TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

IV. PRINCIPALELE MOTIVE INVOCATE DEINSTANŢELE NAŢIONALEDupă cum rezultă din textul Convenţiei, art.5 paragr. 3 garantează şi dreptul celuiarestat preventiv de a fi eliberat în cursul procedurii, Curtea având astfel competenţa de aanaliza circumstanţele menţinerii unei persoane în stare de detenţie. Atunci când este pusîn situaţia de a constata o violare a art.5 §3, în sensul depăşirii termenului rezonabil alarestării preventive, de regulă Judecătorul european inserează în fiecare hotărâre în parte, osubsecţiune în care prezintă principiile generale reţinute de către Curte în determinareacaracterului rezonabil al detenţiei, după care face aplicarea acelor principii în cauza supusăanalizei.1. GRAVITATEA FAPTEI ŞI SANCŢIUNEA PE CARE O RISCĂPERSOANA DEŢINUTĂAtunci când se face referire la motivele utilizate cel mai frecvent de cătreautorităţile naţionale în justificarea unei detenţii preventive, nu de puţine ori se facetrimitere la gravitatea faptelor săvârşite. Pornind de la premisa că arestarea preventivă esteo ,,excepţie excepţională”, deoarece se dispune împotriva unei peroane care este prezumatăca fiind nevinovată, în mod normal, această măsură ar trebui să fie dispusă împotriva uneipersoane despre care se presupune că a săvârşit o faptă penală de o anumită gravitate. Însăeste suficient să se facă trimitere numai la gravitatea faptei, atunci când trebuie să sestatueze asupra prelungirii arestării preventive? Curtea a arătat de nenumărate ori căexistenţa şi persistenţa unor indicii de culpabilitate şi a unor bănuieli puternice departicipare la săvârşirea unor infracţiuni grave, constituie temeiuri pertinente, dar care nupot legitima, singure, o durată prea lungă a arestării preventive. 11 Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010, §82; Prencipe c. Monaco, 16 octombrie 2009, §81 ; Naus c.Polonia, 16 septembrie 2008 ; Jaworski c. Polonia, 28 martie 2006, pentru această hotărâre şi pentru toatecelelalte hotărâri din anul 2006 ce fac referire la această chestiune, a se vedea şi R. Chiriţă, Culegere dehotărâri 2006, op.cit., p. 136-137; Letellier c. Franţa, 26 iunie 1991, §52; Tomasi c. Franţa, cit. supra; §91.41