TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

În hotărârea Prencipe c. Monaco, din 16 octombrie 2009, reclamanta este JosettePrencipe, o resortisantă a statului francez, care locuieşte în Nice. Ea a fost urmărită şiarestată pentru deturnarea unor fonduri, în cadrul unei bănci din Monaco, a cărei lucrătoareera. A fost ţinută în arest preventiv o perioadă de timp de aproape 4 ani, între 7 ianuarie2004 şi 13 decembrie 2007. Curtea s-a declarat competentă rationae temporis doar pentruperioada de detenţie preventivă ce a urmat datei de 30 noiembrie 2005, moment în care aintrat în vigoare Convenţia în Monaco, deci se are în vedere o perioada de aproximativ 2ani (§ 72). Autorităţile din Monaco au arătat că există riscul ca inculpata să se sustragăanchetei dacă va fi pusă în libertate, dată fiind gravitatea faptei, naţionalitatea acesteia şiapropierea teritorială de statul Francez. Instanţa europeană admite faptul că acesteelemente au putut să justifice pentru o anumită perioadă arestarea reclamantei, însă risculde a fugi s-a apreciat numai în baza gravităţii faptei săvârşite, or dată fiind trecereatimpului, o astfel de motivare nu mai poate susţine o detenţie provizorie(§83-84) 1 . Maideparte, Curtea a amintit că instanţele naţionale nu au luat niciodată în considerarerelaţiile personale ale recurentei. 2 De asemenea nu au ţinut seama şi de alte elemente, dincare ar fi rezultat o atenuare a riscului de sustragere, cum ar fi: absenţa antecedentelorjudiciare şi relaţiile foarte strânse de ordin social şi familial pe care reclamanta, născută înMonaco, le întreţine cu locuitori ai Principatului. Deopotrivă, nicio hotărâre dată în acestlitigiu de către instanţele naţionale, nu lasă reclamantei posibilitatea de a fi pusă în,,libertate provizorie” (în sensul art. 187 din Codul de Proc. Pen. a Principatului) şi de a fisupusă unor măsuri care să garanteze reprezentarea acesteia(§85). Pentru aceste motive,Judecătorul european a constatat că există o violare a art. 5 §3 din Convenţie.Trebuie să menţionăm că în dreptul nostru au existat abuzuri fără precedent, înspecial până la modificările legislative intervenite în anul 2003. Este suficient să amintimcauza Pantea c. România, în care procurorul care instrumenta cauza a motivat ordonanţade arestare preventivă pe motivul cu acuzatul a încercat să se sustragă urmăririi penale. Cutoate că Instanţa de apel din Oradea a decis că plasarea reclamantului în detenţie a fostilegală, deoarece el nu s-a sustras urmăririi penale, totuşi abuzul procurorului a produsconsecinţe ireversibile asupra reclamantului. 3Există în jurisprudenţa instanţelor naţionale decizii de menţinere a arestăriipreventive prin care însăşi instanţa recunoaşte faptul că nu există date din care să reiasă1 A se vedea şi Ercüment Yıldız c. Turcia, 10 juin 2008, § 38.2 A se vedea în acest sens şi Gombert et Gochgarian c. Franţa, 13 février 2001, § 48.3 C. Bârsan, op.cit., p. 318.47