TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica săsăvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. 1De asemenea, este foarte important de amintit faptul că dreptul de a nu fi deţinut înstare de arest preventiv dincolo de un termen rezonabil se distinge de dreptul de a fidespăgubit pentru privarea de libertate. 2 Totodată sesizarea Instanţei europene în temeiulcaracterului nerezonabil al unei arestări este posibilă chiar dacă reclamantul nu a epuizattoate căile de atac interne pentru a fi despăgubit. 31.1. Momentul Wemhoff c.Germania. Termenul rezonabil prevăzut de art.5 §3din Convenţie are ca scop evitarea situaţiei în care o persoană este ţinută în arest pentru operioadă care excede timpul necesar, în virtutea unei acuzaţii de sorginte penală. 4 Atuncicând am vorbit de noţiunea de ,,termen rezonabil”, am văzut că instanţa europeană a avutocazia să lămurească această sintagmă şi domeniul ei de aplicabilitate, chiar în una dinprimele sale hotărâri- Wemhoff c. Germania. În fapt K.H. Wemhoff era un resortisantgerman care locuia în Berlin şi era agent de bursă. El a fost bănuit de săvârşirea mai multorinfracţiuni, printre care şi cea de abuz de încredere iar pe data de 9 noiembrie 1961, s-aemis un mandat de arestare pe numele lui (Haftbefehl), avându-se în vedere ca motive dearestare, posibilitatea aplicării unei pedepse în cuantum sporit, riscul influenţării cursuluijustiţiei şi riscul distrugerii de documente contabile. Mandatul a fost reînoit de nenumărateori, precizându-se tot timpul faptul că există suspiciunea că ar putea relua oricândactivitatea de escrocherie şi de abuz de încredere. După nenumărate cereri de punere înlibertartate, pe 16 aprilie 1963, avocatul domnului Wemhoff a invocat pentru prima datăprevederile Convenţiei. Şi acest apel a fost respins. Au urmat iar o serie de cereri depunere în libertate, inculpatul propunând şi o cerere de eliberare pe cauţiune de 200 000mărci. Cu toate acestea d-nul Wemhoff a rămas în închisoare până în 17 decembrie 1965,după ce în aprilie 1965 a fost condamnat la 6 ani de închisoare.1Ciulla c. Italia, 22 februarie 1989, § 38; Gérard COHEN-JONATHAN, La Convention européenne desdroits de homme, Paris et Aix-en-Provence Economica, Presses universitaires Aix-Marseille 1989, p.336 ;M. Udroiu, op.cit., p. 141.2 Tomasi c. Franţa, cit. supra, §78. În acest paragraf se arată că dreptul de a obţine încetarea privării delibertate este diferit de cel de a primi o despăgubire pentru o astfel de privare. Tot în acest sens a se vedea J-F. Renucci, op.cit., Hamangiu, 2009, p. 349.3 Serge Guinchard, J. Buisson, op.cit., nr.430. Cei doi autori mai precizează că nu se poate justifica o astfelde detenţie prin faptul că timpul petrecut în închisoare cu titlu provizoriu, se va scădea din pedeapsadefinitivă.4 Alphonse KOHL, Le Délai raisonnable-Synthese de la Jurisprudence Belge-, Revue Trimestrielle desDroits de l’homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p.33.18