TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

confuzii ce ar putea să apară dintr-o interpretare greşită a noţiunilor cuprinse în articolele 5§3 şi 6§1 din Convenţie. 1Înainte de anul 1968, Curtea nu a avut posibilitatea să se pronunţe asupra acesteichestiuni, astfel că singura jurisprudenţă existentă la nivel europen în acest sens era cea aFostei Comisii. După ce Comisia şi-a recunoscut competenţa de a controla depăşirea saunedepăşirea duratei rezonabile a arestării preventive, aceasta a avut o mare dificultate în adelimita criteriile în funcţie de care să facă această apreciere. Initial, Comisia se baza înprincipal pe trei elemente de apreciere: durata arestării preventive prin raportare lacuantumul pedepsei, iniţiativele procedurale utilizate de inculpat şi complexitatea afacerii. 2Mai apoi, Comisia a elaborat în mod progresiv alte criterii, ajungându-se până la urmă laceea ce s-a numit metoda celor şapte criterii. 3 Potrivit acestei metode, examinarea durateirezonabile a detenţiei provizorii după criterii arătate, trebuie să se facă prin evaluareaelementelor avute în vedere în ansamblul lor, coeficientul de importanţă a fiecărui criteriuputând varia funcţie de circumstanţele cauzei.După anul 1990, doctrina a încercat o structurare a criteriilor luate în considerarede către Curte având în vedere atât articolul 5 §3 cât şi articolul 6 §1. Astfel în funcţie denatura litigiului, sunt avute în vedere: gradul de complexitate (faptele ce trebuieelucidate, chestiunile juridice ce trebuie tranşate, complexitatea procedurilor incidente încauză) şi miza pe care o joacă litigiul pentru recurent. În ceea ce priveşte comportamentulpărţilor, contează: rolul pe care îl au acestea în prelungirea procedurilor (în special înmaterie penală, de exemplu în situaţia în care avem de-a face cu schimbarea repetată aavocaţilor), formularea faptelor noi ce trebuie supuse controlului, riscul de neprezentare laproces, indicarea cu întârziere a numelor martorilor sau audierea lor, utilizarea integrală acăilor de recurs. Nu în cele din urmă contează şi atitudinea autorităţilor competente:rolul lor în prelungirea nejustificată a procedurilor, în special în materie penală, în cadrulfazei de instrucţie; stabilirea cu întârziere a interogatoriului şi a confruntării părţilor;amânarea nejustificată a finalizării fazei de instrucţie; întârzierea în trimiterea unuiinculpat în faţa unui judecător de fond; citarea nelegală a martorilor; neutilizarea de către o1 Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, Doyen des juges d'instruction à Nice, Droit et Pratique del’Instruction Préparatoire- juge d’instruction chambre de l’instruction-, 6- eme Edition, Dalloz, 2007, p. 520.2 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op. cit., p. 142.3 Ibidem ; Pierre Lambert, op.cit., p. 8. Potrivit acestor autori cele şapte criterii sunt următoarele: dutataefectivă a detenţiei; raportul între această durată şi natura infracţiunii; cuantumul pedepsei ce ar putea fiprescrise în caz de condamnare; sistemul de imputare al detenţiei preventive asupra pedepsei date prindecizia executorie; efectele de ordin material, moral sau de altă natură pe care detenţia le poate avea asupradeţinutului; conduita celui inculpat; modalitatea de desfăşurare şi dificultăţile instrucţiei penale.33