TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

Caracterul justificat al arestării preventive dă naştere unor dubii atunci cândprelungirea se face în mod repetat prin folosirea unor formulări identice de către instanţă(ex. gravitatea faptei, probele de la dosar, etc.), fără a se indica în mod concret temeiurilecare o justifică, 1 sau atunci când se face pe baza unor ,,parafrazări a temeiurilor arestăriipreventive, cuprinse în Codul de Proc. Pen.”, fără a se explica aplicabilitatea lor în cauză şifără să se aibă în vedere măsuri preventive alternative. 2Curtea a avut ocazia să se pronunţe şi în chestiunea prelungirii detenţiilor colective.S-a arătat că este incompatibilă cu art. 5 §3 din Convenţie, practica existentă în unelestate, de a prelungi detenţia mai multor deţinuţi deodată, ignorându-se circumstanţelepersonale ale fiecărui deţinut. Prin urmare, în măsura în care este permisă deţinereacontinuă a unui grup de persoane, fără a se aprecia motivele individuale ale deţineriifiecărui coacuzat, textul Convenţiei este violat. 3Cade în sarcina instanţelor naţionale, să se asigure că într-o cauză determinată,arestarea preventivă nu depăşeşte o durată rezonabilă şi, totodată, nu persoana privată delibertate trebuie să probeze existenţa unor temeiuri ce trebuie să conducă la punerea sa înlibertate. În hotărârea Ilijcov c. Bulgaria, Curtea a constatat că art. 5 §3 a fost încălcat, datfiind faptul că instanţele naţionale au apreciat că se impune prelungirea duratei privării delibertate a reclamantului atâta timp cât acesta nu a probat existenţa unor circumstanţeexcepţionale şi nu a făcut dovada unor fapte concrete care să nu justifice prelungireadetenţiei. 4Mai subliniem faptul că Instanţa europeană are disponibilitatea să determinecaracterul ,,pertinent şi suficient” doar în ceea ce priveşte motivele care figurează înhotărârile instanţelor naţionale şi pe baza faptelor indicate de reclamant în căile de atacexercitate, deoarece, chiar dacă pot exista fapte care ar fi permis privarea de libertate areclamantului, dacă acestea nu sunt menţionate în deciziile instanţelor interne, nu revineCurţii sarcina să stabilească existenţa unor fapte şi să ia locul instanţelor naţionale. 5 Dupăpărerea noastră, urmând aceeaşi logică, considerăm că Instanţa europeană nu va lua în1 Yigitdogan c. Turcia, 16 martie 2010, § 30; Chraidi c. Germania, 26 ianuarie 2007, §38; Lavens c.Letonia, 22 noiembrie 2002, § 73; Mansur c. Turcia. 8 iunie 1995, §55.2 Pntru aceste motive Rusia a suferit un număr mare de condamnări ce constatau violarea art. 5 §3 dinConvenţie, una chiar foarte recentă Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010; Matskus c. Rusia, 21 februarie2008, § 59-65; Dolgova c. Rusia, 2 martie 2006, §38 Vezi şi R. Chiriţă, Culegere...2006, p. 133-134;Rochlina c. Rusia, 7 aprilie 2005, §63.3 Shcheglzuk c. Rusia, 14 noiembrie 2006; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006; Khudozorov c. Rusia, 8noiembrie 2005. Tot în acest sens şi D. Bogdan, op.cit., p. 127-128.4 Ilijkov c. Bulgaria, 26 iunie 2001, §85-86.5 Ibidem.62