţia acelei persoane. 3 Iată de ce „orologiul justiţiei” reprezintă chiar ocondiţie fundamentală a actului şi faptului de „dreptate”, temporizarea dreptului fiinduneori, tot atât de păgubitoare ca şi ignorarea lui. 41 S. GUINCHARD (dir.), Droit commun et droit comparé du procès équitable, 4e édition, Dalloz, 2007, nr.563 şi urm., p.1064şi urm.; Jean Pradel, La Célérité et les temps de procès pénal : Comparaison entrequelque législations européennes, Ottenhof, Dalloz, 2003, p. 251 şi urm.; Serge Guinchard, JacquesBUISSON, op.cit., p.385.2 Didier Cholet, op.cit., 2006, nr. 287.3 Alexis MIHMAN, Contribution a l’Etude du Temps Dans La Procedure Penale :Pour une ApprocheUnitaire du Temps de la Reponse Penale, These pour le Doctorat, mention très honorable avec félicitation dujury, Université Paris 11 Sud, Faculté Jean Monnet , présentée et soutenue publiquement le 2 avril 2007, p.307. Tot în această lucrare se arată că la rândul ei, o celeritate excesivă, riscă să ignore inividul, care va fimai degrabă un «obiect al justiţiei », decât un « actor al procesului », p.311.4 Jean-Marie Coulon, Les droits fondamentaux des justiciables au regard du temps…op.cit.,1996, p.13.7