TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE

UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE DREPTTERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRIIPREVENTIVE- în jurisprudenţa CEDO şi jurisprudenţa românească -Coordonator:Lect. Univ. Dr. Radu CHIRIŢĂAbsolvent:CRISTE Lucian AxenteCluj-Napoca2010

Cuvânt-înainteÎncă de la apariţia conceptului de ,,drepturi ale omului”, libertatea individuală a persoaneialături de libertatea religioasă şi de dreptul de proprietate, au constituit primele valorifundamentale ce au început să capete contur. Am ales să dezbat o temă ce ţine de libertateaindividuală a persoanei, respectiv termenul rezonabil al arestării preventive, în considerareafaptului că acest aspect ţine de o igienă elementară a oricărui sistem ce se vrea democratic şiconstituţional. Înţelegerea corectă şi aplicarea exactă a conceptelor pe care le voi analiza înlucrare, indică prezenţa unui sistem procesual penal sănătos. Imboldul este acela că trebuie sădepunem toate diligenţele posibile pentru a înlătura metehnele unui sistem judiciar ce pare că esteîncă ancorat în vechile concepţii ale unor timpuri de tristă amintire.Prin această lucrare am urmărit două obiective principale. În primul rând am încercat oprezentare a principalelor chestiuni ce ţin de termenul rezonabil al arestării preventive, astfel cumsunt ele prezente în doctrina şi jurisprudenţa Curţii, iar în al doilea rând, am considerat necesarăo abordare comparativă a jurisprudenţei instanţelor noastre interne cu jurisprudenţa instanţeieuropene, pigmentată ici şi colo cu unele referiri la jurisprudenţa celorlalte state semnatare aleConvenţiei.Nu în ultimul rând vreau să semnalez faptul că tema aleasă, deşi în aparenţă pare unarelativ restrânsă, odată intrat în studiul doctrinei si jurisprudenţei aferente, se întrevăd omultitudine de alte sub-teme care, analizate în mod individual, ar putea constitui fiecare în parteobiectul unui studiu de specialitate.3

I. CAPITOL PRELIMINAR1. NOŢIUNEA DE TERMEN REZONABIL1.1. Noţiunea de termen rezonabil. De multă vreme timpul, procedura, judecata şidreptatea nu mai sunt termeni univoci. Procesul, prin ritualul pe care-l urmează, îşi arepropria sa logică temporală, dar prin scopul pe care îl urmăreşte, procesul este mijloculrestabilirii dreptului şi a integrităţii lui în timp util, spulberând cât mai repede cu putinţădrama aşteptărilor şi a incertitudinilor. 1Încă de la început trebuie să precizăm faptul că nicio legislaţie nu defineşte noţiuneade ,,termen rezonabil”. Pornind de la acest pretext, unii susţin că avem de-a face cu untermen juridic flou, care este greu de definit 2 . Cu toate acestea, după părerea noastră,Curtea Europeană a Drepturilor Omului 3 , prin jurisprudenţa pe care o propagă, acoperămăcar în parte acest vid juridic, cel puţin datorită faptului că utilizează aprecierea inconcreto, ca metodă de analiză a duratei rezonabile a arestării preventive, prin aceastadeterminând implicit şi coordonatele carerezonabil.4înfăţişează conţinutul noţiunii de termenÎn discursul juridic autohton, noţiunea de ,,termen rezonabil” a căpătat multiplesemnificaţii. Pentru a putea înţelege mai bine noţiunea de termen rezonabil, trebuie săprecizăm mai întâi conotaţiile celor două cuvinte care apar în această sintagmă. Noţiunea1 Stephane BOISSON, L’exigence de délai raisonnable dans la jurisprudence de la Cour Européenne desDroits de l’Homme, Th. Aix-Marseille III, 2001, p.215 şi urm.; Didier CHOLET, La célérité de la procédureen droit processuel, L.G.D.J., Paris, 2006, nr. 286 şi urm. ; Jean-Marie COULON, Les droits fondamentauxdes justiciables au regard du temps dans la procédure, în Jean-Marie Coulon, Anne-Marie Frison-Roche(sous la diréction) Le temps dans la procédure, colloque, organisé par le Tribunal de Nanterre etl'Association française de philosophie du droit, Paris, Dalloz, 1996, p.11 şi urm.; Laure MILANO, Le droit àun tribunal au sens de la Convention européenne des droits de l’Home, Dalloz, 2006, nr. 568 şi urm. ;Antoine VALÉRY, Qu'est-ce Qu'un Délai Raisonnable au Régard de la Jurisprudence de la CourEuropéenne Des Droits de L'Homme, in Le Procès Équitable et la Protection Jurisdictionnelle du CitoyenActes du Colloque organisé à Bordeaux les 29 et 30 septembre 2000, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 93 şiurm.; Georges WIEDERKEHR, L’accélération des procédures et les mesures provisoires, RevueInternationale de Droit Comparé, 1998, p. 449-462. În toate aceste lucrări, pe care le-am avut la îndemână,precum şi în alte lucrări la care vom face expres referire pe parcursul studiului, se tratează pe larg noţiuneade termen rezonabil şi cea de celeritate. Din dorinţa de a păstra o structură compactă a lucrării de faţă, nuvom recurge la o analiză în detaliu asupra noţiunilor în sine, aceasta poate cu altă ocazie.2 Serge GUINCHARD, Jacques BUISSON, Procédure Pénale, 4 ème Edition, Litec Groupe LexisNexis, 2008,p. 391 ; Naty SARR, Le délai raisonnable dans le procès pénal, These pour le Doctorat, Université GastonBerger de Saint-Louis, 2007, p. 15.3 Numită în cele ce urmează Curtea.

de ,,termen sau durată” este relativ uşor de definit, prin aceasta înţelegându-se ,,intervalulde timp acordat pentru a face ceva”. O aparentă dificultate intervine însă, atunci cândtrebuie să supunem analizei adjectivul ,,rezonabil”, ce este şi ce nu este rezonabil. Depildă, în vocabularul juridic se face referire pe de-o parte, la ,,interpretarea rezonabilă” aunui text, iar pe de altă parte, se vorbeşte de urmările absurde ale unei decizii judecătoreştinerezonabile din perspectivă temporală, aceasta prin raportare la deciziile date demagistraţi în toate etapele judecăţii, pe parcursul acelui ,,silogism judiciar” evocat dedoctrină 1 .În dreptul francez s-a purtat o adevărată dispută terminologică pe această temă.Unii teoreticieni susţin că pentru a putea aprecia caracterul rezonabil sau nerezonabil alunei chestiuni de ordin judiciar, trebuie să se facă referire mai mult la criterii de ordinsociologic şi mai puţin la criterii de ordin juridic. Astfel s-a afirmat că ,,este nerezonabilceea ce opinia comună nu poate accepta, ceea ce ea resimte ca fiind în mod manifestinadaptat într-o anumită situaţie, sau mai bine zis contrar echităţii” 2 . Alţii recurg lanoţiuni precum ,,soft law” afirmandu-se că estimarea caracterului rezonabil implică oevaluare care depăşeşte notiunile clasice utilizate în drept 3 .Cu toate acestea, din discursul marii majorităţi a doctrinarilor, reiese faptul că,,rezonabil”este o noţiune juridică al cărei continut trebuie să fie dat nu în funcţie deconsiderente personale, extra-judiciare, ci în funcţie de un raţionament bazat pe drept 4 .Astfel, atât judecătorul european cât şi cel naţional, trebuie să interpreteze noţiunea înlumina regulilor cuprinse în legi, tratate şi jurisprudenţă. Atunci când noţiunea de,,rezonabil” se regăseşte într-un tratat, ca izvor de drept, judecătorul se foloseşte atât câteste posibil, de dispoziţiile în cauză pentru ai da un continut. O altă sursă juridică carepoate să fie invocată de către judecător este jurisprudenţa. Curtea Europeană, aminteşte înacest sens că noţiunea de rezonabil este un termen juridic utilizat adeseori în Convenţie 5iar ,,caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază cu ajutorul criteriilor cese degajă din jurisprudenţa Curţii....” 6 .1 Olivier CORNET, L’interpretation du ,,raisonnable” par les juridictions internationales: au-delà dupositivisme juridique?, Revue Générale de Droit International Public, Tome CII, 1998, p.6.2 Chaim PERELMAN, Le raisonnable et déraisonnable en droit, L.G.D.J., Paris, 1984, p.25.3 Jean SALMON, Le concept de raisonnable en droit in Mélanges offerts a Paul Reuter.Le droitinternational:unité et diversité, Paris, Pedone, 1981, p.306.4 Conform Olivier Cornet, op.cit., p. 24.5 Afacerea Wemhoff din 27 iunie 1968.6 Salerno c.Italie din 22 septembrie 1992, §19 ; Abdoella c. Pays-Bas din 25 noiembrie 1992, § 20; Bunkatec. Pays-Bas, din 26 mai 1993, §22; Francesco Lombardo c. Italie, din 26 noiembrie 1992, §.24; Giancarlo5

În linii mari, în ceea ce priveşte durata arestării preventive, două sunt consecinţelecare decurg din faptul că noţinea de ,,rezonabil” este una juridică. Mai întâi trebuie săremarcăm faptul că o astfel de interpretare permite efectuarea unui control judiciar alrespectării caracterului rezonabil al duratei arestării preventive, orice altă interpretarenefăcând altceva decât să golească de conţinut prevederile art.5 §3, judecătorul europeanneputând verifica liber dacă prelungirea detenţiei este rezonabilă în sensul art. 5 §3 1 . În aldoilea rând, atunci când se constată o violare a prevederilor acestui alineat, judecătorul vaputea să aplice toate consecinţele juridice care se impun. 2 La rândul său, statul condamnatva trebui, pe de-o parte să plătească reparaţii acelor persoane ale căror drepturi au fostîncălcate, iar pe de altă parte va fi necesar să modifice şi să adapteze legislaţia naţională.În opinia noastră, din cele de mai sus reiese în mod evident faptul că avem de-aface cu o noţiune fundamentală de drept, astfel putând fi sancţionate comportamente caredepăşesc graniţele a ceea ce ar fi „socialmente acceptabil”.1.2. Efectivitatea noţiunii de termen rezonabil. La ce bun faptul că justiţiabilulare dreptul la un tribunal independent şi imparţial, în faţa căruia va putea beneficia deanumite principii procesuale cum ar fi cel al contradictorialităţii ori cel al egalităţiiarmelor, dacă judecătorul naţional nu respectă garanţii procesuale, cum ar fi cea a durateirezonabile a arestării preventive? Analizând sistemele judiciare din statele membre aleConsiliului Europei, prin prisma jurisprudenţei Curţii, apare ca evident faptul că una dintrecele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de duratadesfăşurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiţie constituind o realăprioritate din perspectiva instanţei europene atât în materia art. 5 §3 cât şi în sensul art. 6§1. 3 Iată contextul în care se dezvoltă şi capătă efectivitate noţiunea de termen rezonabil.Subliniind în repetate rânduri obligaţia statelor semnatare de a asigura faptul cădrepturile garantate de către aceasta sunt concrete si efective, iar nu teoretice si iluzorii 4 ,Lombardo c. Italie, din 29 octombrie 1992, §34; Dobbertin c. France, 25 februarie 1993, §39;s.a. apud O.Cornet, op.cit., p.7.1 Afacera Stögmüller din 10 noiembrie 1969.2 În ceea ce priveşte efectele directe şi forţa obligatorie a unei hotărâri date de CEDO, a se vedea RaduCHIRIŢĂ, Convenţia Europeană a drepturilor omului –Comentarii şi Explicaţii-, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck,Bucureşti, 2008, p.25-26; Jacques VELU, Rusen ERGEC, La Convention européenne des droits de l’homme,Ed Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 1065.3 În acest sens a se vedea discursul Preşedintelui Curţii Europene a Drepturilor Omului, Luzius Wildhaber,http://www.ena.lu/.4 Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979.6

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a limitat doar la recunoaşterea şi proclamareaceleritatăţii, ci a ridicat acest concept la rangul de principiu.Noţiunea de ,,celeritate” 1 este o constantă a dreptului european, fiind reluatăfrecvent în textele Convenţiei şi în jurisprudenţa Curţii care, la rândul ei, este foarte strictăîn privinţa respectării acestei garanţii, atât în materie civilă cât şi în materie penală. Înarticolul 5 unde sunt reglementate modalităţile de trimitere în detenţie preventivă, ideeasau exigenţa de ,,celeritate” este reluată de patru ori. Mai întâi, în paragraful 2 al art. 5 esteinserată o garanţie fundamentală care prevede că ,,orice persoană arestată trebuie să fieinformată în termenul cel mai scurt...asupra motivelor arestării sale şi asupra oricăreiacuzaţii aduse împotriva sa”. Mai apoi, paragraful 3 al art. 5 stipulează două garanţiispeciale, anume: aducerea celui arestat sau deţinut ,,de îndată” (aussitôt, promptly) în faţaunui judecător sau a altui magistrat, pe de-o parte şi dreptul celui arestat sau deţinut de a fijudecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe parcursul procedurii, pe de altăparte. În fine, art.5 prin paragraful 4 impune dreptul oricărei persoane private de libertatede a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termenscurt asupra legalităţii deţinerii sale.Pornind de la premisa conform căreia ,,duratele sunt imanente procesuluipenal”, 2 considerăm că absenţa unei proceduri interne şi a unor garanţii procesuale, care săvizeze asigurarea unui remediu efectiv în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare îndesfăsurarea procedurilor constituie o problemă fundamentală într-un sistem de dreptdeterminat. În hotărârea Stögmuler c. Germania, Curtea a arătat că o persoană faţă de cares-a luat măsura arestării preventive nu poate fi ţinută prea mult timp în incertitudine, datfiind faptul că secretul instrucţiei, imposibilitatea de a-şi demonstra nevinovăţia, atenteazăla libertatea şi reputaţia acelei persoane. 3 Iată de ce „orologiul justiţiei” reprezintă chiar ocondiţie fundamentală a actului şi faptului de „dreptate”, temporizarea dreptului fiinduneori, tot atât de păgubitoare ca şi ignorarea lui. 41 S. GUINCHARD (dir.), Droit commun et droit comparé du procès équitable, 4e édition, Dalloz, 2007, nr.563 şi urm., p.1064şi urm.; Jean Pradel, La Célérité et les temps de procès pénal : Comparaison entrequelque législations européennes, Ottenhof, Dalloz, 2003, p. 251 şi urm.; Serge Guinchard, JacquesBUISSON, op.cit., p.385.2 Didier Cholet, op.cit., 2006, nr. 287.3 Alexis MIHMAN, Contribution a l’Etude du Temps Dans La Procedure Penale :Pour une ApprocheUnitaire du Temps de la Reponse Penale, These pour le Doctorat, mention très honorable avec félicitation dujury, Université Paris 11 Sud, Faculté Jean Monnet , présentée et soutenue publiquement le 2 avril 2007, p.307. Tot în această lucrare se arată că la rândul ei, o celeritate excesivă, riscă să ignore inividul, care va fimai degrabă un «obiect al justiţiei », decât un « actor al procesului », p.311.4 Jean-Marie Coulon, Les droits fondamentaux des justiciables au regard du temps…op.cit.,1996, p.13.7

2. TERMENUL REZONABIL ÎN CONTEXTUL ART.5 DINCONVENŢIEArt.5 §3 din Convenţie prevede că: orice persoană arestată sau deţinută, încondiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă deîndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitareaatribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberatăîn cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care săasigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.Mai înainte de a purcede la prezentarea propriu-zisă a criteriilor şi a metodelorutilizate de Curte pentru determinarea caracterului rezonabil al arestării preventive,considerăm că trebuie prezentat cadrul general în care această noţiune se regăseşte, precumşi eventualele interactiuni care există între această garanţie şi celelalte paragrafe ale art.5.Art. 5 al Convenţiei s-a inspirat din prevederile art.3 şi ale art.9 din DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului şi din cele ale art.9 paragr.1-5 din Pactul internaţionalcu privire la drepturile civile şi politice. 1 Cu toate acestea se pot remarca unele deosebiriformale şi substanţiale între prevederile art. 5 şi cele cuprinse în art. 9, cel dintâi fiind maidetaliat şi în acelaşi timp mai complet. De pildă, din punct de vedere formal, art. 5 nu selimiteză la a arăta o listă exhaustivă de motive care permit statului să priveze individul depropria-i libertate, ci merge mai departe stipulând în favoarea celui privat de libertateanumite garanţii procesuale. 2Sensul esenţial al prevederilor art. 5 este protecţia individului împotriva arbitraruluiautorităţilor statale şi, totodată, asigurarea condiţiilor pentru exercitarea altor drepturi şilibertăţi. Scopul principal al art. 5 este protejarea libertăţii şi siguranţei persoanei contraarestărilor şi detenţiilor arbitrare 3 . Mergând pe aceeaşi linie, o altă hotărâre precizează căorice individ fie el liber sau deţinut, are dreptul la protecţia sa, adică sa nu fie sau să nurămână privat de libertatea sa, fără respectarea exigenţelor cuprinse în paragraful 1 şi, dacă1 Ion DELEANU, Instituţii şi Proceduri Constituţionale-în dreptul român şi în dreptul comparat-, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.494; Gheorghiţă MATEUŢ, Tratat de Procedură Penală-partea generală-,Vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.177.2 Jim MURDOCH professeur de droit Public à I'Université de Glasgow Ecosse, Royaume-Uni, L’article 5 dela Convention Européenne Des Droits De L’Homme, Dossier sur les droits de l’homme, nr.12 révisé,Editions de Conseil de l’Europe, 2004, p.9.3 Cakici c. Turcia, 8 iulie 1999, § 104.8

se găseşte în stare de arest sau detenţie, are dreptul să beneficieze de diverse garanţiicuprinse în paragrafele 2-5, în măsura în care sunt incidente în cauză 1 .După cum am văzut, obiectul articolului 5 este libertatea fizică a individului. Elpretinde ca sancţiunea penală privativă de libertate să fie pronunţată de către un tribunal,limitând în acelaşi timp motivele pentru care poate fi luată măsura arestării preventive(5§1). Mai apoi, recunoaşte dreptul persoanei arestate sau reţinute de a fi informată întermenul cel mai scurt asupra motivelor arestării sale(5 §2). După aceea impuneintervenţia unui judecător în caz de detenţie preventivă şi obligaţia de a judeca persoana încauză într-un termen rezonabil (5 §3), proclamă dreptul persoanei arestate sau deţinute dea se adresa judecătorului şi, obligaţia acestuia din urmă de a statua într-un termen scurtasupra legalităţii detenţiei(5 §4). În fine, conferă un drept la reparaţii celui care estevictima unei arestări sau detenţii contrare art. 5 (5 §5). 2 În cele ce urmează nu vom stăruiasupra noţiunii de privare de libertate şi asupra caracterelor acesteia 3 , ci vom face referirestrict la aspectele ce ţin de domeniul arestării preventive, relevante pentru tema noastră.Pentru o mai bună analiză a articolului, este preferabil să clasificăm dispoziţiileacestuia în trei categorii distincte: condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea vorbi de odetenţie legală, garanţiile procedurale acordate deţinuţilor şi dreptul la reparaţii a celuideţinut ilegal. 4 Relativ la drepturile sau garanţiile acordate celui arestat preventiv, trebuiesă precizăm că şi acestea la rândul lor pot fi împărţite în garanţii fundamentale şi garanţiispeciale. 5Potrivit paragrafului 2 al art. 5 orice persoană are dreptul de a fi informată asupramotivelor arestării sale. În acest caz avem de-a face cu o garanţie fundamentală, deosebităde garanţiile speciale cuprinse în paragraful 3. Cu toate că art.5 §2 face trimitere numai lapersoanele ,,arestate”, atât doctrina cât şi jurisprudenţa Curţii, afirmă în unanimitate că,,arestarea” la care se face referire depăşeşte cadrul unei măsuri cu caracter penal 6 fiindvizate în realitate toate formele de privare de libertate a unei persoane. 7 Astfel, spredeosebire de cazul celorlalte două garanţii speciale, comunicarea motivelor detenţiei se1 Weeks c. Marea Britanie, 2 martie 1987, § 40.2 Gh. Mateuţ, op.cit., p. 177 şi următ.3 În acest sens a se vedea R. Chiriţă, op.cit., p. 139-143; C. BÂRSAN, Convenţia Europeană a DrepturilorOmului, Comentariu pe articole. Drepturi şi libertăţi, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 282-291.4 Jim Murdoch, op.cit., p.10.5 R.Chiriţă, op.cit., p.168 şi următ.6 Van der Leer c. Olanda, 25 octombrie 1990, §27-28.7 R. Chiriţă, op.cit.,p. 169; Gh. Mateuţ, op.cit., p.196.9

aplică tuturor categoriilor prevăzute în paragraful 1 din art.5, iar nu numai persoanelorarestate sau deţinute în virtutea punctului c). 1Art.5 §3 consacră două garanţii speciale pentru persoanele lipsite de libertate,anume dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat şi dreptulde a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat. În ceea ce priveşte aceste douăgaranţii, domeniul lor de aplicare este precizat atât în textul tratatului, cât şi înjurisprudenţă. Instanţa europeană a statuat în una din primele sale hotărâri că aceastănormă priveşte numai persoanele arestate sau reţinute legal, în condiţiile prevăzute laparagraful 1 lit. c), deoarece persoana a fost arestată sau reţinută pentru a fi adusă în faţaunei autorităţi judiciare competente, pentru că există motive verosimile de a se bănui că asăvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a crede în necesitatea de a oîmpiedica să săvârşească o asemenea faptă sau să fugă, după săvârşirea acesteia. 2 Înconsecinţă, art.5 §3 nu se aplică în cauzele în care este vorba despre măsuri de privare delibertate, luate în vederea garantării executării unei obligaţii prescrise de lege în sensulalineatului 1) 3 , cum ar fi detenţia unei persoane în vederea extrădării (art.5 §1 lit.f). 4Din punct de vedere structural, art.5 §3 vizează două aspecte distincte. Pe de-oparte sunt vizate primele ore de după arestare, iar pe de altă parte, perioada anterioară unuieventual proces în faţa instanţei penale, în cursul căreia suspectul poate fi menţinut îndetenţie sau eliberat, condiţionat sau necondiţionat. Aceste două laturi conferă drepturidistincte care nu au, în aparenţă, nicio legătură logică sau temporală. 5În prima fază, controlul jurisdicţional trebuie efectuat de un ,,judecător sau altmagistrat” 6 , cu promptitudine şi în mod automat, fapt ce conferă celui interesat o dublăprotecţie de formă şi de fond. Astfel, pe de-o parte, judecătorul sau un alt magistrat cu1 X. c. Marea Britanie, 5 noiembrie 1981, §66.2 De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia, 18 noiembrie 1970, §71.3 Epple c. Germania, 24 martie 2005.4 Sarigul si alţii c. România şi Turcia, 30 martie 2010. Atunci când această speţă a fost supusă controlului,Curtea s-a declarat incompatibilă ratione materiae , deoarece este vorba despre detenţia unei persoane învederea extrădării. Quinn c. Franţa, 22 martie 1995, § 53. În această speţă se prevede însă, că persoana vabeneficia de garanţia generală prevăzută de art.5§4, care permite oricărei persoane arestată sau deţinută, săsesizeze instanţa, care va trebui să hotărască în termen scurt, asupra legalităţii detenţiei sale. Pentru detalii ase vedea şi C. Guery, Detention provisoire...op.cit., p. 286-287; De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique, cit.supra, § 71.5 Vrencev c. Serbiei, 23 septmbrie 2008; T.W. c. Maltei, 29 aprilie 1999, §49; McKay c. Marea Britanie, 3octombrie 2006; Kaiser c. Elveţia, 15 martie 2007 apud Dragoş BOGDAN, Arestarea Preventivă şi Detenţiaîn Jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 109-110.6 Nu vom stărui aici asupra noţiunii de ,,magistrat”. A se vedea în acest sens: C.L. Popescu, Conformitateacu legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a luamăsura arestării preventive,rev.Dreptul, nr.6/1999, p.60-79; Gh. Mateuţ, op.cit.,p.188-193; R. Chiriţă,op.cit.,p.171-174; J. Murdoch, op.cit.,p.73-74; C.Bârsan, op.cit.,p.348-356.10

atribuţii jurisdicţionale, are obligaţia sa-l ,,asculte” pe cel acuzat, care trebuie adus în faţaautorităţilor jurisdicţionale, iar pe de altă parte, autoritatea judiciară este obligată ca ,,dinoficiu” să examineze toate problemele referitoare la deţinere, luând în final o hotărâredefinitivă în legătură cu aceasta. 1Se impune aici să facem câteva precizări cu privire la celeritatea 2 şi automaticitateaprezentării în faţa unui magistrat, deoarece pe de-o parte, mometul de început al arestăriipreventive din această fază, este acelaşi cu cel luat în calcul în determinarea durateirezonabile a detenţiei, iar pe de altă parte, o analogie între cele două termene este relevantăpentru demersul nostru.Textul francez al Convenţiei prin folosirea adverbului ,,aussitôt”, evocă ideea deiminenţă, confirmând faptul că gradul de supleţe legat de noţiunea de,,promptitudine”(promptness), este limitat. 3 Scopul acestei exigenţe este de a reduce laminim riscul arbitrariului, subliniindu-se astfel importanţa dreptului la libertate. 4 În 1988,Curtea a dat o hotărâre de principiu în acest sens 5 , prin care a interpretat clauza ,,deîndată”, hotărând că o reţinere de 4 zile şi 6 ore, fără prezentarea la un judecător, depăşeştelimitele stricte ale duratei permise de noţiunea de promptitudine. Acest principiu estereluat în mai multe hotărâri de către Curte. De exemplu, într-o hotărâre recentă,Medvedyev şi alţii c. Franţa, Curtea a amintit că în ceea ce priveşte interpretarea art. 5 §3,trei mari principii izvorăsc din jurisprudenţa sa: interpretarea strică a excepţiilor,regularitatea detenţiei şi rapiditatea controlului jurisdicţional. 6Comparând termenul ,,de îndată” utilizat în prima parte a art.5 §3, cu exigenţaduratei rezonabile a măsurii arestării preventive, din cea de-a doua parte a articolului, vomconstata că există o distincţie netă între cele două. Cele două exigenţe se deosebescdatorită faptului că noţiunea din prima parte a paragrafului 3 este mai strictă decât cea din1 Rupa c. România, Nr.1, 16 martie 2009, §208; Gh. Mateuţ, op.cit.,p. 187-188.2 Relativ la noţiunea de ,,celeritate” a se vedea supra pg. 5.3 Koster c. Olanda, 28 noiembrie 1991, apud R. Chiriţă, op.cit.,p.174; Aquilina c. Malta, 29 aprilie 1999.4 Egbert Myger, The plain meaning of the word "promptly" in: Paul Mahoney e.a. (éd.), Protection desdroits de l'homme : la perspective européenne, Mélanges Ryssdal, Carl Heymanns Verlag, Kô1n-Berlin-Bonn-Mùnchen, p.975-992 apud Jean PRADEL, Geert CORSTENS, Gert VERMEULEN, Droit PénalEuropeén,3 édition, Dalloz, 2009, p.359.5 Brogan şi alţii c. Marea Britanie, 29 noiembrie 1988.6 Medvedyev c. Franţa, 29 martie 2010. Considerăm că această hotărâre este una interesantă. În speţă estevorba despre membrii unui echipaj marin, înmatriculat în Cambogia, care au fost reţinuţi în zonainsulelor,,Capul Verde”. Ei s-au plâns de faptul că au trecut 13 zile până să fie prezenţaţi unui ,,judecător”.Având în vede pe de-o parte distanţa mare dintre locul în care au fost reţinuţi şi porturile franceze, iar pe dealtă parte ţinând cont de condiţiile meteo nefavorabile, Curtea a decis, cu un vot foarte strâns (9 voturiimpotrivă; 8 pentru),că date fiind ,,circumstanţele excepţionale” în care au fost reţinuţi reclamanţii, art.5 §3nu a fost violat. Prin urmare, termenul de 4 zile stabilit în hotărârea Brogan, nu se aplică atunci când avemde-a face cu situaţii excepţionale.11

partea a doua, care la rândul ei, după cum vom vedea este mai strictă decât cea din art 6§1. Mutatis mutandis, chiar dacă celeritatea se apreciază prin analizarea in concreto afiecărei cauze, importanţa acordată circumstanţelor concrete nu poate aduce atingeresubstanţei dreptului protejat de art 5 §3. Aceasta înseamnă că statele nu pot fi dispensatede obligaţia prezentării cu rapiditate a persoanei arestate în faţa unei autorităţi judiciare. 1De asemenea, din această prevedere rezultă o obligaţie pozitivă în sarcina statelor,aceea de a face posibil controlul judiciar, nu numai rapid ci şi în mod automat şinecondiţionat. Aceasta înseamnă că persoana privată de libertate nu trebuie să formuleze ocerere în acest sens. 2 Acest lucru este subliniat în mai multe hotărâri date împotrivaRomâniei. 33. TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE ÎNDREPTUL ROMÂNESC3.1. Generalităţi. Din anul 1990 încoace, odată cu descătuşarea de regimul politictotalitar, legiuitorul român a început un demers anevoios de aliniere a legislaţiei naţionalela exigenţele cerute de societatea internaţională. Pe de altă parte, în anul 1994 România asemnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 4 În condiţiile instalării unui regimdemocratic şi pe fondul aderării ţării noastre la acest remarcabil instrument de protecţie adrepturilor omului, legiuitorul intern a ezitat mai bine de 13 ani, să pună în acord legislaţiaprocesuală din materia arestării preventive cu exigenţele cerute de dreptul procesualeuropean.Cea mai profundă transformare a normelor procesual penale în material arestăriipreventive, s-a produs abia în anul 2003, prin revizuirea Constituţiei şi prin adoptareaLegii nr. 281/2003 5 .1 Dominique ALLIX, Les droits fundamentaux dans le procès pénal, Ediţia a 2-a, Ed. Montchrestien, 2002,p. 51.2 J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit.,p.357.3 Toma c. România, 24 mai 2009, § 65; Lăpuşan c. România, 3 iunie 2008, §30; Pantea c. România, 3 iunie2003, §239.4 Convenţia a intrat în vigoare la 21 mai 1994, dată la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României, caefect al ratificării prin legea nr.30/1994. Raporturile interstatale, faţă de dispoziţiile art. 66 pct.3 alConvenţiei, au intrat în vigoare la 20 iunie 1994, dată la care România a depus instrumentele de ratificare laSecretariatul General al Consiliului Europei.5 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.468 din 1 iulie 2003.12

3.2. Situaţia dinaintea modificării Constituţiei. Până la momentul în care auintervenit aceste modificări legislative, nici Constituţia României şi nici Codul deprocedură penală nu reglementau instituţia termenului rezonabil al arestării preventive. 1Cu toate că legislaţia internă nu făcea referire directă la durata rezonabilă a arestării,considerăm că această exigenţă putea fi invocată în faţa judecătorului român, în temeiulConvenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii, din cel puţinurmătoarele considerente.După cum am vazut mai sus, România a ratificat Convenţia încă din anul 1994.Într-o ţară cu un sistem juridic monist, cum este România potrivit art. 11 al.2 dinConstituţie, o Convenţie internaţională devine parte a legislaţiei interne în momentulratificării, iar prevederile sale pot fi aplicate în mod direct. 2 Cu alte cuvinte, justiţiabilulpoate invoca în mod direct prevederile art.5 §3, în faţa instanţei naţionale. Mai mult,potrivit art. 20 din Constituţie, tratatele internaţionale ratificate în domeniul drepturilor şilibertăţilor fundamentale se aplică cu prioritate faţă de legea internă.În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, doctrina de specialitate susţine la unison căaceasta trebuie să inspire în mod firesc instanţele naţionale, având un caracterobligatoriu, fapt ce rezultă, din interpretarea art. 20 din Constituţie, şi a art. 19 şi 46 dinConvenţie. 3 Cu toate că jurisprudenţa Curţii trebuia cunoscută şi utilizată în motivareahotărârilor judecătoreşti, cel puţin în ceea ce priveşte exigenţa duratei rezonabile a arestăriipreventive, până la momentul 2003 aceasta a fost aproape inexistentă. Din vara anului2003, unele instanţe au început să facă referire la dispoziţiile art.5 §3, atunci când au avutde apreciat caracterul rezonabil al duratei arestării preventive. 4 Cu toate că au trecutaproape şapte ani de la modificările din 2003, încă unele instanţe române manifestăreticenţă în ceea ce priveşte utilizarea criteriilor stabilite de Curte prin jurisprudenţa ei, învederea determinării caracterului rezonabil al duratei arestării.1 Mihail UDROIU, Termenul rezonabil al arestării preventive, în rev. Dreptul, nr.3/2007, p.139.2 Institutul Român pentru Drepturile Omului, Protectia Drepturilor Fundamentale ale omului în proceselepenale-Raport General-, Bucureşti, 2009, p.16. Mai precizăm că într-o ţară dualistă, tratatul trebuieimplementat mai întâi prin reglementări naţionale, până să poată avea efecte.3 R. Chiriţă, op.cit.,p. 36 şi urm.; Gh. Mateuţ, op.cit.,p.52; C. Bârsan, op.cit., Vol.II, 2006, p.608 şi urm.4 A se vedea C.Apel Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 1464/2003, publicată în Curtea de Apel Bucureşti.Practicăjudiciară penală 2003-2004, ed. Brilliance, 2006, p.223 şi urm.. Instanţa a apreciat că lipsa de operativitateexistentă în cauză nu poate fi imputată inculpaţilor, care au recunoscut şi regretat săvârşirea infracţiunii,depăşindu-se limitele rezonabile ale detenţiei impuse de art.5 §3 din Convenţie (s.n.L.C.), întrucât cauza nueste complexă şi, în condiţiile în care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, instanţa putea să sepronunţe într-un termen rezonabil, inculpaţii fiind arestaţi preventiv de un an de zile. apud M. Udroiu,op.cit., p. 152.13

3.3.Modificarea Constituţiei. Prin legea 429/2003 1 privind revizuirea ConstituţieiRomâniei, au fost aduse modificări substanţiale articolului 23 din Constituţie, carereglementează libertatea individuală şi siguranţa persoanei. 2 Înainte de această modificare,dispoziţiile art. 23, limitau durata arestării preventive la 30 de zile, fără a se face vreoprecizare cu privire la faza procesuală în care s-a dispus arestarea preventivă. 3 Esteimportant de subliniat acest fapt, deoarece reglementarea constituţională deficitară,coroborată cu incoerenţa legislaţiei procesual penale, au permis până în anul 2003,săvârşirea unor abuzuri inacceptabile pentru un stat ce se voia a fi unul democratic.Dată fiind importanţa deosebită a dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei, art.23 din Constituţia revizuită, stipulează expres garanţiile procesuale conferite persoaneiarestate sau deţinute, în acord cu art.5 §3 din Convenţie. Astfel, cu toate că există unelediferenţe între normele de sorginte constituţională şi cele procesual penale 4 , în doctrină sevorbeşte de existenţa unor norme care aparţin în egală măsură atât dreptului constituţionalcât şi dreptului procesual penal. Este vorba despre acele situaţii în care emiterea unor acteori luarea unor măsuri concrete, poate fi făcută pe baza şi în legătură nemijlocită cu oanumită dispoziţie a Constituţiei, fără a mai fi nevoie de intervenţia unei alte norme. 5Art.23 în general, dar cu precădere alin. 3,4,5 şi 6, pot fi integrate într-o astfel de categorie.În art. 23 alin. 5 din Constituţie, astfel cum a fost modificat în anul 2003, seprevede că ,,în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru celmult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală sădepăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”. Alineatul de mai susprecizează expres exigenţa unei durate rezonabile a măsurii arestării preventive, care nuface altceva decât să asigure individului, exercitarea efectivă a dreptului la libertate şi1 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003.2 Din culisele desfăşurării lucrărilor de modificare a Constituţiei, aflăm că textul art. 23, a fost unul din celemai ,,prelucrate” texte, atât în Comisie, cât şi în Adunarea Constituantă. Nici mai mult, nici mai puţin de 29de amendamente au fost aduse proiectului constituţional, numai cu privire la textul articolului 23. Dintreaceste argumente subtile şi substanţial argumentate, vom menţiona unul care, dacă era adoptat, avea legăturădirectă cu tema noastră. Astfel s-a propus ca, după alin.4 al art.23, să se introducă un nou alineat- ,,arestarease consideră prelungită de drept dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare”. Prin acest texts-ar fi introdus o prezumţie privind prorogarea duratei arestării. Cum întemeiat sublinează comentatorulacestui amendament, lipsirea de libertate ca ,,excepţie excepţională”, nu poate rezulta din prezumţii devinovăţie, ci numai din măsuri judiciare motivate şi operând rebus sic standibus. Conform Ion Deleanu, op.cit.,p.492-493.3 Fostul art. 23 alin. 4 al Constituţiei din 1991, avea următoarea formulare :Arestarea se face în temeiul unuimandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile.. Prelungirea arestării se aprobă numai deinstanţa de judecată. Textul de mai sus, limitează durata arestării preventive la 30 de zile, nefăcând nicio altăcompletare şi, nicio altă precizare în legătură cu deosebirea ce există între faza de urmărire penală şi cea dejudecată.4 În acest sens, I. Deleanu, op.cit., p.221-222.5 Gh. Mateuţ, op.cit., p. 16-17.14

siguranţă. Raţionamentul care a condus la inserarea expresă a acestei garanţii, este acelacă, la momentul prelungirii sau menţinerii măsurii arestării preventive, instanţele auobligaţia de a verifica, pe lângă temeiurile de fapt şi de drept ale arestării şi dacă detenţiaprovizorie nu depăşeşte un termen rezonabil.3.4. Modificările Legislaţiei Procesual Penale. În acord cu prevederileConstituţionale, art. 159, alin.13, teza finală din codul de procedură penală, astfel cum afost modificat prin art. I, pct.86 din legea nr.281/2003, prevede că durata totală aarestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depaşi un termen rezonabil, şinu mai mult de 180 de zile. Până la intervenirea acestor modificări, în lipsa unor trimiteriexprese la noţiunea de ,,termen rezonabil”, protecţia induvidului împotriva arbitrariului erauna inexactă şi ineficace.Tot în 2003 au fost introduse unele prevederi în ceea ce priveşte protecţia de carebeneficiază minorul, atunci când faţă de acesta se dispune măsura arestării preventive.Astfel potrivit prevederilor art. 160 h alin.2 şi 3, din Codul de procedură penală, aşa cum aufost modificate prin OUG a Guvernului, nr.109/2003 1 prin art.I pct.88, arestareapreventivă a minorului (între 14 şi 16 ani) în cursul urmăririi penale nu poate sădepăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 dezile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Iar în ceea ce priveşte arestareainculpatului minor mai mare de 16 ani se prevede că în cursul urmăririi penale nu poate sădepaşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile.Totodată din prevederile acestor legi mai rezultă următoarele modificări: excludereaoricărei competenţe a procurorului în privinţa luării măsurii arestării preventive 2 ; limitareaposibilităţii luării măsurii arestării preventive doar la procesul penal început, ceea ce arputea face inadmisibilă arestarea invinuitului în faza actelor premergătoare 3 ; restrângereaprocedurii de prelungire a arestării preventive doar la faza de urmărire penală; introducereaunei limite maxime a duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale. Dinprevederile legale reiese că exigenţa termenului rezonabil este menţionată numai cu privirela faza de urmărire penală, neprevăzându-se aplicabilitatea ei şi în faza de judecată a1 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.748 din 26 octombrie 2003.2 În ceea ce priveşte calitatea procurorului de ,,magistrat” şi posibilitatea acestuia de a lua masura arestăriipreventive, Romania a suferit o serie de condamnări în faţa CEDO. În acest sens a se vedea hot. Pantea c. Rodin 3 iunie 2003, apud R.Chiriţă, Culegere de hotărâri 2003, Ed C.H,Beck, Bucureşti, 2007, p.19;Stoianova şi Nedelescu c.Ro din 4 august 2005 apud R.Chiriţă, Culegere..2005,p.163 s.a.3 Gh. Mateuţ,op.cit.,p.204;Gheorghe RADU, Măsuri preventive în dreptul penal român, Ed. Hamangiu, 2007,p. 135.15

cauzei 1 . Pentru a exista o garanţie şi în faza de judecată a procesului penal cu privire ladurata rezonabilă a arestării preventive, s-a prevăzut o procedură specială de verificareperiodică a legalităţii şi temeiniciei arestării, în toate stadiile şi gradele de jurisdicţie pânăla definitivarea acesteia. 2 Verificarea se va face la cel mult 60 de zile, instanţa urmând săpună în libertate pe inculpat dacă nu mai subzistă temeiurile care să justifice privarea delibertate. La expirarea perioadei de 60 de zile, dacă instanţa nu a procedat la verificarealegalităţii măsurii arestării preventive, aceasta încetează de drept(art.140 alin1, lit.a.) 3 .Prin modificările aduse legii fundamentale şi legilor procesual penale, s-a constituito adevărată premisă legislativă pentru ocrotirea libertăţii persoanei, întrucât se conferăjudecătorului şi instanţei un drept de control asupra legalităţii măsurilor preventive,indiferent de faza în care se găseşte procesul penal. 4 Putem spune până la urmă că s-a tinutcont de finalitatea măsurii arestării preventive care ,,fiind o privare de libertate, şi prinurmare o suferinţă, nu ar trebui să se exercite decât împotriva acelora care se constatăprintr-o judecată definitivă că au comis o infracţiune, iar nu împotriva acelora care suntnumai bănuiţi.” 51 Precizăm faptul că Proiectul Noului Cod de Procedură Penală nu aduce nicio adăugire în ceea ce priveştedurata rezonabilă a arestării preventive. Art. 159 alin. 13 teza finală din proiect prevede că durata totală aarestării preventive în cursul urmaririi penale nu poate depaşi un termen rezonabil, si nu mai mult de 180de zile.2 Grigore Gr. THEODORU, Tratat de Drept Procesual Penal, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,p. 4713 Diana IONESCU, Procedură Penală.Partea Generală-Sinteze şi speţe-, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca,2007, p.261.4 Gh. Mateuţ, op.cit. p.206.5 Ion TANOVICEANU, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Vol IV, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1927, p.695.16

II. TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRIIPREVENTIVE. GARANŢIE SPECIALĂ.Necesitatea şi în acelaşi timp dezideratul creării unei societăţi democratice,guvernate de principiul preeminenţei dreptului, poat fi atinse nu doar prin prevenireaîncălcării drepturilor omului şi prin asigurarea sancţionării acestor încălcări, dar şi princrearea unui complex de garanţii şi instrumente care să asigure că funcţii ale justiţieiprecum cea reparatorie sau cea sancţionatorie, sunt exercitate într-un cadru de legalitate şioperativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuşidemersul de a înfăptui actul de justiţie.Pentru a atinge aceste deziderate, art.5 §3 reglementează două drepturi procesualecare se concretizează în garanţii speciale, ce pun în valoare în faţa instanţelor judiciaredrepturile recunoscute individului. Garanţiile au ca obiect să permită fiecărei persoane săse apere împotriva unei arestări sau detenţii nejustificate, pentru a-şi recăpătalibertatea. 1 Aşadar, în cele ce urmează vom încerca o analiză a celei de-a doua garanţiispeciale cuprinse în art. 5 §3, respectiv a duratei rezonabile a arestării preventive.1. DOMENIUL DE APLICARE AL GARANŢIEITextul Convenţiei prevede în art.5 §3 că orice persoană arestată sau deţinută, încondiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)(...) are dreptul de a fi judecată într-un termenrezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Din acest paragraf reiese clar faptul căexigenţa duratei rezonabile a arestării preventive se aplică doar arestărilor efectuate înconformitate cu art.5 §1 lit.c). La rândul său, Curtea a subliniat această chestiune înjurisprudenţa sa, precizând că dispoziţiile art. 5 §3 se referă numai la paragraful 1 lit. c)din acelaşi articol, iar nu şi la ipoteza reglementată de art.5 §1 lit. a), cu care formează untot unitar în privinţa situaţiei celui arestat în vederea aducerii sale în faţa autorităţilorjudiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o1 Frédéric SUDRE ,Droit européen et international des droits de l’homme, 9 éme édition revue etaugmentée, Presses Universitaires de France, 2008, p. 343.17

infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica săsăvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. 1De asemenea, este foarte important de amintit faptul că dreptul de a nu fi deţinut înstare de arest preventiv dincolo de un termen rezonabil se distinge de dreptul de a fidespăgubit pentru privarea de libertate. 2 Totodată sesizarea Instanţei europene în temeiulcaracterului nerezonabil al unei arestări este posibilă chiar dacă reclamantul nu a epuizattoate căile de atac interne pentru a fi despăgubit. 31.1. Momentul Wemhoff c.Germania. Termenul rezonabil prevăzut de art.5 §3din Convenţie are ca scop evitarea situaţiei în care o persoană este ţinută în arest pentru operioadă care excede timpul necesar, în virtutea unei acuzaţii de sorginte penală. 4 Atuncicând am vorbit de noţiunea de ,,termen rezonabil”, am văzut că instanţa europeană a avutocazia să lămurească această sintagmă şi domeniul ei de aplicabilitate, chiar în una dinprimele sale hotărâri- Wemhoff c. Germania. În fapt K.H. Wemhoff era un resortisantgerman care locuia în Berlin şi era agent de bursă. El a fost bănuit de săvârşirea mai multorinfracţiuni, printre care şi cea de abuz de încredere iar pe data de 9 noiembrie 1961, s-aemis un mandat de arestare pe numele lui (Haftbefehl), avându-se în vedere ca motive dearestare, posibilitatea aplicării unei pedepse în cuantum sporit, riscul influenţării cursuluijustiţiei şi riscul distrugerii de documente contabile. Mandatul a fost reînoit de nenumărateori, precizându-se tot timpul faptul că există suspiciunea că ar putea relua oricândactivitatea de escrocherie şi de abuz de încredere. După nenumărate cereri de punere înlibertartate, pe 16 aprilie 1963, avocatul domnului Wemhoff a invocat pentru prima datăprevederile Convenţiei. Şi acest apel a fost respins. Au urmat iar o serie de cereri depunere în libertate, inculpatul propunând şi o cerere de eliberare pe cauţiune de 200 000mărci. Cu toate acestea d-nul Wemhoff a rămas în închisoare până în 17 decembrie 1965,după ce în aprilie 1965 a fost condamnat la 6 ani de închisoare.1Ciulla c. Italia, 22 februarie 1989, § 38; Gérard COHEN-JONATHAN, La Convention européenne desdroits de homme, Paris et Aix-en-Provence Economica, Presses universitaires Aix-Marseille 1989, p.336 ;M. Udroiu, op.cit., p. 141.2 Tomasi c. Franţa, cit. supra, §78. În acest paragraf se arată că dreptul de a obţine încetarea privării delibertate este diferit de cel de a primi o despăgubire pentru o astfel de privare. Tot în acest sens a se vedea J-F. Renucci, op.cit., Hamangiu, 2009, p. 349.3 Serge Guinchard, J. Buisson, op.cit., nr.430. Cei doi autori mai precizează că nu se poate justifica o astfelde detenţie prin faptul că timpul petrecut în închisoare cu titlu provizoriu, se va scădea din pedeapsadefinitivă.4 Alphonse KOHL, Le Délai raisonnable-Synthese de la Jurisprudence Belge-, Revue Trimestrielle desDroits de l’homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p.33.18

Înainte de toate, în hotărârea Wemhoff 1 , Curtea a considerat că ,,este de mareimportanţă să se stabilească limpede înţelesul noţiunii de termen rezonabil şi câmpul ei deaplicare”. Mai departe se precizează că din lecturarea textului art. 5 §3, dacă am proceda lao interpretare strict gramaticală, s-ar putea înţelege faptul că autorităţile judiciare auposibilitatea să aleagă între ,,obligaţia de a conduce procedura până la pronunţareahotărârii într-un termen rezonabil şi, pe de altă parte, aceea de a pune în libertate pe celacuzat, chiar dacă se vor încălca unele garanţii”. 2 În următorul paragraf (5), JudecătorulEuropean îşi manifestă reticenţa faţă de o astfel de interpretare. ,,Curtea nu are nicioîndoială asupra faptului că o astfel de interpretare nu corespunde gândirii Înaltelor PărţiContractante. Nu s-ar putea concepe că ele au înţeles să confere autorităţilor judiciarefacultatea (s.n.L.C.) ca în schimbul eliberării acuzaţilor, să poată desfăşura proceduriledincolo de o durată rezonabilă, fapt ce ar intra în contradicţie formală cu dispoziţiile art.6parag.1” 3 . Astfel intenţia autorilor Convenţiei era aceea de a evita ca detenţia provizorie acelui acuzat să nu fie menţinută dincolo de limitele ei rezonabile.1.2. Durata rezonabilă a arestării preventive şi prezumţia de nevinovăţie.Detenţia care precede judecata nu trebuie să dureze foarte mult timp, din mai multemotive. Dat fiind faptul că arestarea persoanei este o măsură excepţională, ea poatepricinui multe inconveniente celui deţinut. Acesta este separat de familie, nu poate să-şiexercite profesia şi nu în ultimul rând în cele mai multe cazuri, faptul de a fi ţinut în arest,aduce cu sine oprobiul social. Cu toate că în cazul acestei măsuri avem de-a face cu uncontrol regulat din partea judecătorului, faptele şi vina celui arestat nu sunt încă certificatedefinitiv printr-o judecată pe fond. Cel puţin din aceste motive există o incompatibilitateîntre detenţia preventivă şi principiul prezumţiei de nevinovăţie 4 .Astfel ,,în funcţie de starea de detenţie 5 a persoanei împotriva căreia se desfăşoarăurmărirea penală, instanţele naţionale şi eventual, după ele, Curtea Europeană, trebuie săprecizeze dacă intervalul scurs înainte de judecarea acuzatului, a depăşit la un moment datlimitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care putea fi impus în mod rezonabil unei1 Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 2.2 Idem, §4. Aceată chestiune este discutată şi în hotărârea Schmid c. Austria, 9 iulie 1985, apud J. Murdoch,op.cit.p.77.3 În acelaşi sens, într-o altă hotărâre, Curtea a apreciat că o astfel de interpretare este contrară art. 6 paragr.1deoarece acesta garantează fiecărei persoane acuzate de a fi comis o infracţiune, dreptul de a fi judecat,,echitabil, public şi într-un teren rezonabil”. Hotărârea L. c. Marea Britanie din 17 mai 1990, § 12.4 J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p.360.5 Starea de detenţie se referă la cazurile de detenţie prevăzute în paragr. 1 al art.5 din Convenţie.19

persoane prezumată ca fiind nevinovată, date fiind circumstanţele cauzei”. 1 În aceeaşi zi încare a adoptat hotărârea Wemhoff, Curtea Europeană a adoptat o altă hotărâre- Neumeisterîncare a mai făcut o serie de precizări. Astfel ,,caracterul rezonabil al duratei unei detenţiice se întinde până la judecată, trebuie să fie apreciat în funcţie de situaţia detenţiei în carese găseşte o persoană acuzată. Până la condamnare ea este prezumată nevinovată, deciobiectul dispoziţiilor analizate (art.5 §3) este esenţialmente acela de a impune eliberarea eiprovizorie, din moment ce menţinerea în detenţie încetează a mai fi rezonabilă” 2 .În doctrina de specialitate, atunci când au fost supuse analizei cele două speţe, s-aremarcat faptul că Instanţa europeană a optat pentru concepţia liberală în materia detenţieiprovizorii, fiind vădită grija de a prezerva libertatea individuală şi de a limita, atât cât esteposibil, arestarea preventivă a unei persoane prezumată a fi nevinovată. Atunci când a fostreafirmat acest principiu, s-a remarcat utilizarea termenului ,,sacrifice”, care desemneazăfoarte bine caracterul excepţional pe care organele Convenţiei au înţeles să-l dea oricăreiprivări de libertate, ce are loc înainte de judecarea cauzei pe fond 3 .2. CALCULAREA PERIOADEI DE DETENŢIE ŞI LIMITELEACESTEIADupă ce am determinat domeniul de aplicare al exigenţei termenului rezonabil alarestării preventive, într-o succesiune logică, trebuie să determinăm în cele ce urmeazălimitele arestării preventive, în conformitate cu prevederile Convenţiei, cu jurisprudenţaCurţii şi nu în ultimul rând tinând seamă şi de prevederile dreptului naţional incidente înaceastă chestiune. 42.1. Dies a quo. Fixarea momentului iniţial al detenţiei (dies a quo), nu suscită maridificultăţi de interpretare, deoarece jurisprudenţa Curţii este relativ constantă în acest sens.1 Hot. Wemhoff, cit. supra, §5;2Neumeister c. Austria, 27 iunie 1968, § 4 apud Vincent BERGER, Jurisprudence de la Cour Européenedes Droits de l’Homme, 11 ème Édition, Ed. Sirey, 2009, p.143 În acest sens a se vedea şi Jim Murdoch,op.cit., p.77-78; C.Bârsan, op.cit., Vol. I, p. 357-358;3Michèle PICARD et Patrick TITIUN, Article 5 §3 in La Convention Européene des Droits del’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond PETTITI, EmmanuelDECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2 eme édition, Ed. Economica, Paris, 1999, p. 218;4Pentru modalitatea concretă de calculare a termenelor arestării şi reţinerii în dreptul romanesc, facemtrimitere la DOBRE Cristian, DOBRE Magdalena, Calcularea Termenelor Reţinerii şi Arestării preventive,Dreptul, nr. 9, 2009;20

Astfel limita iniţială a detenţiei provizorii, o constituie momentul în care persoanasuspectată de săvârşirea unei fapte penale, este arestată sau reţinută. 1Există însă câteva excepţii de la această regulă. În primul rând amintim situaţia încare statul pârât a ratificat Convenţia în timp ce reclamantul era deţinut. În acest caz,organele Convenţiei nu au competenţa de a analiza perioada anterioară ratificării. 2 În aldoilea rând, menţionăm ipoteza în care reclamantul a mai fost lipsit de libertate pentru altemotive, cum ar fi bunăoară arestarea în alt stat în vederea extrădării, această perioadă fiindeventual imputabilă acestui din urmă stat în baza art. 5 § 1 lit. f). 3 În fine, fosta Comisie afăcut precizarea că, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursulprocedurii, nu poate fi invocat de cel care, chiar dacă ar face obiectul unei ordonanţe dedetenţie preventivă, execută în acelaşi timp o pedeapsă privativă de libertate la care a fostcondamnat, pentru că el se află în situaţia reglementată de art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie. 4Cu toate acestea, în marea majoritate a cazurilor, astfel cum rezultă din jurisprudenţaCurţii, punctul de plecare al detenţiei avute în vedere, coincide cu momentul arestăriiefective a persoanei bănuite. 52.2. Dies ad quem. Chestiunea de a şti când ia sfârşit perioada de arestare este maicomplicată şi în acelaşi timp mult mai delicată. Şi această problemă a fost pusă pentruprima dată, tot în afacera Wemhoff c. Germania. Pe de-o parte, Comisia a susţinut înRaportul său, alături de Guvernul german, că momentul final al detenţiei preventive avutîn vedere de art. 5 parag. 3 este acela în care acuzatul este adus în faţa instanţei dejudecată. 6 Pe de altă parte s-a afirmat teza conform căreia termenul final al detenţieiprovizorii este dat de ziua în care a devenit definitivă hotărârea judecătorească. 7 Curtea a1 Idem. p. 219 ;Jean-François RENUCCI, Traité de Droit Européene des Droits De L’Homme, L.G.D.J.,Paris, 2008, p.322; J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p.361; G. Mateuţ, op.cit.,p. 196.2 R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., p.176 De pildă, în hotărârea Prencipe c. Monaco din 16 octombrie 2009,deşi inculpatul a fost ţinut în arest o perioadă de aproape 4 ani, din ianuarie 2004 până în decembrie 2007,Curtea s-a declarat competentă rationae temporis doar pentru perioada ce a urmat datei de 20 noiembrie2005, moment la care a intrat în vigoare Convenţia, în Monaco (§72).3 S. Trechsel, Liberty and Security of Person, în R.St. J. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold, The EuropeanSystem for the protection of human rights, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht (Olanda), 1993, p.338apud R. Chiriţă, op.cit., p.176.4 Comis. EDO, X. c. Germania, DR nr. 25, 12 martie 1981, p.218 apud C. Bârsan, op. cit. p.358. Tot în acestsens a se vedea şi Herczegfalvy c. Autriche, din 24 sepembrie 1992, Rapport de la Commission, paragr. 225apud J. Murdoch, op.cit., p. 78.5 Scundeanu c. România, 2 februarie 2010, §78; Belov c. Rusia, hot. finală în 3 octombrie 2008, §42.6 Wemhoff c. Germania, cit. supra, §6.7 A se vedea: J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p.361; G. Mateuţ, op.cit.,p. 196.21

dat în cele din urmă o soluţie intermediară, sesizând totodată divergenţa care există întretextul englez şi cel francez al Convenţiei. 1Varianta engleză a textului – entitled to trial within a reasonable time- a permisinterpretarea pe care a dat-o Comisia. Cuvântul trial (proces, judecată), care figurează dedouă ori în text, desemnează procesul în ansamblul său, iar nu începutul procesului.Expresia entitled to trial nu trebuie interpretată neapărat în sensul entitled to be brought totrial cu toate că luată în context, alături de sintagma utilizată în cea de-a doua parte aparagrafului în cauză (pending trial), pare să conducă mai degrabă spre momentul anteriorînceperii procesului în ansamblul său. Cu toate că textul englez permite o interpretare,potrivit Curţii, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre varianta franceză a textului – ledroit d’être jugée dans un délai raisonnable – care nu permite decât o singură interpretarepotrivit căreia obligaţia de a elibera într-un termen rezonabil pe cel deţinut, subzistă atâtatimp cât persoana nu este judecată. Instanţa europeană a apreciat că varianta francezăserveşte mai bine scopului pe care Părţile semnatare au dorit să-l confere acestui text.Curtea a înaintat această concluzie făcând referire la principiul general de interpretare atratatelor internaţionale, având în vedere finalitatea unui text aplicat la o situaţie concretă,neputându-se concepe că protecţia oferită de articolul 5 s-ar opri la momentul deschideriiprocesului şi nu ar continua până în ziua pronunţării hotărârii. 2 Opinia Curţii, materializatăîn hotărârea Wemhoff, a fost reluată constant şi în alte hotărâri ulterioare.Cât priveşte sistemului de drept francez, conform unei jurisprudenţe constante aCurţii, date împotriva Franţei, art. 5 §3 din Convenţie poate fi invocat până la data în careare loc pronunţarea condamnării (jugement), chiar dacă aceasta nu este definitivă. Iniţial,semnificaţia cuvântului ,,jugement” nu era lămurită, prin acesta putând fi descrise:judecata sau hotărârea dată în sens generic, hotărârea definitivă dată într-o cauza sauhotărârea executorie... . 3 În hotărârea I.A. c. Franţa, Curtea subliniază că din momentul încare se dă condamnarea de către Cour d’Assises, detenţia ce urmează acestei hotărâri intrăîn sfera de aplicare a art. 5 §1 lit. a), chiar dacă La Chambre Criminelle va casa sau anulahotărârea de condamnare. Pe durata de timp ce se scurge între ,,arrêt d’assises’’ şi ,,arrêtde la chambre criminelle’’, persoana în cauză ,,este deţinută legal, pe baza unei hotărâripronunţate de către un tribunal competent” iar nu ,,în vederea aducerii în faţa unei1 B. BOULOC, Les délais de la garde à vue et de la détention provisoire au regard de la ConventionEuropéenne des Droits de l’Homme, Revue de Science Criminelle et de Droit Pénal Comparé (RSC), 1989,p. 71.2 Wemhoff c. Germania, cit. supra, §8.3 ,, Des difficultés d’application de l’article 5 § 3 de la CEDH”, Droit Pénal, mai 1999 conform ChristianGUÉRY, Détention provisoire, Dalloz, Paris, 2001, p. 94.22

autorităţi judiciare competente” aceasta în ciuda efectului retroactiv pe care îl are îndreptul francez hotărârea de anulare. 1La chambre criminelle de la Cour de cassation, a reglat şi adoptat această teorie,cu prima ocazie pe care a avut-o. 2 Astfel într-o hotărâre din 18 noiembrie 1998, Casaţiafranceză precizează că ,,pe parcursul perioadei dintre hotărârea de condamnare dată deprima instanţă şi hotărârea ce urmează a fi dată de Curtea de casaţie, cel acuzat nu poatebeneficia de dispoziţiile art. 5§ 3 din CEDO (...). Rezultă astfel că în cazul în care oinstanţă (chambre d’accusation), va fi sesizată cu o cerere de punere în libertate înconformitate cu art. 148-1, alin.3 din codul de procedură penală francez, aceasta nu va fiautorizată să elibereze pe cel acuzat, dacă hotărârea de punere în libertate s-ar fundamentape prevederile art. 5 §3 din Convenţie. 3Cât priveşte sistemul de drept belgian, în comentariul unei hotărâri a CasaţieiBelgiene 4 , profesorul J. Velu a subliniat că ,,perioada ce trebuie luată în considerare, însensul art. 5 §3, pentru a putea aprecia caracterul rezonabil al unei detenţii, începe o datăcu arestarea acuzatului şi nu se termină în momentul deschiderii procesului în primăinstanţă, ci în momentul în care se va statua asupra veridicităţii acuzaţiei deduse în faţaprimei instanţe. Potrivit acestei hotărâri, termenul prevăzut de art.5 §3, poate fi avut învedere atâta timp cât faza de instrucţie nu a fost încheiată, altfel nu ar putea fi sancţionateîntârzierile survenite ulterior.” 5În sistemul de drept austriac, de pildă, avându-se în vedere faptul că o hotărâreîn primă instanţă nu are caracter executoriu, nu după foarte mult timp, s-a încercat unreviriment a jurisprudenţei Wemhoff şi Neumeister, chiar prin afacerea B c. Austria, eadevărat că din partea unei minorităţi a membrilor Comisiei. 6 În speţă, cei care au susţinutacest reviriment, au făcut referire la articolul 397 din codul de procedură penală austriac,potrivit căruia o condamnare la închisoare dată în primă instanţă nu este executorie fiindcăcel interesat are posibilitatea să se prevaleze de un recurs cu un efect suspensiv, atât timp1 I.A. c. Franţa, 23 septembrie 1998.2 Iată că spre deosebire de sistemul nostru de drept, în care trebuie să treacă ani buni de zile pentru ca ohotărâre de condamnare a statului român dată de CEDO, să determină o corelare legislativă şijurisprudenţială, în sistemul de drept francez, cea mai înaltă autoritate judiciară a reglementat o chestiunepunctuală într-un timp foarte scurt.3 Cass. Crim., 18 noiembrie 1998, Bull. Inf. C. Cass., 1 martie 1999, nr. 237, D. 1999, jur. p. 97, notePRADEL apud Ch. GUÉRY, op. cit.,p. 95.4 Cour de Cassation, 15 avril 1981, Revue de Droit Pénal, 1981, p. 797.5 Alphonse Kohl, op.cit., p.34.6 Rapport Commission, 14 décembre 1988, opinion dissidente de M. TRECHSEL, partagée par MM.SOZER, SCHEMERS et CAMPINOS et Mme THUNE apud Michèle Picard et Patrick Titiun sous directionL. E. PETITTI, op.cit., p. 219.23

instanţă. 5 Mai precizăm că în situaţia în care arestarea preventivă a fost precedată de ocăt procedura de apel este pendinte. Deci, potrivit acestora, după soluţia dată în primăinstanţă, detenţia recurentului nu rezultă dintr-o condamnare, care la acea epocă nu aveaautoritate de lucru judecat şi prin urmare procedura instituită pentru verificarea arestăriipreventive este în sensul art. 5 §3 1 .Argumentele considerabile aduse de contestatari, nu au înduplecat Curtea să-şischimbe jurisprudenţa. Curtea a preluat principiul exprimat în hotărârea Wemhoff, arătândcă dată fiind legătura esenţială între paragrafele 3 şi 1 lit c) ale art.5, ,,o persoanăcondamnată în primă instanţă şi menţinută în arest preventiv pe parcursul căilor de atac, nupoate fi considerată ca fiind deţinută în sensul art. 5 §1 lit.c) şi 5 §3 spre a fi adusă în faţajudecătorului cu motivarea unei suspiciuni rezonabile de a fi comis respectivainfracţiune” 2 . Curtea a indicat ca fiind aplicabile dispoziţiile art 5 §1 lit. a), careautorizează privarea de libertate a unei persoane după condamnare. Aceasta a precizat că,,prin condamnare în sensul articolului 5 §1 lit a), trebuie să înţelegem, având în vederemai ales textul francez, o declarare de culpabilitate care este consecutivă stabilirii faptuluică a fost savârşită o infracţiune şi aplicării unei pedepse.” 3 Mai departe Instanţa europeanăa adăugat că există între Statele Contractante mari diferenţe în ceea ce priveştedeterminării momentului final ce trebuie luat în considerare. Din acest punct de vedere,Curtea şi Comisia, estimează că este firesc, ca articolul 5 §3 să nu fie interpretat în funcţiede situaţiile naţionale particulare. 4 Chiar dacă legea naţională dintr-un stat membruprevede că sentinţa devine executorie numai după epuizarea tuturor căilor de atac, totuşi,în sensul Convenţiei arestarea preventivă se încheie cu hotărârea de condamnare din primaperioadă de privare de libertate, de altă natură, sau în legătură cu altă acuzaţie, această dinurmă perioadă nu va fi luată în considerare la stabilirea duratei totale a privării de libertateşi a caracterului rezonabil al acesteia. 6 Totodată, cel care vrea să se plângă de prelungireadetenţiei sale, pentru astfel de privări de libertate, cu toate că nu poate să se prevaleze de1 B c. Austria, 28 martie 1990, § 11.2 B. c. Austria, , cit. supra § 9 şi următ.3 Idem, § 12 Tot astfel s-a pronunţat şi în hotărârea Van Droogenbroeck c. Belgia, 25 aprilie 1983, § 354 Aceiaşi idee este reluată de Curte şi în alte hotărâri : Ringeisen c. Austria, 22 iunie 1972, § 111; Iliev c.Bulgaria, 22 noiembrie 2004; Romanov c. Rusia, 20 octombrie 2005; Dzelili c. Germania, 10 noiembrie2005, §68; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006.5 Solmaz c Turcia, 16 ianuarie 2007.6 E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak,Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4 th Edition, Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2006, p. 492 apud Mihail UDROIU, Ovidiu PREDESCU, Protecţia Europeană a DrepturilorOmului şi Procesul Penal Român -Tratat-, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 488.24

prevederile art. 5 §3, are totuşi la dispoziţie posibilitatea de a alege depăşirea durateirezonabile a procedurilor, prevăzută de art. 6§1. 1Cât priveşte situaţia din dreptul românesc, în doctrina de specialitate, au începutsă se contureze două opinii în ceea ce priveşte stabilirea momentului final ce trebuie luat înconsiderare pentru calculul duratei rezonabile a arestării preventive.Pe de-o parte, într-o primă opinie, avându-se în vedere exclusiv hotărârile date deCurte de la afacerea Wemhoff încoace şi fără referiri concrete la legislaţia naţională, sesusţine că momentul final este dat de hotărârea pronunţată de judecătorul naţional în primăinstanţă. 2 Mai departe sunt preluate argumentele Curţii exprimate cu diverse ocazii şi pecare le-am expus mai sus, cum ar fi acela că o persoană condamnată în primă instanţă segăseşte în situaţia de la art. 5 parag. 1 lit. a), iar durata arestării preventive a acesteia, peparcursul judecării apelului sau a recursului, se analizează prin raportare la prevederileart.6 §1, privind dreptul la un proces echitabil. 3Pe de altă parte, s-a exprimat un alt punct de vedere, care are la bază o analiză maiatentă a textului art.5 §3 din Convenţie prin raportare la legislaţia naţională, în speţă Codulde Procedură Penală român 4 . Raţionamentul porneşte de la art. 350 din Codul deProcedură Penală, din care rezultă că instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa(hotărârea dată în primă instanţă n.n.) să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinereasau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din parteagenerală... . Or, datorită faptului că în sistemul românesc o hotărâre penală de condamnarenu poate fi pusă în executare decât în măsura în care este definitivă, singura alternativăpentru ca o persoană să fie menţinută în detenţie este tot arestarea preventivă. Dată fiindposibilitatea conferită primei instanţe prin art. 350, de a lua sau de a menţine măsuraarestării preventive, din punct de vedere al temeiului privării sale de libertate, situaţia unuicondamnat în primă instanţă nu se deosebşte cu nimic de situaţia celui care nu a suferitîncă o condamnare. 5 Deci privarea de libertate astfel survenită nu se dispune pe duratapedepsei la care a fost condamnat, ci este vorba despre aceeaşi măsură a arestăriipreventive. Ceea ce se schimbă relativ la arestarea preventivă este modalitatea de aprecierea acesteia, care diferă în faza de judecată, de faza de urmărire penală. Potrivit art. 23 alin6) din Constituţia României şi a art. 160 b alin 1) din Codul de procedură, în faza de1 Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p. 219.2 C. Bârsan, op.cit., p. 359-360; D. Bogdan, op.cit., p. 123-124; M. Udroiu, O. Predescu, Tratat...op.cit., 488.3 M. Udroiu, op.cit., p. 142; D. Bogdan, op.cit. p.123.4 În acest sens a se vedea R. Chiriţă, op.cit., p. 177-179.5 Ibidem.25

judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic şi nu mai târziu de60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. 1 Astfel, în sistemul de dreptromânesc o persoană ajunge să fie deţinută în temeiul unei hotărâri pronunţate de oinstanţă competentă, doar atunci cand această hotărâre este una definitivă. Până atunci,regimul specific arestării preventive este aplicabil, persoana condamnată în primă instanţăputând fi pusă în libertate ca şi în faza de judecată în primă instanţă, fie printr-o decizie depunere în libertate, fie printr-o decizie de respingere a cererii de menţinere a detenţiei.Autorul acestei opinii admite faptul că cele două noţiuni din cuprinsul art 5§1 lit a)şi c) sunt noţiuni autonome care sunt pretabile la o interpretare distinctă de cea oferită dedreptul intern din statele membre. Cu toate acestea, invocând prevederile art. 53 dinConvenţie, aminteşte că aceasta nu poate fi interpretată astfel încât să limiteze drepturilerecunoscute unor persoane prin legislaţia naţională a statului sub jurisdicţia căruia se află.Altfel spus, atunci când legea internă conferă unor persoane, o poziţie mai favorabilă decâtcea pe care o are recunoscută prin Convenţie, situaţia sa trebuie clarificată prin raportare ladreptul intern. 2Mai departe se face trimitere la un raţionament similar al Curţii, exprimat cu altăocazie. De pildă, în ceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate al art.6 în materie penală,potrivit criteriilor Curţii, în măsura în care o acuzaţie are caracter penal în dreptul intern,art. 6 va fi aplicabil, indiferent dacă sunt îndeplinite criteriile enunţate de Curte prinhotărârea Öztürk 3 . După cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, aceasta este dispusă săjudece echitabilitatea unor proceduri privind delicte rutiere în acele state care calificăaceste fapte ca infracţiuni penale 4 . În schimb, atunci când un delict rutier are caracteradministrativ într-un stat, Instanţa europeană refuză să aplice art. 6. 5 Date fiind acesteargumente, s-a arătat că Judecătorul european ar trebui să aplice acest raţionament şi înceea ce priveşte domeniul de aplicabilitate al art. 5§1 lit. c), cu toate consecinţele ce-icorespund. Deci, în măsura în care legea internă recunoaşte unei persoane aflate în detenţiecalitatea de arestat preventiv până la darea unei soluţii definitive, iar Curtea refuză să1 În acelaşi mod s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 10 din 24 ianuarie 2000. Prin aceaexcepţie de neconstituţionalitate, care a fost dealtfel admisă de Curte, s-a pus problema neconstituţionalităţiiart. 350 alin 1) din Codul de procedură penală, atunci când este interpretat în sensul menţinerii arestăriipreventive pe o durată nedeterminată. E adevărat însă faptul că textele legislative de la acel moment nusuferiseră încă modificările ce sunt în vigoare astăzi, totuşi raţionamentul Curţii este concludent în acestsens.2 R. Chiriţă, op. cit., p.178.3 Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984. Este vorba despre natura şi gravitatea faptei şi a sancţiunii.4 Malige c. Franţa, 23 septembrie 1999.5 Escoubet c. Belgia, 22 octombrie 1999.26

aplice dispoziţiile art. 5§1 lit.c) şi §3, aceasta nu face altceva decât să limiteze drepturilecelui deţinut. De aceea în baza art. 53 din Convenţie, interpretarea ce ar trebui datădispoziţiilor art.5, depinde de statutul pe care o persoană condamnată în primă instanţă îlare în dreptul intern. 1În opinia noastră, dacă pornim de la premisa conform căreia noţiunea de ,,termenrezonabil” în sensul art. 5 §3 este una imprecisă şi prin urmare controversată 2 , şi având învedere imposibilitatea stabilirii unor termene precise şi cuantificate deoarece nicio cauzănu seamănă cu cealaltă, aprecierea generală a Curţii în analizarea momentului final aldetenţiei este una nerealistă. În primul rând Curtea dă o interpretare general-valabilă,neţinând seama de specificitatea fiecărui sistem de drept şi de faptul că există discrepanţeîntre legislaţiile celor 47 de state semnatare. Astfel nu face distincţia, în opinia noastrăextrem de importantă, între statele care conferă caracter executoriu şi cele care nu conferăacest caracter, hotărârilor date în primă instanţă. Or în sistemul nostru de drept este denotorietate faptul că o hotărâre de condamnare dată în primul grad de jurisdicţie nu arecaracter executoriu, deoarece există posibilitatea modificării acesteia. Mentorii Codului deProc. Pen., având în vedere toate garanţiile instituite de lege, au preluat concepţia potrivitcăreia o hotărâre judecătorească este susceptibilă de a cuprinde erori de fapt şi de drept,ceea ce constituie o ,,prezumţie de greşeală” din partea instanţei care a pronunţat hotărâreaatacată. Iar prin posibilitatea instituirii unui nou cadru de judecată, se presupune că erorilevor fi înlăturare ceea ce constituie o ,,prezumţie de îndreptare”. 3 Doar o hotărâre definitivăare caracter executoriu şi se bucură de autoritate de lucru judecat astfel încât se considerăcă stabileşte adevărul, res iudicata pro veritate habetur.Având în vedere argumentele exprimate, ne raliem opiniei exprimate atât în dreptulaustriac cât şi în dreptul român, conform căreia trebuie să se ţină seama de caracterulexecutoriu al hotărârii date în prima instanţă şi de particularităţile fiecărui sistem în parte.Totodată considerăm că de ferenda se impune ca Instanţa europeană să pronunţe unreviriment în acest sens.1 R. Chiriţă, op.cit., p. 179.2 B. Bouloc, op.cit, p. 69 ; Jean-Yves LASSALLE, Les Délais de la Convention Européene des Droits deL’Homme et le Droit Pénal Français, op.cit., 1993, p. 264.3 Traian Pop, Drept Procesual Penal, Vol. IV, Cluj, 1948, p. 339 apud Grigore Theodoru, op.cit. p. 747Astfel sentinţa penală a primei instanţe rămâne definitivă doar în situaţia în care nu este supusă apelului saurecursului, dacă a expirat termenul de apel sau de recurs, sau dacă apelul sau recursul declarat a fost retrassau respins.27

III. APRECIEREA CARACTERULUI REZONABIL ALARESTĂRII PREVENTIVEExigenţa ,,termenului rezonabil” constituie o temă centrală, având o importanţăaparte în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Această chestiune este unapregnantă mai ales atunci când trebuie aplicată în materie penală, datorită faptului că arelegătură directă cu libertatea persoanei. 1 Dată fiind importanţa crescândă a notiunii de,,durată rezonabilă” în discursul juridic actual, în doctrină s-a încercat o ,,clasificare” anormelor ce fac referire la aceasta. 2 În acest sens, mai ales datorită faptului că Instanţaeuropeană face referire în numeroase hotărâri la celeritatea procedurilor, nu ni se paredeloc întâmplător faptul că articolele 5 §3 şi 6§1 din Convenţie, sunt în vârful ierarhiei.1. NOŢIUNEA DE ,,TERMEN REZONABIL” ÎN ARTICOLELE 5 §3ŞI 6 §1 DIN CEDODe la început subliniem că este important ca ,,termenul rezonabil” prevăzut în art.5§ 3 să nu fie confundat cu cel prevăzut în art.6 § 1. 3 După cum am văzut art. 5 § 3 are cascop protejarea persoanelor împotriva unei detenţii preventive excesive, în pofida dreptuluila libertate şi a prezumţiei de nevinovăţie, pe când art. 6 § 1 consacră dreptul la o duratărezonabilă a procedurii. 4Textul art. 6 formulează practic principiul celerităţii procedurilorjudiciare, astfel ,,orice persoană are dreptul ca şi cauza sa să fie judecată (...)într-o duratărezonabilă de timp”. Doctrina arată că textul citat mai sus este ,,traducerea juridică” aadagiului englez justice delayed, justice denied sau a celui francez justice rétive, justicefautive. 5Impunând respectarea unui ,,termen rezonabil” pentru înfăptuirea actului dejustiţie, Convenţia subliniază faptul că justiţia trebuie să fie administrată fără întârzieri denatură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru1 Jean-Paul JEAN, avocat général près la cour d’appel de Paris, professeur associé à l’Université de Poitiers,Actes du colloque : La qualité des décisions de justice, Université de Poitiers 8 mars 2007, p. 11.2 Olivier CORTEN, op.cit., p. 6.3 Jean-Yves LASSALLE, Les Délais de la Convention Européene des Droits de L’Homme et le Droit PénalFrançais, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Nr.14, Editions Nemesis, p. 285. Precizăm că în acestarticol, autorul face o clasificare a termenelor întâlnite în Convenţie. Astfel avem delais sommaires (art. 5 §2şi 5 §4) şi delais raisonnables (art. 5 §3 şi art. 6 §1).4 Pentru unele detalii a se vedea: S. GUINCHARD, Les métamorphoses de la procédure à l’aube dutroisième millénaire, in Clés pour le siècle, Université Panthéon Assas, Dalloz, 2002,p. 1201 şi urm.; RaduCHIRIŢĂ, Celeritatea Procedurii-Misiune imposibilă ?, Revista Pandectele Române, Nr. 6 din 2005, p. 164şi urm.5 S. Guinchard, J. Buisson, op.cit. p.397; R. Chiriţă, op.cit., p.304; Alexix Mihman, op.cit., p. 304.28

activitatea ansamblului serviciilor sale, iar nu numai pentru aceea a organelor judiciare 1 .Deci este îndeobşte recunoscut faptul că celeritatea procedurii presupune judecarea într-o,,durată rezonabilă” şi are ca finalitate protejarea credibilităţii justiţiei şi eficienţa sa. 2Aprecierea caracterului rezonabil al arestării preventive se face după metodeapropiate de cele utilizate în determinarea duratei rezonabile al procedurilor, în primulrând prin aprecierea in concreto în funcţie de circumstanţele cauzei. Această analogie, adispoziţiilor celor două articole, aflate în vecinătate dar totuşi atât de distincte din punct devedere al conţinutului, risca să degenereze în interpretări confuze. Acest fapt, a determinatCurtea să precizeze cum se vor raporta cele două articole, unul faţă de celălalt. 3 Înhotărârea Stögmüller, Curtea Europeană a elucidat semnificaţia acestora arătând că ,,dispoziţiile art. 6§1 nu se confundă cu cele ale art 5 §3 deoarece cele dintâi conferădrepturi oricărui justiţiabil (...) pe când art. 5 §3 se referă doar la persoanele ce se află înstare de detenţie preventivă (...). Articolul 5 §3 apare astfel ca o dispoziţie independentă ceproduce efecte proprii, oricare ar fi faptele ce apar în motivarea arestării saucircumstanţele care au determinat prelungirea fazei de instrucţie”. 4Parcurgând jurisprudenţa Curţii, se poate observa că ,,termenul rezonabil”prevăzutde art. 5 se apreciază mult mai riguros decât cel prevăzut de art.6 5 . În susţinerea acesteidistincţii s-a afirmat că ,, se poate ca o instrucţie mai lungă să fie conformă art. 6§1, fără aputea fi, în acelaşi timp, justificată prin raportare la art.5 §3”. 6 De pildă, în afacereaStögmüller, Curtea a conchis că există o violare a art. 5 §3, însă a considerat că nu există şio depăşire a duratei rezonabile prevăzute de art.6§1. Această hotărâre a condus la opiniaaproape unanimă în doctrină că art. 5 §3 are o autonomie incontestabilă, iar o astfel dedecizie este perfect logică dacă ţinem cont de scopul Convenţiei. 7 Într-o altă hotărâre,Gosselin c. Franţa, Instanţa europeană precizează că în situaţia în care, autorităţilenaţionale nu acţionează cu diligenţă în desfăşurarea procedurii, art.5 §3 se va considera1 Zielinski et Pradal et Gonzales et autres c. Franţa, 28 octombrie 1999, §65.2 Frédéric Sudre, op.cit., p.388.3 Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p. 220.4 Stögmüller c. Austria, 10 noiembrie 1969, §5-6.5 Mireille DELMAS-MARTY, Procès pénal et droits de l'homme, Presses Universitaires de France, Paris,1992, p. 50 În această lucrare, autoarea arată că Franţa a fost condamnată de Fosta Comisie, prin afacereaClerc din 26 aprilie 1990, pentru o procedură de natură penală, care a durat 14 ani.6 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans les Articles 5 et 6 de laConvention Européenne des Droits de l’Homme – essai de synthèse-, Revue Trimestrielle des Droits del’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p. 1547 Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p.220.29

acuzat. 4 Atât în art. 5 cât şi în art.6 este necesar să se facă o delimitare a momentului iniţialîncălcat, chiar dacă motivele invocate de instanţă pentru respingerea solicitărilor de punereîn libertate erau pertinente şi suficiente. 1Relativ la sfera de aplicare, articolul 5 §3 se aplică în cazul persoanelor arestatepreventiv atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în majoritatea statelormembre până la emiterea unei hotărâri în primă instanţă. 2 Articolul 6§1 din Convenţie seaplică tuturor persoanelor implicate într-o procedură civilă sau penală 3 , în această din urmăipoteză indiferent dacă sunt în stare de arest sau nu, vizându-se în special evitareaprelungirii pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui(dies a quo) şi a momentului final (dies ad quem) care trebuie luate în considerare lacalculul duratei rezonabile. În cazul art.5 am văzut cum se determină aceste limite. În ceeace priveşte articolul 6§1, atunci când avem de-a face cu o acuzaţie de natură penală, înprincipiu, momentul de plecare este considerat ca fiind acela în care este formulatăacuzaţia. 5 Spre deosebire de domeniul drepturilor şi obligaţiilor civile, această dată este deregulă o dată anterioară momentului în care este sesizată instanţa de judecată. 6 Astfel înopinia Curţii, termenul iniţial se calculează din momentul în care avem o ,,notificareoficială a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, provenită de la o autoritate competentă,ceea ce corespunde cu consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”. 7Momentul final (dies ad quem), luat în considerare în cadrul art. 6, în materiepenală, este, de regulă, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusă judecăţii, indiferentdacă aparţine unei instanţe de fond sau uneia de casare. 8 S-a arătat că noţiunea de ,,termen”este prevăzută în acelaşi mod, indiferent de tipul de contencios. Astfel în materie civilă, ca1 Gosselin c. Franţa, 13 septembrie 2005.2 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu op.cit., 2008, p. 489.3 Pentru o delimitare a ceea ce înseamnă materie civilă şi materie penală în sensul art.6 a se vedea R. Chiriţă,op.cit., p. 197-226;C. Bârsan, op.cit., p. 400-454; Jean-Francois RENUCCI, Tratat de Drept European alDrepturilor Omului, Traducere în limba română coordonator, Mona-Maria Pivniceru, Ed. Hamangiu, 2009,p.379-415; Mihail Udroiu, O. Predescu, op.cit.,p. 535-549.4 Mihail Udroiu, O. Predescu, op.cit.,p. 489; R. Chiriţă, op.cit., p.308.5 Deewer c. Belgia, 27 februarie 1980; Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 73; Corigliano c. Italia, 10decembrie 1982; Zimmermann et Steiner c. Germania, 13 iulie 1983, §23; Baraona c. Portugalia, 8 iulie1987, § 46.6 S. Guinchard, J. Buisson, op.cit., p.399; R.Chiriţă, op.cit. p. 313; C. Bârsan, op.cit., p. 539; J -F, Renucci,op.cit. trad. română, p. 463.7 Eckle c. Germ., cit. supra, apud Pierre LAMBERT, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans lajurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme,Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p. 17. Tot în acest sens şi: Mihail Udroiu,O. Predescu, op.cit., p. 490.8 Engel şi alţii c. Olanda, 8 iunie 1976.30

şi în materie penală, termenul care trebuie apreciat acoperă ansamblul procedurilor,expertizele şi căile de atac incluse. 12. APRECIEREA IN CONCRETO A DURATEI REZONABILEAtât în jurisprudenţa Curţii cât şi în jurisprudenţa instanţelor naţionale, esteîndeobşte admis faptul că durata rezonabilă a arestării preventive nu trebuie să fieapreciată în abstract ci trebuie apreciată în concret, în lumina datelor şi circumstanţelor dinfiecare cauză în parte 2 . De fiecare dată când s-a pus această problemă, Curtea a arătat cătrebuie examinate mai întâi faptele specifice din speţa analizată, abia apoi putându-seconstata dacă există sau nu o violare a textelor Convenţiei. Această poziţie de principiu seexplică ţinând cont, pe de-o parte, de varietatea situaţiilor ce se pot ivi, iar pe de altă parte,de diversitatea legislaţiilor aplicabile. În doctrină se mai arată că ,,însăşi conceptul deceleritate suscită o mare doză de variabilitate” 3 .În jurisprudenţa noastră, cu toate că avem încă hotărâri de prelungire a arestăriipreventive, în motivarea cărora nu se ţine seama de starea de fapt, ci se invocă motivestereotipe pentru a ţine o persoană în arest preventiv 4 , totuşi, unele instanţe au început săfacă trimitere la jurisprudenţa CEDO atunci când trebuie să justifice menţinerea acesteimăsuri excepţionale. De exemplu, Curtea de Apel Bucureşti în motivarea unui recursîndreptat împotriva unei încheieri de prelungire a arestării preventive, a arătat că„aprecierea limitelor rezonabile ale unei detentii provizorii se poate face luându-se înconsiderare si circumstantele concrete ale fiecărui caz, pentru a se vedea în ce masură"există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţieide nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare delibertate" (Labita contra Italiei, Neumister contra Austriei) 5 .1 G. Cohen-Jonathan, Convention Européene des Droits de l’Homme, Droit à un procès équitable, J.-Cl.precit. nr.145. Idem pentru procedura în faţa unei Curţi Constituţionale dacă are consecinţe asuprarezultatului litigiului Bock c. Germania, 29 martie 1989, § 37; Ruiz Mateos c. Spania, 23 iunie 1993, §35apud J. F. Renucci, op.cit. traducere,p. 464 .2 Wemhoff c. Germania, cit. supra; Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p.141.3 Jean-Yves Lassalle, op.cit., p. 278.4 În acest sens avem nenumărate exemple. Aici vom face trimitere la recursul îndreptat împotriva încheieriinr. 343/R din 12 iulie 2005, a Tribunalului Bucureşti, judecat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-aPenală, publicat în Dan LUPAŞCU, Culegere de practică judiciară în materie penală pe 2005, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.95-97.5Curtea de Apel Bucureşti - Sectia I-a Penală Dosar penal nr. 374/2/2007 - decizia penalănr.128/31.01.2008. Această decizie este dată în recursul îndreptat împotriva încheierii din 9.01.2008 aTribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive. În speţă este vorba31

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se face trimitere aproape defiecare dată la principiul aprecierii in concreto, atunci când trebuie să se statueze dacă estesau nu depăşit termenul rezonabil al arestării preventive. Bunăoară, într-o hotărâre relativrecentă împotriva României, Calmanovici c. România, atunci când s-a purces la analizareacaracterului rezonabil al duratei detenţiei, s-a precizat că acesta nu trebuie apreciat înabstract, ci numai prin raportare la circumstanţele cauzei. 1 În acelaşi paragraf, seprecizează în continuare, că art.5 §3 din Convenţie, cu privire la acest aspect, nu ar putea fiinterpretat ca autorizând în mod necondiţionat o detenţie provizorie, cu condiţia să nudepăşească o anumită durată. Orice menţinere în detenţie provizorie a unui acuzat, chiarpentru o perioadă scurtă, trebuie să fie justificată de autorităţi în mod convingător. 2 Ceînţelegem însă prin sintagma ,,hotărâre motivată în mod convingător”? Într-o altă decizie,Mihuţă c. România, Judecătorul european lămureşte această noţiune, arătând că ,,ohotărâre motivată ( în mod convingător n.n.), este de natură a convinge părţile cu privire lafaptul că argumentele lor au fost avute în vedere”. 3Cu toate acestea, chiar dacă poate părea paradoxal, această modalitate de abordarein concreto, nu a împiedicat Curtea să stabilească criterii de apreciere care constituie, înacest sens un imbold deosebit de oportun. 43. CRITERIILE DE APRECIERE A DURATEI REZONABILECu toate că în Convenţie nu este enunţată o listă de criterii de determinare atermenului rezonabil al arestării preventive, totuşi pornind de la jurisprudenţa Curţii,doctrina a evidenţiat unele repere în acest sens. S-a arătat că o clasificare a criteriilorreţinute în mod constant de către Curte nu este inutilă, cel puţin pentru a se evita posibileledespre infracţiunea de trafic de droguri de mare risc. În motivare Curtea de Apel mai precizează că ,,laaprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei au fost avute în vedere,în mod corect,complexitateacauzei(trafic de droguri cu un probatoriu laborios),cauzele care au determinat amânarile,eforturilejudecatoreşti de a lamuri toate aspectele de fapt,de a furniza atât apărării cât şi acuzării mijloacele deproba şi explicatiile pe care le consideră necesare”.1 Calmanovici c. România, 1 iulie 2008, §91; apud Laura Codruţa KÖVESI, Dana TIŢIAN, DanielaFRĂSIE, Arestarea Preventivă –Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică- PracticăJudiciară şi Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 386. În acest sens a se vedea mutatismutandis hotărârea Patsuria c. Georgia, 6 noiembrie 2007, §62; Yilmaz c. Turcia, 22 iulie 2008, §65 s.a.2 A se vedea, între altele şi cauzele Shishkov c. Bulgaria, Sarban c. Moldova, 4 octombrie 2005, §98;Belchev c. Bulgaria, 8 aprilie 2004, §82.3 Mihuţă c. România, 31 martie 2009,§ 26, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 47 din 21/01/2010. Înspeţă, Curtea a reţinut că în data de 1 iulie şi 23 septembrie 2002, instanţa a dispus prelungirea măsurii fără aexamina argumentele reclamantului.4 J-F. Renucci, Op.cit., Hamangiu, 2009, p. 466.32

confuzii ce ar putea să apară dintr-o interpretare greşită a noţiunilor cuprinse în articolele 5§3 şi 6§1 din Convenţie. 1Înainte de anul 1968, Curtea nu a avut posibilitatea să se pronunţe asupra acesteichestiuni, astfel că singura jurisprudenţă existentă la nivel europen în acest sens era cea aFostei Comisii. După ce Comisia şi-a recunoscut competenţa de a controla depăşirea saunedepăşirea duratei rezonabile a arestării preventive, aceasta a avut o mare dificultate în adelimita criteriile în funcţie de care să facă această apreciere. Initial, Comisia se baza înprincipal pe trei elemente de apreciere: durata arestării preventive prin raportare lacuantumul pedepsei, iniţiativele procedurale utilizate de inculpat şi complexitatea afacerii. 2Mai apoi, Comisia a elaborat în mod progresiv alte criterii, ajungându-se până la urmă laceea ce s-a numit metoda celor şapte criterii. 3 Potrivit acestei metode, examinarea durateirezonabile a detenţiei provizorii după criterii arătate, trebuie să se facă prin evaluareaelementelor avute în vedere în ansamblul lor, coeficientul de importanţă a fiecărui criteriuputând varia funcţie de circumstanţele cauzei.După anul 1990, doctrina a încercat o structurare a criteriilor luate în considerarede către Curte având în vedere atât articolul 5 §3 cât şi articolul 6 §1. Astfel în funcţie denatura litigiului, sunt avute în vedere: gradul de complexitate (faptele ce trebuieelucidate, chestiunile juridice ce trebuie tranşate, complexitatea procedurilor incidente încauză) şi miza pe care o joacă litigiul pentru recurent. În ceea ce priveşte comportamentulpărţilor, contează: rolul pe care îl au acestea în prelungirea procedurilor (în special înmaterie penală, de exemplu în situaţia în care avem de-a face cu schimbarea repetată aavocaţilor), formularea faptelor noi ce trebuie supuse controlului, riscul de neprezentare laproces, indicarea cu întârziere a numelor martorilor sau audierea lor, utilizarea integrală acăilor de recurs. Nu în cele din urmă contează şi atitudinea autorităţilor competente:rolul lor în prelungirea nejustificată a procedurilor, în special în materie penală, în cadrulfazei de instrucţie; stabilirea cu întârziere a interogatoriului şi a confruntării părţilor;amânarea nejustificată a finalizării fazei de instrucţie; întârzierea în trimiterea unuiinculpat în faţa unui judecător de fond; citarea nelegală a martorilor; neutilizarea de către o1 Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, Doyen des juges d'instruction à Nice, Droit et Pratique del’Instruction Préparatoire- juge d’instruction chambre de l’instruction-, 6- eme Edition, Dalloz, 2007, p. 520.2 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op. cit., p. 142.3 Ibidem ; Pierre Lambert, op.cit., p. 8. Potrivit acestor autori cele şapte criterii sunt următoarele: dutataefectivă a detenţiei; raportul între această durată şi natura infracţiunii; cuantumul pedepsei ce ar putea fiprescrise în caz de condamnare; sistemul de imputare al detenţiei preventive asupra pedepsei date prindecizia executorie; efectele de ordin material, moral sau de altă natură pe care detenţia le poate avea asupradeţinutului; conduita celui inculpat; modalitatea de desfăşurare şi dificultăţile instrucţiei penale.33

anumită jurisdicţie a unei probe care ar putea avea un rol determinant; perioade lungi de,,inactivitate” sau de ,,stagnare”. 1 În cele ce urmează nu vom analiza toate criteriile expusemai sus, având în vedere faptul că pe de-o parte, nu avem de-a face cu o clasificarelimitativă, iar pe de altă parte niciunul dintre aceste criterii privite în mod izolat, nu potconduce în mod efectiv la o decizie a Curţii, ci trebuie analizat în ansamblu împreună cucelelalte. Tocmai din acest motiv considerăm că prin analogie cu art. 6 §1 2 şi în cazul art. 5§3 este greu de exprimat o durată determinată după care să putem spune despre caracterulrezonabil al arestării preventive că a fost depăşit. 33.1. Natura litigiului3.1.1. Complexitatea afacerii. Atunci cand avem de determinat caracterulrezonabil al unei detenţii, prin raportare la natura litigiului, trebuie să avem în vedere, înprimul rând gradul de complexitate al afacerii puse în discuţie. Atât organele Convenţieicât şi marea majoritate a jurisdicţiilor naţionale, au admis cu diverse ocazii, faptul cădurata arestării preventive poate să depindă într-o anumită măsură de dificultăţile de carese izbesc organele competente în faza de instrucţie. Sunt luate în considerare chestiuniprecum: numărul faptelor săvârşite, numărul participanţilor, greutatea cu care se potconstitui anumite mijloace de probă, necesitatea de a se recurge la expertize sau la comisiirogatorii în străinătate, evolutia declaraţiilor care impune nu de puţine ori o relansare ainvestigaţiilor. 4 Astfel complexitatea ,,informaţiilor judiciare sau de instrucţie” cum ar finumărul de persoane inculpate şi natura infracţiunii săvârşite, sunt de natură a justificamenţinerea măsurii detenţiei perovizorii, o anumită perioadă de timp. 5Curtea s-a arătat de mai multe ori potrivnică situaţiilor în care unele dintre acesteelemente sunt folosite în mod izolat pentru a justifica prelungirea duratei de detenţie,1 Idem, p.9; Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit., 2007, p.521. În acest sens a se vedea şi Marc-André EISSEN, La durée des Procédures Civiles et Pénales dans la Iurisprudence de la Cour Européennedes Droits de I'Homme, Dossiers sur les droits de I'homme nr. 16, Editions du Conseil de I'Europe, 1997,p.12 şi următ.2 Zimmermann et Steiner c. Elveţia, 13 iulie 1983.3 După cum am văzut, avem hotărâri în care termenul rezonabil al arestării preventive este considerat depăşitdupă o durată mai lungă de detenţie, iar în cazul altora, cum ar fi hotărârile Calmanovici c. România şiMihuţă c. România cit. supra, o perioadă relativ scurtă de detenţie este considerată contrară prevederilor art.5§3.4 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 145.5 Paris (4e ch. d‘acc.), 29 septembrie 1988, Dall.-Sirey, 1989, p.43, note de J.P.Henne apud Jean-FrançoisFLAUSS, Le,,délai raisonnable’’ au sens des Articles 5 §3 et 6§1 de la Convention Européenne des Droitsde l’Homme dans la jurisprudence Française, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécialdélairaisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991, p. 50.34

deoarece s-ar pune la îndoială caracterul justificat al măsurii. S-a constatat violareaprevederilor art 5 §3 atunci când privarea de libertate a fost prelungită de trei ori, prinutilizarea de fiecare dată de către instanţă a unor motivări identice ce fac referire în modabstract la natura infracţiunii sau la probatoriul existent, fără a se arăta temeiurile pentrucare s-a dispus privarea de libertate. 1 Într-o hotărâre recentă, Kaçmaz c. Turcia, din 2februarie 2010, Curtea a arătat că o detenţie provizorie de 10 ani nu poate fi justificată prinraportare la complexitatea cauzei chiar dacă au fost indicate şi alte motive cum ar fi risculde recidivă şi apartenenţa la o organizaţie teroristă (§ 16). 2Cu toate acestea, după cum s-a arătat încă din hotărârile Wemhoff şi Neumeister din1968, nu se poate pierde din vedere faptul că dacă un acuzat ce se află în detenţie, aredreptul de a fi judecat cu prioritate şi cu o celeritate particulară, totuşi, această exigenţă nutrebuie să dăuneze eforturilor depuse de către magistraţi în elucidarea faptelor denunţate.Totodată nu trebuie subminate acţiunile autorităţilor competente în furnizarea tuturorfacilităţilor necesare în aducerea probelor şi prezentarea explicaţiilor cuvenite, atât cătreapărare cât şi către acuzare, pentru ca acestea (apararea şi acuzarea n.n.) să se pronunţedupă o serioasă reflecţie asupra existenţei infracţiunilor şi asupra pedepsei. 33.1.2. Miza pe care o are litigiul pentru reclamant este alt criteriu dedeterminare utilizat de Curte începând cu anul 1978 şi care tine de natura litigiului. 4 Acestcriteriu este specific mai mult demersului de determinare a duratei rezonabile aprocedurilor decât celui de determinare a caracterului rezonabil al arestării preventive, faptce rezultă din jurisprudenţa Curţii. Tot din lectura hotărârilor date de Curte, se degajăsituaţii care, în ochii judecătorilor europeni justifică nevoia de celeritate, mai ales atuncicând se pune în discuţie importanţa litigiului pentru reclamant, fără însă a se putea stabili oierarhie în acest sens. Acesta este motivul pentru care, miza litigiului se va apreciaîntotdeauna in concreto. 5 Cu cât miza pe care o are litigiul pentru reclamant va fi mai1 În acest sens a se vedea: Mansur c. Turcia, 8 iunie 1995,§ 55; Lavens c. Letonia, 22 noiembrie 2002, §73.2 Mutatis mutandis : Taciroğlu c. Turcia, 26 februarie 2006, § 24; Dereci c. Turcia, 24 mai 2005, §41.3 Wemhoff c. Germania, cit. supra, § 17; B. c. Austria, cit. supra, § 45; Rusen ERGEC et Jacques VELU, Lanotion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 145; J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p. 364.4 König c. Germania, 28 iunie 1978, §111 conform Pierre Lambert, op.cit. p.15.5 Mme Françoise CALVEZ, Magistrat, Analyse des délais judiciaires dans les Etats membres du Conseil del’Europe à partir de la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme, Raport COMMISSIONEUROPÉENNE POUR L’EFFICACITÉ DE LA JUSTICE (CEPEJ), Ce rapport a été adopté par la CEPEJlors de sa 8e réunion plénière (6-8 décembre 2006), Strasbourg, 2007, p.33-34. Mai dorim să menţionămfaptul că în acest raport se dezbate şi o altă chestiune de actualitate, anume relaţia ce se stabileste între durataprocedurilor prevăzută de art.6§1 şi art. 12 din Protocolul nr. 14, adoptat de curând (pentru detalii a se vedeaşi www.raduchirita.ro/noutati/cedo/protocolul-nr-14). Protocolul nr. 14 impune o nouă şi inedită condiţie de35

mare, cu atât aprecierea caracterului rezonabil al termenelor va fi mai strictă. 1 De pildă, s-aarătat că, în cazul în care persoana ce se află în detenţie are o speranţă de viaţă limitată, sejustifică o ,,celeritate particulară” a procedurilor. 2 De asemenea, Judecătorul european aarăta că miza poate să fie chiar şi una economică. 33.2. Activităţile Autorităţilor NaţionaleŞi în acest caz avem de-a face cu un criteriu determinant în aprecierea caracteruluirezonabil al termenelor prevăzute de art. 5 §3 şi 6§1. Prin analogie cu art. 6§1, considerămcă şi în cazul art. 5 §3, Curtea poate să admită o prelungire a detenţiei provizorii datoratăcomplexităţii cauzei, însă poate refuza să accepte perioade semnificative de inactivitate dinpartea autorităţilor naţionale. 4 Hotărârea Tomasi este un bun exemplu de afacere în careautorităţile naţionale n-au acţionat cu promptitudinea necesară. 5 Curtea a conchis că,,durata detenţiei preventive nu poate fi atribuită nici complexităţii cazului şi nicicomportamentului reclamantului,” deoarece, analizând modul în care s-au desfăşuratprocedurile judiciare, autorităţile franceze nu au acţionat cu promptitudinea necesară. Deasemenea, Curtea a arătat în continuare faptul că ancheta ar fi putut fi scurtată în modconsiderabil, dacă erau evitate acele întârzieri nejustificate din noiembrie 1983 şi ianuarie1985, mai 1986 şi aprilie 1988. 6 În hotărârea Toth contra Austria în care s-a constatatdeopotrivă încălcarea art. 5 §3, s-a precizat acelaşi lucru, subliniindu-se faptul că faza deinstrucţie se derulează cu o lentoare excesivă, nu numai datorită recursurilor înaintate dedomnul TOTH ci şi datorită ,,intervenţiilor nejustificate ale judecătorilor fazei de instrucţieşi ale reprezentanţilor Ministerului Public, care au tendinţa de a vedea prelungitădetenţia”. 7admisibilitate a unei cereri în faţa Curţii, prin posibilitatea conferită acesteia din urmă de a putea respinge oplângere în care reclamantul nu a suferit un prejudiciu important.1 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 157.2 Alexis Mihman, Contribution a l’Etude du Temps… op.cit.,2007, p.454.3 Intiba c. Turcia, 24 mai 2005, § 98.4 Antoine Valéry, op.cit., p.98 ; R. Chiriţă, op. cit., p.321.5 Tomasi c. Franţa, 27 august 1992, § 80-102. În cauza Tomasi, reclamantul a fost arestat cinci ani şi şapteluni între 23 martie 1983 şi 22 octombrie 1988, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor de omor, tentativă deomor, deţinere ilegală de arme şi muniţii. Acesta a fost acuzat că ar fi participat la atacul impotriva centruluiLegiunii Străine de la Sorbo- Acagnano, care s-a soldat cu moartea unei persoane şi rănirea gravă a alteia. La22 octombrie 1988, Curtea de Apel din Bordeaux a dispus achitarea acestuia şi punerea sa de îndată înlibertate.6 În acest sens a se vedea şi J. PRADEL, op.cit., p. 365; Gh. MATEUŢ, Tratat...op.cit., p. 198.7 Toth c. Austria, 12 decembrie 1991, §77. A se vedea şi Michèle Picard et Patrick Titiun sous direction L. E.PETITTI, op.cit., p.225.36

Curtea a mai făcut unele precizări relativ la acest criteriu de menţinere a arestăriipreventive în hotărârea Paradysz c. Franţa din 29 octombrie 2009. Reclamantul, Antoine-Joseph Paradysz, este un resortisant francez, ce a fost ţinut în arest preventiv o perioadă de4 ani, trei luni şi 28 de zile, în închisoarea Metz din Franţa. În speţă, Instanţa europeană aarătat că în pofida faptului că motivele invocate de instanţele naţionale pentru menţinereainculpatului în stare de arest sunt pertinente şi suficiente, 1 totuşi s-a constatat o lungăperioadă de inactivitate a autorităţilor naţionale pe de-o parte deoarece între luna martie2003 şi martie 2004, nu s-a îndeplinit nicio activitate de instrucţie dat fiind faptul căexpertul psihiatru nu a depus raportul de expertiză, iar pe de altă parte între finalizareaactelor de instrucţie şi înfăţişarea pentru prima dată în faţa unei instanţe de fond a trecut operioadă de mai bine de un an, februarie 2005-martie 2006(§ 74).Din jurisprudenţa Curţii reiese că Judecătorul european examinează în primul rândcomportamentul autorităţilor judiciare, fără a neglija însă atitudinea celorlalte autorităţi,cum ar fi cea legislativă sau cea executivă, în virtutea principiului statului unitar şi aîndatoririi de executare a obligaţiilor internaţionale. 2 Astfel, în situaţia în care am avea deaface cu o nefuncţionalitate pasageră a sistemului, responsabilitatea statului în cauză nu vafi angajată dacă autorităţile competente, au adoptat cu promptitudine măsurile necesaredepăşirii unei situaţii excepţionale. În jurisprudenţa elveţiană regăsim afacereaScatareggia, din care putem înţelege dificultatea de mânuire a unui astfel de principiu,atunci când avem de-a face cu un blocaj brusc şi imprevizibil. Tribunalul federal elveţian,în acord cu organele de la Strasbourg, a admis că ,,autorităţile nu trebuie să aştepte odiminuare a numărului de cauze ce trebuie soluţionate, ci trebuie să dispună întotdeauna deo organizare suficient de bună, care să le permită să facă faţă tuturor cauzelor deduseînaintea lor”. 3 În alte hotărâri Curtea nu a ezitat să angajeze responsabilitatea Statului,atunci când s-a întâmplat ca întârzierea procesului să fie datorată unei autorităţi, alta decâtcea judecătorească. 4 Bunăoară, s-a angajat responsabilitatea statului, în situaţia în careParlamentul a întârziat în procesul de ridicare a imunităţii parlamentare unui membru de-alsău, sau atunci când legea nu îi oferea judecătorului aproape niciun mijloc de a obliga un1 S-a invocat gravitatea infracţiunii, riscul de a săvârşi noi infracţiuni, starea de recidivă legală în care segăsea inculpatul care mai fusese condamnat anterior la 13 ani de inchisoare, violenţa acestuia, etc.2 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 157.3 Arrêt Scatareggia; die Praxis des Bundesgerichts, 1978, p. 379 apud Carlo LOMBARDINI, La Notion deDélai Raisonnable et la Jurisprudence Suisse, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécialdélairaisonnable, Nr. 5, Editions Nemesis, 1991, p. 128 şi urm.4 Sa nu uităm faptul că printre efectele indirecte pe care le produce jurisprudenţa CEDO în dreptul intern aunui stat, se regăseşte şi acela conform căruia există o autoritate preventivă sau corectivă a deciziilor Curţii,care se adresează în special autorităţilor legiuitoare. Pentru detalii : R. Chiriţă, op.cit., p. 30-31.37

expert să-şi depună raportul la termenul stabilit. 1 Prin hotărârile de condamnare date înacest sens, practic Curtea cere statelor să ia toate măsurile necesare, astfel încât să eviteunele ,,anomalii procedurale”, care nu fac altceva decât să priveze de efectivitate drepturilegarantate. 2O altă chestiune ce considerăm că necesită unele precizări este cea legată decomportamentul autorităţilor judiciare atunci când acestea trebuie să examineze recursulînaintat de inculpatul faţă de care s-a dispus menţinerea arestării preventive, atât în faza deurmărire penală cât şi în faza de judecată. Această ipoteză nu capătă utilitate decât în cazulorganelor competente, chemate să statueze asupra recursului intentat de un inculpat faţă decare s-a dispus menţinerea detenţiei. 3 Deci în activitatea lor, instanţele superioare vor puteautiliza aceleaşi criterii atunci cand trebuie să analizeze respectarea de către instanţainferioară a exigenţei duratei rezonabile a arestării preventive. 4 Relativ la această ipoteză,trebuie să aducem unele lămuriri terminologice în ceea ce priveşte situaţia din dreptulnostru. Cu toate că autorii citaţi utilizează noţiunea de ,,menţinere” a arestării preventive,în dreptul nostru, pe lângă menţinerea arestării preventive, instanţa mai poate dispuneprelungirea arestării preventive. 5 Credem că acest criteriu va putea fi utilizat, atât în cazulrecursului ce poate fi introdus în cazul în care instanţa dispune menţinerea arestăriipreventive, prevăzut de art. 160 b alin. (4) din Codul de procedură penală (CPP), cât şi încazul celui prevăzut pentru prelungirea măsurii arestării preventive, stipulat în art. 159 alin(8) din CPP. Mutatis mutandis, nu vedem niciun impediment în a aplica acest criteriu sirecursurilor înaintate instanţelor superioare în cazul respingerii cererilor de liberareprovizorie sub controntrol judiciar sau a celor de liberare provizorie pe cauţiune, recursuriprevăzute de art. 160 9 CPP.Asemenea atitudini se regăsesc extrem de rar în cazul instanţelor din ţara noastră şide regulă intervin cu întârziere. De pildă, prin decizia nr. 541 din 6 aprilie 2007 a Secţiei IPenală a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis recursul introdus de unul dintre inculpaţi,împotriva încheierii de şedinţă din 9 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, Secţia II1 Pentru primul exemplu a se vedea Foti c. Italia, 10 decembrie 1982 ; pentru cel de-al doilea Capuano c.Italia, 25 iunie 1987, apud R. Chiriţă, op.cit., p. 320.2 Antoine VALÉRY, op.cit., p.98.3 Rusen ERGEC et Jacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p.145.4 A. Kohl, Le Delai Raisonnable dans la jurisprudence Belge, RTDH, 1991 cit. supra, p. 36 De exemplu,Curtea de Casaţie belgiană, a decis că există o violare a art. 5 §3 de către decizia Camerei de Acuzare care,după ce a considerat că expertul psihiatru ar fi trebuit să manifeste o diligenţă sporită în îndeplinirea misiuniisale, a decis să menţină inculpatul în detenţie fără a ţine seama că întârzierea excesivă provocată deactivitatea expertului care a făcut ca durata arestării preventive să nu mai fie justificată.5 Pentru distincţia dintre cele două soluţii procesuale a se vedea : Gheorghe Radu, op.cit, 2007, p.220-248Diana Ionescu, Procedură Penală, op.cit., p.261.38

Penală, prin care s-a dispus menţinerea în arest a inculpatului. În motivarea deciziei sale,Curtea de Apel a arătat că în condiţiile în care, după mai bine de 2 ani şi 8 luni de arestpreventiv, ca urmare a deciziei instanţei supreme care a casat hotărârile pronunţate înprimul ciclu procesual şi tinând seama de faptul că judecarea cauzei trebuie să se reia dinmomentul iniţial al sesizării instanţei de fond, complexitatea cauzei nu mai e una deosebită(...), iar menţinerea stării privative de libertate nu mai corespunde art. 5 §3 din Convenţie,în condiţiile în care autorităţile naţionale nu au depus toate diligenţele necesare, pentrudesfăşurarea procedurilor în limite rezonabile. 13.3. Comportamentul inculpatuluiDupă cum am văzut, Curtea a făcut referire la comportamentul reclamantului, ca şicriteriu de determinare a caracterului rezonabil al detenţiei, în hotărârea Tomasi. Înhotărârea W. c. Elveţia, comportamentul petentului este invocat din nou de către Curte, 2subliniindu-se că ,,în mod cert un deţinut are dreptul de a utiliza toate căile de atac şi toatemijloacele pe care i le conferă legea. El nu are obligaţia să prezinte autorităţilor probe ce l-ar incrimina, însă trebuie să suporte consecinţele pe care atitudinea sa le-ar putea antrenaîn mersul instrucţiei. Una dintre aceste consecinţe ar putea să fie pierderea timpului, iaraceasta nu ar putea fi imputată, în niciun caz statului”. 3Acest criteriu prezintă o particularitate, în sensul că este singurul criteriu ce poateantrena o constatare a non-violării art 5 §3, chiar dacă avem de-a face cu un termen careeste în mod manifest depăşit, în situaţia în care jurisdicţiilor naţionale nu le este imputabilăo inactivitate notabilă. Deci, în cazul în care se constată că este singura cauză esenţială aîntârzierii, în principiu, nu s-ar putea constata violarea art. 5 §3 sau a art. 6§1. 4 De pildă,Curtea a constatat că textul Convenţiei nu a fost încălcat atunci când singurele motiveesenţiale pentru care s-a ajuns la depăşirea unui termen rezonabil au fost cauzate deactivitatea petentului, fiindcă acesta a refuzat în mod repetat să participe la audieriinvocând motive medicale, a introdus mai multe cereri de recuzare care erau în vădit1 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2007, Ed. WoltersKluver, 2009, p. 926-9312 Mai înainte, acest criteriu a fost avut în vedere de un mare număr de decizii jurisdicţionale date mai ales înGermania, Austria, Belgia şi Franţa. În aceste state, s-a pus pentru prima dată problema dacă durata excesivăa unei detenţii nu este, în unele cazuri, influenţată decisiv de comportamentul inculpatului. Rusen ERGEC etJacques VELU, La notion de ,,délai raisonnable’’...op.cit., p. 1443 W. c. Elveţia, 26 ianuarie 1993, § 42-43.4 Françoise CALVEZ, Raport CEPEJ… cit. supra., p. 26.39

nefondate, a refuzat să se supună la unele expertize medicale. 1 În afacerea Schertenleib,reclamantul depusese în jur de douăzeci şi trei de cereri de punere în libertate şi recursuri,pe perioada celor doi ani şi jumătate de arestare preventivă. Prin această decizie, Comisia astabilit o distincţie între cererile şi recursurile vizând reducerea detenţiei şi cele care au unefect de prelungire a detenţiei. Ori în această cauză, o bună parte din cererile introdusecontestau ,,buna credinţă a membriilor corpului judiciar”, fapt ce le încadra în mod evidentîn cea de-a doua categorie. Comisia a decis că ,,întârzierile procedurale trebuie să fieconsiderate ca imputabile recurentului. Cum legea procedurală conferă ample drepturi derecurs şi de apărare, reclamantul se găseşte în ipostaza de a alege între o pregătire maiprofundă a procesului şi o procedură mai rapidă. Dintr-un anumit punct el trebuie să-şiasume consecinţele propriei alegeri”. 21 Proszak c. Polonia, 16 decembrie 1997; Klamecki c. Polonia, 28 martie 2002.2 Schertenleib c. Elveţia, Raportul Comisiei din 11 decembrie 1980, paragrafele 185-187 apud Jim Murdoch,op.cit. p.85.40

IV. PRINCIPALELE MOTIVE INVOCATE DEINSTANŢELE NAŢIONALEDupă cum rezultă din textul Convenţiei, art.5 paragr. 3 garantează şi dreptul celuiarestat preventiv de a fi eliberat în cursul procedurii, Curtea având astfel competenţa de aanaliza circumstanţele menţinerii unei persoane în stare de detenţie. Atunci când este pusîn situaţia de a constata o violare a art.5 §3, în sensul depăşirii termenului rezonabil alarestării preventive, de regulă Judecătorul european inserează în fiecare hotărâre în parte, osubsecţiune în care prezintă principiile generale reţinute de către Curte în determinareacaracterului rezonabil al detenţiei, după care face aplicarea acelor principii în cauza supusăanalizei.1. GRAVITATEA FAPTEI ŞI SANCŢIUNEA PE CARE O RISCĂPERSOANA DEŢINUTĂAtunci când se face referire la motivele utilizate cel mai frecvent de cătreautorităţile naţionale în justificarea unei detenţii preventive, nu de puţine ori se facetrimitere la gravitatea faptelor săvârşite. Pornind de la premisa că arestarea preventivă esteo ,,excepţie excepţională”, deoarece se dispune împotriva unei peroane care este prezumatăca fiind nevinovată, în mod normal, această măsură ar trebui să fie dispusă împotriva uneipersoane despre care se presupune că a săvârşit o faptă penală de o anumită gravitate. Însăeste suficient să se facă trimitere numai la gravitatea faptei, atunci când trebuie să sestatueze asupra prelungirii arestării preventive? Curtea a arătat de nenumărate ori căexistenţa şi persistenţa unor indicii de culpabilitate şi a unor bănuieli puternice departicipare la săvârşirea unor infracţiuni grave, constituie temeiuri pertinente, dar care nupot legitima, singure, o durată prea lungă a arestării preventive. 11 Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010, §82; Prencipe c. Monaco, 16 octombrie 2009, §81 ; Naus c.Polonia, 16 septembrie 2008 ; Jaworski c. Polonia, 28 martie 2006, pentru această hotărâre şi pentru toatecelelalte hotărâri din anul 2006 ce fac referire la această chestiune, a se vedea şi R. Chiriţă, Culegere dehotărâri 2006, op.cit., p. 136-137; Letellier c. Franţa, 26 iunie 1991, §52; Tomasi c. Franţa, cit. supra; §91.41

Într-o hotărâre recentă dată împotriva Bulgariei, 1 în care inculpatul a fost ţinut înarest preventiv timp de un an şi 5 luni, Curtea a admis faptul că gravitatea acuzaţiiloraduse poate justifica arestarea preventivă a unei persoane, dar după o anumită perioadă detimp, dacă singurul motiv invocat de catre instanţa naţională este cel al gravităţii faptelorsăvârşite de inculpat, prelungirea arestării preventive nu se mai justifică. Ori, în speţă,judecătorii bulgari, din 7 octombrie 2002 până în 29 aprilie 2003, au făcut referire înmotivările deciziilor de prelungire a arestării preventive, numai la gravitatea acuzaţiilorreţinute împotriva inculpatului, prin urmare art. 5§ 3 din Convenţie a fost violat. 2 Într-oaltă speţă, în care s-a constatat violarea art. 5§ 3, s-a reţinut că menţinerea unei persoane înstare de arest preventiv trebuie motivată de către instanţa de judecată, prin coroborareaunor motive temeinice care să justifice menţinerea privării de libertate. Cu toate acestea,Curtea a constatat că la fiecare termen de judecată, instanţa a utilizat aceeaşi formulăstereotipă de o frază pentru a justifica menţinerea stării de arest, făcând apel la gravitateafaptelor. 3Cu prilejul judecării unei alte cauze, Curtea a arătat că pe lângă gravitatea faptei,contează în mod decisiv şi natura acesteia. Reclamantul, arestat sub acuzaţia de asociere detip mafiot, a fost condamnat la 9 ani de închisoare după ce a fost ţinut în arest preventivtimp de 2 ani şi 8 luni, pe motiv că fapta de care este acuzat este foarte gravă, astfel încâtîndeplinirea condiţiilor de menţinere se jusifică o anumită perioadă de timp. Curtea, avândîn vedere natura faptei de care reclamantul a fost acuzat, a considerat că decizia deprelungire a detenţiei provizorii nu este nici nerezonabilă, nici arbitrară, mai ales că încontextul luptei împotriva organizaţiilor de tip mafiot, o prezumţie legală, relativă depericulozitate nu este contrară art. 5 §3. 4Cât priveşte situaţia din dreptul nostru intern, deşi există nenumărate hotărâri decondamnare date de Curte în acest sens, unele instanţe naţionale continuă încă, cu oîndârjire cel puţin bizară în opinia noastră, să motiveze stereotip încheierile de prelungire a1 Petyo Petkov c. Bulgaria, 7 ianuarie 2010. O chestiune care ne-a atras atenţia în această speţă este aceea cădeşi Curtea a facut referire, în partea unde a prezentat principiile aplicabile, la persistenţa unor motivetemeinice ca şi condiţie sine qua non de menţinere a unei persoane în stare de arest (§ 81), nu a ţinut cont delipsa acestora în motivarea violării articolului 5 §3 deoarece reclamantul nu a contestat existenţa acestora iarGuvernul nu a facut nicio referire în acest sens. Prin urmare Curtea a estimat că există un acord între părţiasupra acestei prime condiţii a regularităţii arestării preventive (§ 82).2 În acest sens a se vedea şi hotărârile: Ječius c. Lituania, 31 iulie 2000, §94; Ilijkov c. Bulgaria, 26 iulie2001, §81; Al Akidi c. Bulgaria, 31 iulie 2003.3 Ali Hidir Polat c. Turcia, 5 aprilie 2005 apud R. Chiriţă, Culegere…2005, op.cit., p. 97-98. Tot în acestsens sunt evocate şi alte hotărâri: Kimran c. Turcia, 5 aprilie 2005; Temel şi Taşkin c. Turcia, 30 iunie 2005;s.a.4 Pantano c. Italia, 6 noiembrie 2003 apud R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., nota 1, p. 180.42

arestării preventive, invocând în mod abstract gravitatea faptelor săvârşite de cel bănuit. Însusţinerea acestor afirmaţii vom face referire la o cauză relativ recentă ce se afla în anul2009 pe rolul instanţelor interne. Prin încheierea din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj,Secţia penală şi de minori ca instanţă de apel, învestită cu soluţionarea apelurilor declaratede inculpaţi în baza art. 160 b raportat la art. 300 2 C. proc. pen. a menţinut starea de arest ainculpaţilor P.V. şi C.A.. În fapt, cei doi inculpaţi au fost arestaţi preventiv în baza art. 143raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., reţinând că sunt indicii temeinice din carerezultă că aceştia, în noaptea de 30 decembrie 2000, în jurul orelor 4:30, s-au deplasat laCasa de schimb valutar aparţinând societăţii comerciale P., unde inculpatul C.A. a trasdouă focuri de armă asupra părţii vătămate K.I., casieră, cauzându-i leziuni care aunecesitat peste 60 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi care i-au pus în primejdieviaţa, după care inculpatul P.V. a pătruns în interiorul casei de schimb valutar de unde asustras diferite sume de bani în lei şi valută. Cât priveşte temeiul arestării preventive,acesta a fost dedus de instanţă din gravitatea deosebită a faptelor imputate inculpaţilor(s.n.L.C.), modul şi împrejurările de comitere a acestora, care le conferă făptuitorilor unridicat grad de periculozitate. Cu toate că cei doi inculpaţi, arestaţi preventiv din data de25 decembrie 2004, au fost ţinuţi în arest preventiv mai bine de 4 ani şi 6 luni, instanţainternă a arătat că, ,,caracterul rezonabil al duratei măsurii nu este încălcat, fiind apreciat,conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi în raport cu gravitateainfracţiunilor, indiciile cu privire la vinovăţie şi alte criterii, cum ar fi pericolul pe careinculpaţii l-ar prezenta, sustrăgându-se procedurilor judiciare sau riscul de a comite alteinfracţiuni.”Dacă vom face aplicarea principiilor fundamentale reţinute de către CEDO, înaceastă speţă vom constata fără mari dificultăţi faptul ca art. 5 §3 a fost violat, dinurmătoarele motive. În ceea ce priveşte momentul final al arestării, indiferent de opinia cear putea fi împărtăşită de către Curte, acesta va conduce la constatarea unei detenţiipreventive ce depăşeşte 4 ani. Pentru a putea ţine în arest o persoană atâta timp, ar trebuisă se constate o persistenţă a motivelor menţinerii în stare de arest, ca şi condiţie sine quanon de respectare a prevederilor art. 5§ 3 din Convenţie 1 . Relativ la gravitatea faptei,considerăm că aceasta a putut să constituie motiv de arestare, însă pe parcurs, considerămcă aceasta nu a mai putut constitui un motiv de prelungire după o anumită durată de timp. 21 Imre c. Ungaria, 2 decembrie 2003 apud R. Chiriţă, Culegere...2003, p. 45.2 În acest sens a se vedea hotărârile Letellier c Franţa, cit supra şi I.A. c. Franţa, 23 septembrie 1998. Înaceastă cauză, Curtea a decis cu unanimitate de voturi că o detenţie de 5 ani este contrară art.5 §3, cu toate că43

Din motivarea instanţei interne, citată mai sus, ca şi din celelalte închieieri, reiese faptul căgravitatea faptei a fost analizată în mod abstract, în raport cu situaţia concretă areclamantului, 1 nefiind justificată prin probe temeinice de vinovăţie (Petyo Petkov c.Bulgaria, 7 ianuarie 2010; Al Akidi c. Bulgaria cit. supra). Cel puţin pentru aceste motiveconsiderăm că hotărârea Instanţei de apel este contrară prevederilor art.5 §3 din Convenţie.Cu toate acestea, există şi instanţe naţionale care ţin seama în hotărârile date, deprincipiile fundamentale avute în vedere de CEDO, în determinarea caracterului rezonabilal arestării preventive. De pildă, prin decizia nr. 92 din 30 martie 2007, a Curţii de ApelBucureşti, secţia I penală, a fost admis recursul inculpaţilor: R.A., R.M. şi R.G. împotrivaîncheierii de şedinţă dată de Tribunalul Bucureşti, în 22 martie 2007 prin care s-a dispusprelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor. În motivarea instanţei de recurs s-astipulat că ,, necesitatea prelungirii arestării preventive se limitează preponderent pegravitatea faptelor comise (...), într-o manieră pur abstractă, întrucât nu există date certe înacest sens...” 2 .2. PERICOLUL DE SUSTRAGERE DE LA ANCHETĂ SAU DE LAJUDECATĂÎn acest caz avem de-a face cu un motiv foarte des invocat de instanţele naţionalepentru justificarea privării de libertate. În motivarea deciziilor date, autorităţile naţionalefac trimitere la acest temei, atât în cazul dispunerii măsurii arestării preventive, 3 cât şi încazul prelungirii sau menţinerii acesteia.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, face referire la acest motiv de arestareîn art. 5 §1 lit. c). S-a exprimat opinia potrivit căreia, acesta este exprimat în termenigenerali, neputându-se desluşi dacă este vorba despre pericolul ca persoana urmărită saujudecată să nu compare în faţa organului judiciar, sau de sustragerea la executareadurata rezonabilă a procedurilor nu a fost considerată contrară art 6 §1 din Convenţie. În cauza I.A.,inculpatul a fost arestat pentru comiterea infracţiunii de omor asupra soţiei sale, iar în cauza Letellier, pentrucomplicitate la omor, pe când, în cauza noastră nu avem de-a face cu un omor ci cu o tâlhărie. Pentru maimulte detalii, a se vedea comentariul celor două hotărâri în: Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit.,2007, p.523. Tot în acest sens şi Prencipe c. Monaco, cit. supra, 2009.1 Goral c. Polonia, 30 octombrie 2003 apud R. Chiriţă, Culegere…2003, p. 44.2 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere...op.cit., 2009, p. 290-294.3 Astfel Codul de Procedură Penală, prevede în art. 148 alin. 1 lit. a), că arestarea preventivă se va dispune încazul în care „inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată,ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmarirea penală, de la judecatăori de la executarea pedepsei”.44

pedepei. 1 În acest context, s-a arătat că în statele care nu cunosc posibilitatea judecăţii înlipsă, va fi suficient să se constate prezenţa primului pericol, pentru a se putea dispunearestarea preventivă. Per a contrario, în statele în care condamnarea în lipsă este admisă,riscul de a nu compărea la audiere, singur, nu poate fi avut în vedere ca motiv ce poatejustifica detenţia preventivă a unei persoane. În acest din urmă caz, este permisă o singurăderogare, în cazul în care judecătorul este competent să ordone prezenţa inculpatului şidacă există motive de a crede că judecătorul va uzita de această competenţă. Deci, într-unasemenea stat, singurul pericol ca persoana în cauză să se sustragă de la executareapedepsei, ar putea fi suficient pentru a se justifica detenţia preventivă. 2Pericolul de sustragere de la anchetă trebuie analizat, în general, prin raportare lacelelalte motive invocate de autorităţi, dar în special prin referire la gravitatea pedepsei,analizată mai sus. Curtea a statuat că ,,gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aşteptaîn cazul unei potenţiale condamnări, poate fi considerată în mod legitim, ca fiind de naturăa-l incita să fugă. Cu toate acestea, pe măsură ce arestarea preventivă a fost prelungită demai multe ori, pericolul de sustragere de la proces se diminuează, mai ales datoritădiminuării pedepsei pe care cel acuzat va trebui să o execute”. 3 De asemenea, tot prinraportare la gravitatea pedepsei, s-a arătat într-o altă hotărâre că atunci când se poateanticipa o pedeapsă de o gravitate redusă, ar trebui să se ţină seama de faptul că, pentru celîn cauză nu există o tentaţie mare să se sustragă de la proces. 4Chiar dacă adeseori evaluarea riscului de sustragere se face avându-se în vederegravitatea faptei şi a pedepsei pe care inculpatul riscă să o primească, totuşi există cazuri încare nu este suficientă raportarea la gravitatea faptei. Deci, în unele cauze, este necesar săse ia în considerare, o serie de alţi factori relevanţi, care fie confirmă existenţa acestuipericol, fie îl diminuează, astfel încât să nu poată justifica menţinerea în stare de arestpreventiv. 5 Astfel, gravitatea pedepsei la care inculpatul se putea aştepta în caz decondamnare, poate să susţină la început în mod legitim arestarea preventivă, însă risculsustragerii descreşte proporţional cu prelungirea detenţiei, iar de la un moment dat estenevoie de elemente suplimentare pentru a se dispune prelungirea arestării preventive.1 C. Frowein, W. Penkert, Europaische Menschenrechts Konvention, EMRK. NP Engel Verlog, Kehl,Strasbourg, Arlington, 1996, p. 107 apud Gh. Mateuţ, Tratat...op.cit., p. 185.2 Ibidem.3 Debboud alias Husseini Ali c. Franţa, 9 moiembrie 1999; ; Wemhoff c. Germania, cit supra, § 14; Kudla c.Polonia, 26 octombrie 2000.4 Vrencev c. Serbia, 23 septembrie 2008.5 Matskus c. Rusia, 21 februarie 2008, §61; Belevski c. Rusia, 1 martie 2007, § 101; Ilijkov c. Bulgaria, 26iunie 2001, § 81Jecius c. Lituania, 31 iulie 2000, § 94.45

Jurisprudenţa Curţii ne relevă astfel de elemente la care este necesar să se facă referire. 1Trebuie avut în vedere caracterul persoanei în cauză, moralitatea sa, domiciliul, profesia,resursele băneşti de care dispune, legăturile familiale, legăturile sale de orice natură cu ţaraîn care este anchetat 2 , lipsa integrării sociale sau legăturile pe care le are în străinătate. Arputea fi avut în vedere şi faptul că cel arestat, mai înainte de a se dispune această măsură,s-a sustras urmăririi penale şi arestării. 3 Într-o altă hotărâre s-a arătat ,,că prin deciziile lorprivind arestarea preventivă a acuzatului, juridicţiile competente au estimat că există unrisc ca acuzatul să fugă în caz de punere în libertate. Ele se fondau pe faptul că acuzatulriscă închisoarea penală, pe baza antecedentelor sale juridice, pe personalitatea sa şi„proiectele sale de evadare”. 4În afacerea Letelier c. Franţa, Curtea a făcut o precizare importantă, în sensul căriscul nu se poate aprecia doar pe baza gravităţii pedepsei la care este expus reclamantul, citrebuie evaluat pe baza unor elemente concrete, ori în situaţia în care singurul motiv pentrumenţinerea detenţiei este teama că reclamantul se va ascunde şi nu se va mai prezentaulterior la proces, nu este suficient pentru a justifica o detenţie de 2 ani şi 9 luni, prinurmare art. 5 §3 a fost violat. 5În cauza W. c. Elveţia, în care reclamantul a fost acuzat de infracţiuni economiceîmpreună cu alţi 6 complici, Judecătorul european a statuat că instanţele elveţiene aureţinut în mod întemeiat existenţa riscului de fugă. În speţă, reclamantul şi-a transferatdomiciliul în Monte Carlo, a călătorit des în Germania, Anglia, precum şi în Statele Uniteale Americii, având numeroase legături în afara ţării. De asemenea a declarat în mai multerânduri că intenţionează să se mute în Statele Unite ale Americii, dispunând şi de unimportant capital în afara ţării ca şi de mai multe paşapoarte. La menţinerea stării de arest,riscul de fugă a fost coroborat cu pericolul de a influenţa aflarea adevărului, avându-se învedere că inculpatul a încercat să şteargă toate urmele infracţiunii, prin falsificarea şidistrugerea registrelor contabile şi prin influenţarea martorilor. 61 Aceste elemente au fost evidenţiate de Curte, în unele dintre primele sale hotărâri : Neumeister c. Austria,cit supra; B. c. Austria, cit. supra, apud R. Chiriţă, Convenţia…op.cit., p. 181-182.2 Jose Gomes Pires Coelho c. Spania, 28 martie 2006.3 Kozic c. Polonia, 18 iulie 2006.4 Guy Richet c. Franţa, 13 februarie 2001, §63. În această cauză Curtea a precizat că motivele arătateconstituie, fără îndoială, circumstanţe de natură să caracterizeze un pericol de fugă. Totuşi, atunci când risculde fugă descreşte cu timpul autorităţile juridice au omis să specifice în ce consideră că un astfel de riscpersistă după o perioadă de 4 ani de arest.5 În acest sens a se vedea şi : Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit., 2007, p. 522.6 W. c. Elveţia, 16 ianuarie 1993.46

În hotărârea Prencipe c. Monaco, din 16 octombrie 2009, reclamanta este JosettePrencipe, o resortisantă a statului francez, care locuieşte în Nice. Ea a fost urmărită şiarestată pentru deturnarea unor fonduri, în cadrul unei bănci din Monaco, a cărei lucrătoareera. A fost ţinută în arest preventiv o perioadă de timp de aproape 4 ani, între 7 ianuarie2004 şi 13 decembrie 2007. Curtea s-a declarat competentă rationae temporis doar pentruperioada de detenţie preventivă ce a urmat datei de 30 noiembrie 2005, moment în care aintrat în vigoare Convenţia în Monaco, deci se are în vedere o perioada de aproximativ 2ani (§ 72). Autorităţile din Monaco au arătat că există riscul ca inculpata să se sustragăanchetei dacă va fi pusă în libertate, dată fiind gravitatea faptei, naţionalitatea acesteia şiapropierea teritorială de statul Francez. Instanţa europeană admite faptul că acesteelemente au putut să justifice pentru o anumită perioadă arestarea reclamantei, însă risculde a fugi s-a apreciat numai în baza gravităţii faptei săvârşite, or dată fiind trecereatimpului, o astfel de motivare nu mai poate susţine o detenţie provizorie(§83-84) 1 . Maideparte, Curtea a amintit că instanţele naţionale nu au luat niciodată în considerarerelaţiile personale ale recurentei. 2 De asemenea nu au ţinut seama şi de alte elemente, dincare ar fi rezultat o atenuare a riscului de sustragere, cum ar fi: absenţa antecedentelorjudiciare şi relaţiile foarte strânse de ordin social şi familial pe care reclamanta, născută înMonaco, le întreţine cu locuitori ai Principatului. Deopotrivă, nicio hotărâre dată în acestlitigiu de către instanţele naţionale, nu lasă reclamantei posibilitatea de a fi pusă în,,libertate provizorie” (în sensul art. 187 din Codul de Proc. Pen. a Principatului) şi de a fisupusă unor măsuri care să garanteze reprezentarea acesteia(§85). Pentru aceste motive,Judecătorul european a constatat că există o violare a art. 5 §3 din Convenţie.Trebuie să menţionăm că în dreptul nostru au existat abuzuri fără precedent, înspecial până la modificările legislative intervenite în anul 2003. Este suficient să amintimcauza Pantea c. România, în care procurorul care instrumenta cauza a motivat ordonanţade arestare preventivă pe motivul cu acuzatul a încercat să se sustragă urmăririi penale. Cutoate că Instanţa de apel din Oradea a decis că plasarea reclamantului în detenţie a fostilegală, deoarece el nu s-a sustras urmăririi penale, totuşi abuzul procurorului a produsconsecinţe ireversibile asupra reclamantului. 3Există în jurisprudenţa instanţelor naţionale decizii de menţinere a arestăriipreventive prin care însăşi instanţa recunoaşte faptul că nu există date din care să reiasă1 A se vedea şi Ercüment Yıldız c. Turcia, 10 juin 2008, § 38.2 A se vedea în acest sens şi Gombert et Gochgarian c. Franţa, 13 février 2001, § 48.3 C. Bârsan, op.cit., p. 318.47

încercarea de a se sustrage urmăririi penale şi judecăţii. Astfel este şi decizia penală nr.746/R/2009 a Curţii de Apel Cluj. O astfel de decizie intră în mod flagrant în contradicţiecu jurisprudenţa Instanţei Europene, 1 dat fiind faptul că în lipsa acestui motiv, doarreferirea abstractă la protecţia ordinii publice nu este suficientă pentru a putea menţinearestarea.3. RISCUL DE SĂVÂRŞIRE A UNEI NOI INFRACŢIUNIRiscul de săvârşire a unei noi infracţiuni este un motiv care a fost pus sub semnulîntrebării în doctrină, arătându-se că nu este conciliabil cu prezumţia de nevinovăţie, atâtatimp cât implică faptul că suspectul a săvârşit în fapt, una sau mai multe infracţiuni. 2 Alţiautori, de această dată francezi, atunci când purced la interpretarea criteriilor din art 144din Codul francez de procedură penală, afirmă că ,,decizia judecătorului nu poate fi logică,atunci când acesta spune unui inculpat că este considerat nevinovat de săvârşireainfracţiunii pentru care este urmărit, dar că el decide să-l menţină în detenţie pentru a nureîncepe activitatea infracţională.” 3Când a fost pusă în situaţia de a da o soluţie în ceea ce priveşte interpretarea acestuimotiv, Instanţa europeană a decis că acesta nu are legătură cu măsurile pur preventive(prevenţie generală), fiind apreciată ca inadmisibilă detenţia preventivă dispusă pentruraţiuni pur preventive, fără a avea la bază comiterea unei infracţiuni concrete şideterminate. 4 Cu toate acestea, Curtea a acceptat acest temei justificativ ca fiind conformcu art. 5 §3 atunci când, potrivit legislaţiei interne el este suficient pentru a menţine opersoană în stare de arest preventiv. 5 Cât priveşte legislaţia noastră internă, art. 148 alin. 1lit. c) din Codul de Proc. Pen., prevede că ,, măsura arestării preventive a inculpatuluipoate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dinurmătoarele cazuri: (...), c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noiinfracţiuni (...)”. După cum cu uşurinţă se poate observa, din textul de mai sus rezultă1 Klamecki c. Polonia, 28 martie 2002. În speţă Curtea a constatat că art. 5 §3 nu a fost violat deoareceinstanţa naţională a decis punerea imediată în libertate a inculpatului, după ce a constatat dispariţia unuimotiv care a stat la baza arestării acestuia. Per a contrario, în situaţia în care motivul relevant dispare, iarinstanţa internă menţine detenţia provizorie, art. 5 §3 este violat. În acest sens a se vedea R. Chiriţă,Culegere...2002, op.cit., p. 38.2 S. Trechsel, Human Rights in criminal proceedings... op.cit., p.526 apud Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu,op.cit., p.497.3 J. Le Calvez, L’inculpation et la présomtion d’inocence, Gazette du Palais, 31 octombrie 1987, p.2; Ch.Guéry, op.cit., 2001, p.12.4 Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1990, §102.5 Matznetter c. Austria, 10 noiembrie 1969, §9.48

faptul că pentru a se putea recurge la măsura arestării preventive este suficient ca instanţasă invoce un singur temei prevăzut în art. 148. Acest articol coroborat cu art 155 alin. 1care reglementează prelungirea arestării preventive, pot să justifice, în concepţialegiuitorului român, menţinerea măsurii arestării preventive.După părerea noastră, legislaţia procesual penală din ţara noastră este deficitară înacest sens din cel puţin două motive. Mai întâi datorită faptului că textul art. 148 din Codulde Proc. Pen., dă posibilitatea judecătorului de instrucţie să dispună împotriva uneipersoane o măsură de o gravitate deosebită, cum este arestarea preventivă, doar pe bazaexistenţei unor ,,date” privind posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fără a fi nevoit caîn motivare să cumuleze acest criteriu cu un altul, avându-se în vedere gravitateainfracţiunii. În al doilea rând considerăm că art. 155 din Codul de Proc. Pen. conţine oreglementare abstractă şi echivocă a posibilităţii prelungirii arestării preventive, neţinânduseseama întru totul în formularea acestuia, de exigenţele impuse de CEDO. Astfel,menţinerea unei persoane în stare de arest trebuie motivată de instanţă făcând apel lamotivele care justifică menţinerea privării de libertate (Techin şi Baltaş c. Turcia) 1 ,neputându-se folosi aceleaşi formule stereotipe (Ali Hidir Polat c Turcia) 2 .Deci, pentru a ficonformă cu Convenţia, privarea de libertate, ,,trebuie să fi respectat căile legale şi să fifost reglementară (s.n.) pentru a nu se aduce atingere principiului prezumţiei denevinovăţie” 3 . Mai mult, persistenţa motivelor plauzibile de a bănui o persoană arestată desăvârşirea unei infracţiuni, este o condiţie sine qua non a legitimităţii deţinerii, dar după unanumit timp ele nu mai sunt suficiente, Curtea trebuind să stabilească dacă alte motiveluate în considerare de autorităţile judiciare continuă a legitima privarea de libertate (I.A. c.Fr.2000). 4 În acest sens considerăm că art. 155 este contrar textului Convenţiei deoarecepentru luarea măsurii de prelungire a duratei arestării preventive, textul prevede că măsurapoate fi luată de instanţă chiar dacă nu apar motive noi, fiind suficiente temeiurile care audeterminat luarea măsurii de arest preventiv: dacă temeiurile care au determinat arestareainiţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care sa justificeprivarea de libertate (s.n.). Astfel legiuitorul român permite ca prelungirea să se poată facedupă un anumit interval de timp fără a ţine cont de criteriul cumulativ de motive vechi şi1 R. Chiriţă, Culegere...2006,p. 131.2 R. Chiriţă, Culegere...2005, p.97.3 F. Sudre, op.cit., Ed. Polirom, 2006, p.240. Conform deciziei Winterwerp c. Olanda din 24 octombrie 1979,,, într-o societate democratică ce a aderat la preeminenţa dreptului, o detenţie arbitrară nu poate fi calificatădrept reglementară”.4 R. Chiriţă,Convenţia... op.cit., p.179 ; C. Bârsan, op. cit. p. 361.49

noi impus de Curte. 1 În doctrină s-a remarcat utilizarea timpului prezent în formulareacondiţiei prevăzute la lit. c) în art. 148, fapt care ,, pune accent în mod firesc pe persistenţaacestui temei la momentul luării măsurii dar şi la momentele uterioare, ceea ce determinăinstanţa să aprecieze la orice moment riscul invocat” 2 . Această formulare este preluată şi înProiectul Noului Cod de Procedură penală, în a cărui expunere de motive se precizează că,,se instituie, după modelul german, o nouă trăsătură legală a acestuia, respectiv caracterulactual(s.n.), ceea ce presupune dovedirea sa la momentul când se dispune asupra privăriide libertate”.În hotărârea Paradysz c. Franţa din 29 octombrie 2009, Curtea a sugerat că lerevine autorităţilor naţionale obligaţia de a depune toate diligenţele legale şi judiciarepentru a face ca o detenţie preventivă să se încadreze în limite rezonabile (§65). Mai apoi,Instanţa europeană a relevat că instanţele naţionale au prelungit detenţia provizorie areclamantului spre limitele maxime permise de art 145-2 din Codul francez de Proc. Pen.,invocând în motivările lor în mod constant ,,insuficienţa controlului judiciar ţinând cont deriscul de reiterare a infracţiunii”( §68). Tot în această speţă, Curtea a arătat că gravitateafaptelor şi a sancţiunii pe care o riscă inculpatul, poate să conducă autorităţile judiciare lamenţinerea suspectului în stare de arest pentru a evita tentativele de comitere a unor noiinfracţiuni.În alte hotărâri s-a precizat că instanţa naţională poate lua în considerare gravitateainfracţiunilor cercetate pentru a aprecia pericolul repetării acestora, însă acest elementtrebuie coroborat cu alte considerente cu ar fi circumstanţele cauzei, perioada lungă detimp pe parcursul căreia au fost săvârşite infracţiunile, prejudiciul mare suferit de victime,antecedentele şi personalitatea celui în cauză, 3 natura infracţiunilor săvârşiteanterior şi pedepsele corespunzătoare acestora. 11 De pildă, în mod abuziv după părerea noastră, Judecătoria Sectorului 1 prin încheierea din26 octombrie2005, a menţinut starea de arest a inculpatului, constatând legalitatea şi temeinicitatea acesteia printr-omotivare care face referire exclusiv la subzistenţa temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive.Menţionăm faptul că înculpatul era acuzat de infracţiunea de înşelăciune care nu este de o gravitatedeosebită, nu are antecedente penale, iar prericolul social nu rezultă din nicio probă aflată la dosar. DorelGeorge MATEI, Măsuri Preventive.Practică Judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p. 50-51..2 Gheorghiţă MATEUŢ, Modificările aduse Părţii Generale a Codului de procedură penală prin Legea nr.356/2006 şi OG nr 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, RevistaCaiete de Drept Penal, nr. 3/2006, p. 138.3 Paradysz c. Franţa, cit. supra; Hesse c. Austria, 25 ianuarie 2007. În această cauză, justificarea riscului de acomite noi infracţiuni a avut la bază, bănuiala că reclamantul comisese mai multe infracţiuni de trafic dedroguri în mod repetat şi fusese ajutat în activitatea sa de o organizaţie criminală internaţională, precum şisituaţia sa financiară precară. Tot în acest sens a se vedea şi Richet c. Franţa, 13 februarie 2001, în care s-aarătat că în ceea ce priveşte teama de recidivă, referirea la antecedente nu poate fi suficientă pentru a sejustifica refuzul de punere în libertate. Mutatis mutandis şi Clooth c. Belgia, 12 noiembrie 1991; Matznetterc. Austria, cit. supra.50

Date fiind cele arătate mai sus, considerăm că de la un moment dat, încheierile deprelungire a arestării preventive a inculpaţilor din dosarul 788/A/2004, pronunţate detribunalul Galaţi, au devenit contrare art.5 §3 din CEDO, deoarece acuzaţii au fost ţinuţi înarest preventiv pentru o perioadă de aproape un an, iar instanţa internă a avut în vederedoar pericolul social concret care rezulta din riscul de săvârşire a unei noi infracţiuni. 2 Deasemenea prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene expusă mai sus, considerăm căeste încălcat caracterul rezonabil al detenţiei prin prelungirea unei arestări preventive pe odurată de mai bine 9 luni, care dealtfel a fost declarată rezonabilă de ICCJ prin decizia nr.6455 din 2 decembrie 2004. Instanţa internă a decis prelungirea arestării, fără a ţine seamacă unul dintre motivele de arestare a dispărut, respectiv temeiul prevăzut de art. 148 lit. c),iar celălalt motiv indicat la momentul arestării – riscul de săvârşire a unei noi infracţiuninua fost analizat în concret, prin raportare la situaţia actuală a inculpatului. 34. PERICOLUL DE INFLUENŢARE A ANCHETEI PENALECu toate că în jurisprudenţa Curţii cel mai adesea întâlnim riscul de presiune asupramartorilor, ca motiv folosit de instanţele naţionale pentru justificarea unei detenţiiprelungite, totuşi am ales această formulă - pericolul de influenţare a anchetei penale -datorită faptului că este utilizată şi în proiectul Noului Cod de Procedură Penală. Dacătextul Codului va intra în vigoare în forma actuală, potrivit expunerii de motive acestmotiv va fi recunoscut ca şi caz general în care se poate dispune privarea de libertatealături de situaţiile în care există pericol de sustragere de la anchetă şi pericol de comiterea unei alte infracţiuni.4.1.Necesităţile anchetei şi riscul unei înţelegeri secrete între coacuzaţi. Dupăcum am văzut şi atunci când am vorbit despre complexitatea cauzei, Judecătorul europeanacceptă în unele cauze, menţinerea de către autorităţi a unui suspect în detenţie, cel puţin laînceputul anchetei, tocmai pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă avem de-aface cu o cauză complexă, ce necesită cercetări delicate şi multiple. După o perioadănecesitatea bunei desfăşurări a anchetei, fără a fi coroborată cu alte motive, nu mai estesuficientă pentru a justifica prelungirea arestării deoarece, în mod normal, pericolele1 Toth c. Austria, 12 decembrie 1991.2 Dorel George Matei, op.cit., p. 86-86.3 Idem, p. 106-107.51

espective se diminuează cu timpul, odată cu efectuarea investigaţiilor necesare, cu luareamărturiilor persoanelor implicate şi realizarea tuturor verificărilor cerute de circumstanţelecauzei. 1În hotărârea Calmanovici c. România, din 1 iunie 2008 2 , Curtea a observat că, îndecizia sa din data de 20 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursulParchetului împotriva deciziei Tribunalului militar din data de 12 august 2002 constatândlipsa pericolului pentru ordinea publică, pe motiv că procurorul care ordonase arestareapreventivă a reclamantului la data de 2 august 2002 luase în calcul posibilitatea ca acestadin urmă să obstrucţioneze derularea anchetei şi, prin urmare, aflarea adevărului (s.n.).Curtea constată totuşi că ordonanţa din data de 2 august 2002, care reproduce textul art.148 h), nu face nicio menţiune asupra posibilităţii, din partea interesatului, de a împiedicaaflarea adevărului în timpul urmăririi împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce laarestarea sa în temeiul art. 148 lit. d) CPP. De altfel, presupunând că Instanţa Militară deApel ar fi intenţionat să modifice baza legală a arestării preventive a reclamantului potrivitart. 148 lit. d) CPP, trebuie remarcat că nu a prezentat vreo faptă sau vreun motiv concretîn sprijinul afirmaţiei sale 3 .Tot în acest sens s-a arătat într-o altă hotărâre că în măsura în care autorităţilenaţionale invocă ,,nevoile anchetei” într-un mod general şi abstract, acestea nu suntsuficiente pentru a justifica continuarea detenţiei. 4 De asemenea, în hotărârea Kozlowski cPolonia, s-au evidenţiat următoarele: dacă riscul că reclamantul va încerca să ascundădovezi, este formulat într-o manieră generală, fără indicarea unor fapte concrete care săarate că acel risc există în realitate, instanţa naţională poate ţine seama de acesta pentru a1 Wegera c. Polonia, 19 ianuarie 2010, §56 W. c. Elveţia, cit. supra; Clooth c. Belgia, cit. supra.2 Pe scurt evenimentele relevante pentru noi din starea de fapt sunt următoarele. În urma unui denunţ privindfapte de corupţie prespuse a fi fost comise de reclamant şi un coleg al acestuia, poliţişti, un procuror militar aautorizat interceptarea telefoanelor lui Viorel Calmanovici pentru o perioadă de 30 de zile, în iulie 2002. Înurma începerii urmăririi penale a reclamantului, un procuror militar a dispus arestarea preventivă a acestuia,invocând faptul că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai marede 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. Instanţele militare au dispus,prin hotărâri succesive având acelaşi temei, prelungirea măsurii arestării preventive până la data de 19noiembrie 2002, iar la 11 noiembrie 2002 reclamantul a fost condamnat în primă instanţă de un tribunalmilitar la executarea unei pedepse cu închisoarea. Ulterior hotărârea de condamnare a fost casată şireclamantul a fost achitat. În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre definitivă decondamnare a reclamantului la pedeapsa cu închisoarea, fără să îl mai audieze.3 A se vedea, a contrario, Gaidjurgis împotriva Lituaniei, 16 ianuarie 2001.4 A se vedea Iovchev c. Bulgaria, 2 februarie 2006; Clooth c. Belgia, cit. supra; Belchev c. Bulgaria, 8 aprilie2004.52

dispune arestarea preventivă, dar nu poate să justifice o perioadă lungă de detenţie, ori înspeţă reclamantul a fost deţinut în arest, o perioadă de 4 ani de zile. 1În hotărârea Shabani c. Elveţia din 5 noiembrie 2009, Curtea a decis că art. 5 §3 nua fost violat. Această cauză este inedită din punctul nostru de vedere, deoarece s-a acceptatca rezonabilă o durată relativ mare, de 5 ani, a detenţiei provizorii justificată de naturainfracţiunii cercetate şi de complexitatea deosebită a dosarului, ce a presupus efectuareamai multor comisii rogatorii, după ce, anterior, durate similare au fost apreciate caîncălcând art. 5 §3. Cu toate că de cele mai multe ori motivul invocat de autorităţilenaţionale a fost riscul de influenţare a anchetei, totuşi instanţele naţionale au analizat defiecare dată în concret posibilitatea de a-l menţine pe inculpat în arest, făcând trimitere şila alte motive cum ar fi: indicii din care rezultă presupunerea rezonabilă ca ar fi comisinfracţiunile de care era banuit, natura gravă a acestor infractiuni, riscul de sustragere,precum şi durata mare de timp necesară finalizării cercetărilor. Curtea europeană a retinutcă aceste temeiuri au fost pertinente şi suficiente, iar măsurile alternative au fost examinateconvingător şi detaliat atunci când s-a decis menţinerea stării de arest.În hotărârea Hajol c. Polonia, din 2 martie 2010, autorităţile naţionale au ţinutreclamantul în detenţie preventivă pe o perioadă de 14 luni, invocând elementele din dosarpentru a-şi susţine bănuiala că el este autorul infracţiunii. Mai mult s-a făcut referire launele incidente din care a rezultat că inculpatul caută să se întâlnească cu complicii săi,fapt ce ar conduce la influenţarea procedurilor, prin înţelegerile ce ar putea interveni întrecoacuzaţi, în situaţia în care aceştia s-ar întâlni(§84). Curtea a ţinut seama de pertinenţamotivelor invocate de autorităţile naţionale şi de faptul că acestea din urmă au analizat înmod regulat actualitatea temeiurilor invocate, depunând toate diligenţele necesare. Prinurmare, art. 5 §3 nu a fost violat.Jurisprudenţa instanţelor naţionale face referire la acest motiv de prelungire sau demenţinere a arestării preventive. De pildă prin încheierea din 20 octombrie 2004, Curtea deApel Ploieşti a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor. Aceştia au fost arestaţide aceeaşi instanţă în luna iunie 2004. Au fost acuzaţi de săvârşirea unui număr mare deinfracţiuni (furt, înşelăciune, fals, us de fals, etc.), iar instanţa în motivare a relevat căinculpaţii au încercat să se pună de acord în ceea ce priveşte declaraţiile pe care urmeazăsă le dea-înţelegere între coacuzaţi- şi s-a mai avut în vedere zădărnicirea aflării adevăruluiprin încercarea de alterare a unor probe şi prin riscul de presiune asupra martorilor.1 Kozlowski c. Polonia, 13 noiembrie 2005; Tot în acest sens: Krawczak c. Polonia, 4 octombrie 2005 apudD. Bogdan, op.cit., p.135.53

Considerăm că dată fiind complexitatea cauzei o detenţie de 3 luni nu este contrarăprevederilor Convenţiei în sensul art.5 §3. 14.2. Riscul de presiune asupra martorilor. Este motivul cel mai des invocatatunci când se urmăreşte evitarea influenţării procesului penal, de către inculpat. Înhotărârea Lettelier c. Franţa, atunci când s-a pus problema exercitării de către inculpat aunor presiuni asupra martorilor, Judecătorul european a subliniat că acest risc poate ficonsiderat ca fiind real la începutul anchetei, însă el se diminuează odată cu audiereamartorilor, putând chiar să dispară. 2În cauza Debboub alias Husseini Ali c. Franţa, Curtea a decis că o detenţie de 4ani, 2 luni şi 10 zile, contravine art. 5 §3 din Convenţie. În speţă, instanţele interne auprelungit arestul preventiv pe seama inculpatului, iar raportându-se la natura infracţiunii decare era acuzat inculpatul - apartenenţă la organizaţii de tip mafiot – şi la relaţiilepersonale ale acestuia cu mai mulţi martori, au tras concluzia că există un pericol real caodată eliberat, acesta să exercite presiuni asupra martorilor. Instanţa europeană a arătat căaceste aspecte au constituit motive pertinente şi suficiente pentru privarea iniţială delibertate însă, cu toate acestea, cu trecerea timpului acest caracter s-a pierdut, în mareparte. Mai mult, s-a arătat că instanţele franceze nu au motivat de o manieră precisă,pericolul pe care l-ar putea constitui eliberarea inculpatului, pentru temerile invocate odatăcu trecerea timpului. 3În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldova, Instanţa europeană a notat că instanţelenaţionale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedurăpenală, fără a arăta în ce mod acestea se aplică speţei. În cazul lui V.Ţ., instanţelenaţionale au motivat detenţia prin faptul că el era preşedintele băncii şi putea influenţamartorii care îi erau subordonaţi şi putea ajunge la o înţelegere cu D.Ţ. privind o poziţie deapărare comună. Totuşi, Curtea notează că la 22 octombrie 2005, când V.Ţ. a fost eliberat,procurorul a invocat necesitatea audierii unor martori, ca temei pentru prelungirea detenţieilui D.Ţ., martori care nu au fost însă niciodată identificaţi, dar care se prezumă că puteauda declaraţii inconvenabile pentru ambii învinuiţi. De asemenea s-a arătat că, în pofidainsuficienţei motivelor iniţiale pentru detenţie şi lipsei altor motive noi, arestul lui D.Ţ. afost prelungit de câteva ori, uneori chiar atunci când instanţa nu avea la dispoziţie1 Dorel George Matei, op.cit., p. 69-73.2 Pierre CHAMBON et Christian GUÉRY, op.cit., 2007, p. 523.3 Idem, p. 521; Debboub alias Husseini Ali c. Franţa, 9 noiembrie 1999 .54

materialele dosarului care ar fi justificat detenţia (s.n.) 1 . Mai mult, nu este clar de ceinstanţele naţionale au decis detenţia lui V.Ţ., pe motiv că ar putea influenţa martorii, cândcâteva zile mai târziu el a fost eliberat fără ca aceşti martori să fie audiaţi, aparent, fără aexista un pericol ca ei să fie influenţaţi. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5§3 din Convenţie, prin detenţia reclamanţilor fără motive suficiente şi relevante. 2Într-o altă hotărâre 3 , în care reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadăde 2 ani şi 6 luni, fiind suspectat de uciderea unui martor care refuzase să depună mărturiepentru el într-un alt proces, instanţele naţionale au invocat riscul de a obstrucţionadesfăşurarea procesului, dată fiind infracţiunea de care era suspectat precum şi faptul căinfluenţase un martor într-un alt dosar. Pe lângă aceste motive instanţele naţionale au maiindicat şi altele cum ar fi: gravitatea acuzaţiilor, recidiva, atitudinea agresivă areclamantului în timpul şedinţelor de judecată, complexitatea cauzei dată fiind naturaacuzaţiilor aduse şi numărul semnificativ de martori audiaţi în cursul urmăririi penale.Date fiind aceste circumstanţe şi ţinând seama de faptul că instanţele naţionale au analizatde fiecare dată nevoia de a menţine inculpatul în arest preventiv prin raportare nu numai lamotivele iniţiale, Curtea a conchis că nu există o violare a art. 5 §3.Şi în această chestiune, practica instanţelor române este una neunitară. De pildăprin încheierea nr. 7din 6 februarie 2009 Tribunalul Teleorman 4 a constatat legală şitemeinică masura arestării preventive a inculpatului S.F., a menţinut arestarea preventivă ainculpatului S.F. şi a respins ca nefondată cererea de revocare a măsurii arestăriipreventive a inculpatului. Tribunalul Teleorman a apreciat că, din perspectiva orientăriijurisprudenţei CEDO, cu toate ca inculpatul este arestat din luna august 2008, totuşi avîndîn vedere gravitatea cazului, durata detenţiei provizorii nu s-a prelungit dincolo de limiterezonabile, iar pe de altă parte necesitatea împiedicării denaturării adevarului judiciar prininfluentarea poziţiei procesuale a victimei sau martorilor constituie un interes superior1 După părerea noastră este îngrijorător faptul că şi în ţara noastră în anul de graţie 2009 încă se mai judecăprelungiri de arestării preventive şi procese pe fond fără ca măcar dosarul cauzei să se găsească la îndemânajudecătorului. Vom exemplifica prin cazul binecunoscutului Floricel VITAN, care dealtfel a mai câştigat ocauză la CEDO în 25 martie 2008. Acesta a fost arestat de DNA Cluj pe data de 3 martie 2009 sub acuzaţiade trafic de influenţă. La termenul din 14 iulie 2009, judecătorul E.J. de la Tribunalul Cluj a refuzat săamâne judecarea cauzei al cărei dosar era trimis la Curtea Constituţională pentru soluţionarea unor excepţiide neconstituţionalitate, decizând fără a avea une temei legal, judecarea cauzei.2 Curtea s-a declarat frapată de motivele invocate pentru prelungirea arestului lui D.Ţ. începând cu 8noiembrie 2005, şi anume: refuzul lui D.Ţ. de a divulga procurorului numele martorilor care ar puteademonstra nevinovăţia sa în instanţa de judecată. Curtea consideră că aceasta nu numai că nu poate constituitemei pentru detenţia unei persoane, dar contravine şi dreptului învinuitului de a păstra tăcerea, după cumacest drept este garantat de art. 6 CEDO. Această hotărâre face parte dintr-un calup de hotărâri dateîmpotriva Republicii Moldova pe data de 23 octombrie 2007.3 Buta c. Polonia, 28 noiembrie 2006.4 http://jurisprudenta.com.55

egulii generale a judecării în stare de libertate. După părerea noastră, detenţia provizorie ainculpatului pentru o perioadă de mai bine de 8 luni este contrară art. 5 §3 din CEDO,având în vedere faptul că motivarea instanţei care se fundamentează numai pe motivulgravităţii faptei şi pe cel al riscului de influenţare a martorilor pot conduce la luareamăsurii arestării preventive, însă odată cu trecerea timpului şi fără a se invoca alte motivenoi, riscul influenţării martorilor şi a victimei se atenuează putând chiar să dispară. 1 Tot înacest sens este şi decizia nr. 357 a ICCJ, din 22 ianuarie 2007, prin care s-a respinsrecursul impotriva încheierii din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-adecis menţinerea în stare de arest a inculpatului. În speţă putem constata că măsuraarestării preventive a fost prelungită de mai multe ori avându-se în vedere aceleaşi motivecare au stat la baza dispunerii măsurii, respectiv teama de influenţare a unor martori şipericolul pentru ordinea publică, fapt ce contravine flagrant, în opinia noastră cujurisprudenţa CEDO citată mai sus. 2Alte instanţe naţionale însă, ţin seama de imperativele impuse de Convenţie. Depildă, prin decizia nr. 660 din 30 aprilie 2007, Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti s-a menţinut încheierea din 20 aprilie 2007 luată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-aPenală, 3 prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii înprimă instanţă. Instanţa a făcut referire la faptul că menţinerea în arest preventiv ainculpatului ar fi contrară jurisprudenţei Curţii, încălcându-se termenul rezonabil alarestării preventive. Prin raportare la art 300 2 cu referire la art. 160 b alin. 2) şi 3) şi lajurisprudenţa CEDO (Imre c. Ungaria, D.P. şi J.G. contra Polonia din 20 ianuarie şi 6aprilie 2004), instanţa naţională a subliniat că ,,prelungirea cercetării judecătoreşti pe fond,nu se datorează unor motive ce ar putea fi imputate inculpatului ci greutăţilor întâmpinatede prima instanţă, în a asigura prezenţa părţilor vătămate şi a unor martori în vedereaaudierii. De asemenea, împrejurarea că faţă de unii dintre martori deja audiaţi în cursulcercetării judecătoreşti se efectuează de către Parchet cercetări cu privire la săvârşireainfracţiunii de mărturie mincinoasă, este nerelevantă din perspectiva intimatului inculpat,întrucât nu există nicio dovadă că acesta ar fi influenţat sau ar fi încercat să influenţezedeclaraţiile martorilor respectivi”.1 Michel Mouchard, La durée de la détention provisoire (article 5 § 3) : l'affaire Debboub alias El HusseiniAli (arrêt du 9 novembre 1999), pp. 145-157, in Paul Tavernier (sous la direction de), La France et la Coureuropéenne des droits de l'Homme. La jurisprudence de 1999, Cahiers du CREDHO, N°6, 2000.În acestsens a se vedea hotărârile citate mai sus: Lettelier c.Franţa; precum şi Imre c. Ungaria, 2 decembrie 2003.2 Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, op. cit., p. 176-178.3 Curtea de Apel Bucureşti, Culegere... op.cit., 2009, p. 558-563.56

5. PROTECŢIA ORDINII PUBLICEPrintr-o jurisprudenţă constanta, Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şiprin reacţia publicului faţă de săvârşirea lor, unele fapte de natură penală, pot să provoaceo anumită ,,tulburare socială” care să justifice o detenţie provizorie pe o anumită perioadăde timp. 1 Astfel eliberarea celui arestat preventiv se impune de îndată ce menţinerea înstare de detenţie încetează a mai fi rezonabilă, deoarece numai ,,existenţa unei veritabileexigenţe de interes public” poate justifica, dată fiind prezumţia de nevinovăţie, o excepţiede la regula respectării libertăţii individuale. 2Care este însă, înţelesul noţiunii de tulburare a ordinii publice? În doctrină seprecizează că noţiunea de ,,protecţie a ordinii publice”, acoperă trei ipoteze binedeterminate: necesitatea de a pune capăt dezordinii şi emoţiei sociale cauzate într-un locdeterminat de săvârşirea unei fapte penale violentă şi abominabilă, prin arestarea autoruluiacesteia; necesitatea de a-l proteja pe acesta din urmă de repercursiunile imediate ce arputea să apară datărită furiei sociale şi necesitatea de a proteja alte eventuale victime alefăptuitorului. 3 Pe de altă parte, mai recent se arată că ordinea publică este un standardjuridic, adică o noţiune indeterminată care raliază normalitatea juridică unei normalităţitehnice sau sociale. 4Standardul juridic necesită prin esenţa sa o apreciere concretă, motiv pentru careInstanţa europeană ia în considerare acest element prin raportare la art.5 §3, încircumstanţe excepţionale şi în măsura în care legislaţiile interne recunosc noţiunea depericol social pentru ordinea publică prin săvârşirea unei infracţiuni. 5 De asemeneaîntreaga jurisprudenţă a Curţii şi toţi doctrinarii la unison, susţin că pericolul pentruordinea publică nu poate fi considerat un temei perinent şi suficient decât dacă se bazeazăpe fapte care indică că deţinutul, odată eliberat, va constitui un pericol real pentru ordineapublică. Altfel spus, detenţia preventivă îşi păstrază legitimitatea atâta timp cât ordineapublică continuă să fie în mod efectiv ameninţată, mai ales având în vedere că, faptulmenţinerii în stare de arest preventiv nu poate să anticipeze o pedeapsă privativă de1 Jiga c. România, 16 martie 2010, § 76; Letellier c. Franţa, cit. supra, §51.2 Jim Murdoch, op.cit., 2004, p. 82; Tomasi c. Franţa, cit. supra §84; D. Allix, op.cit., p.54F. Sudre, op. cit.,2006, p. 244.3 Faustine Hélie, Traité d’instruction criminelle, deuxième édition, Paris, 1866, t. IV apud Melique DAVID,La détention provisoire, Mémoire de DEA, sub coordonarea V. Mutelet , Université Lille 2, Ecole doctorale,p. 30.4 Ch. Guéry, op.cit., 2001, p. 31.5 Kemmache c. Franţa, 27 noiembrie 1991, citată în R. Chiriţă, op.cit, p. 183 şi în Picard et Patrick Titiunsous direction L. E. PETITTI, op.cit., p.22357

libertate. 1 În cele ce urmează, dat fiind numărul imens de hotărâri de condamnare, vomsupune atenţiei cele mai recente hotărâri date împotriva României şi care fac referire laacest motiv de menţinere a arestării preventive.Instanţa europeană a pronunţat pe data de 16 februarie 2010, hotărârea Scundeanuc. România. Ion Scundeanu este un resortisant al statului român împotriva căruia, maimulte societăţi comerciale cu care a colaborat, au depus o serie de plângeri penale ce vizauîn principal infracţiunea de înşelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire, prejudiciulridicându-se undeva în jurul valorii de 40 600 euro. Judecătoria Moineşti a emis pe numeleacestuia un mandat de arestare pe data de 2 februarie 2001, fiind ţinut în stare de detenţieprovizorie până pe data de 13 ianuarie 2003. Menţinerea sa în stare de arest s-a făcutţinând cont de faptul că reclamantul era recidivist, iar instanţele au apreciat că lăsareaacestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. Curtea a precizat că instanţelenaţionale nu au făcut referire la motive ,,pertinente şi suficiente” pentru a justificanecesitatea menţinerii măsurii, neprezentând fapte şi temeiuri concrete care să evidenţiezepericolul real pentru ordinea publică, în situaţia în care acesta ar fi pus în libertate. Curteaa dorit să sublinieze faptul că riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciatîn mod abstract, de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, iar nu peprezumţii şi presupuneri. 2De asemenea nu a analizat în mod efectiv posibilităţileinculpatului de a fi eliberat provizoriu (§ 84) 3 . Reclamantul a fost ţinut în arest preventiv operioadă de 1 an şi 2 luni fără a fi judecat pentru infracţiunile de care era suspectat (85), or,instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fostsuficientă iar simpla referire la starea de recidivă, nu este suficientă pentru a susţinedetenţia preventivă (88). Astfel, Curtea a conchis că există o violare a art. 5 §3 dinConvenţie.O altă hotărâre la care vom face referire este Jiga c. România din data de 16 martie2010. În fapt, Dan Jiga era la acea epocă director general al Directiei economice din cadrul1 Ibidem, J..Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit, p. 363; D. Allix, op.cit., p.54-55; Jim Murdoch,op.cit., 2004, p. 83; Pierre Chambon et Christian Guery, op.cit., 2007, p. 522; Lettelier c. Franţa în VincentBerger, op.cit., p.149-151; C. Bârsan, op.cit.,Vol I, p. 362.2 Tot în acest sens a se vedea şi Bouchet c. Franţa, 20 martie 2001, § 40; Johannes Joseph Marie EliseHendriks c. Olanda şi Antonio Kialauda Kanzi c. Olanda, ambele date pe data de 5 iulie 2007 apud D.Bogdan, op.cit. p. 132 Relativ la ultimele două hotărâri trebuie să precizăm că sistemul olandez permiteaarestarea preventivă, în cazul în care infracţiunea de care era bănuit inculpatul, era sancţionată cu pedeapsaînchisorii mai mare de 12 ani, iar ordinea publică fusese serios tulburată prin fapta respectivă. Se utilizanoţiunea de ,,tulburare probabilă a ordinii publice”(likely public disorder). Curtea a acceptat că asemeneasusţineri pot justifica chiar şi menţinerea măsurii arestării preventive, totuşi însă, trecerea unei perioade lungide timp va şubrezi argumentele instanţelor naţionale în menţinerea detenţiei provizorii, dacă nu se vor invocaşi alte motive.3 A se vedea în acest sens şi hotărârea Calmanovici c. România, cit. supra.58

Ministerului Agriculturii. Pe data de 14 noiembrie 2002 el a fost plasat în arest preventiv,fiind acuzat de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă fiindcă ar fi primit suma de 190000 dolari pentru a favoriza o societate comercială în cadrul unei proceduri de privatizare.Reclamantul a fost ţinut în detenţie provizorie până pe data de 7 ianuarie 2005, moment lacare ÎCCJ a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă de condamnare. Datorită faptuluică prima instanţă a dat o sentinţă de condamnare pe data de 10 noiembrie 2003, Curtea aanalizat din perspectiva art.5 §3 din Convenţie, perioada de detenţie până la acel moment.Curtea a făcut şi în această cauză aceleaşi precizări din cauza Scundeanu, relativ lamaniera abstractă în care instanţele naţionale au analizat situaţia celui arestat, reafirmândtotodată, principiul potrivit căruia deşi anumite infracţiuni prezintă un pericol specialpentru ordinea socială, acesta scade odată cu trecerea timpului (§ 74). Instanţa europeană aconstatat deopotrivă că în speţă, instanţele naţionale au justificat detenţia inculpatuluiexclusiv pe baza motivelor iniţiale (pericol pentru ordinea publică, dedus din importanţaprejudiciului produs, de caracterul organizat al activităţii infractionale şi de încercareaacestuia de a zadarnici aflarea adevărului), fără a da nicio explicaţie din care să rezulte dece scurgerea timpului nu a redus pericolul pentru societate care să rezulte din punereareclamantului în libertate sau pericolele pentru bunul mers al justitiei, mai ales dupămomentul audierii martorilor (§ 77). În fine, Curtea a arătat că motivele arătate nu suntsuficiente pentru a justifica durata detenţiei de 11 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, prin urmareart. 5 §3, a fost violat.Instanţele române invocă acest motiv în mai toate hotărârile date în materiaarestării preventive astfel încât, mărturisim, ne este foarte greu să găsim vreo încheiere sauvreo hotărâre care să nu facă trimitere la acest temei. S-a sugerat într-o manieră plastică, înArgumentul unei lucrări scrisă pe această temă, 1 că pericolul pentru ordinea publică este,,un pronostic făcut de judecător asupra comportamentului viitor al inculpatului”, dar căaceastă apreciere trebuie bazată în primul rând pe gravitatea concretă a faptei comise, carenu trebuie confundată cu pericolul social al faptei săvârşite, iar în al doilea rând pecircumstanţele personale ale inculpatului.Din analiza unor încheieri de menţinere sau de prelungire a arestării preventive,putem deduce cu uşurinţă faptul că de cele mai multe ori instanţele române au în vederepericolul social al faptei iar nu pericolul real pentru ordinea publică. De pildă în dosarul nr.5507/117/2009 de la Tribunalul Cluj, s-au dat încheieri de prelungire a arestării1 Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, op. cit., p. IX-X.59

preventive, au fost respinse cereri de liberare provizorie sub control judiciar atât de cătreprimul judecător cât şi de instanţa de recurs. Prin încheierea din data de 19 noiembrie2009, Tribunalul Cluj a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar ainculpatului Ş.E.P.B., motivându-şi decizia în felul următor: ,,din dosarul cauzei rezultă călăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordiea publică. Acestanu rezultă doar din pericolul social abstract al infracţiunii de trafic de droguri şi din celconcret al acesteia (...) iar dacă inculpatul a ajuns să fie învinuit de acelaşi comportamentinfracţional, înseamnă că acesta şi-a asumat toate consecinţele faptelor sale (...)”.După părerea noastră, în această cauză este evident faptul că instanţa de judecatăface referire în mod abstract la oprobiul social care există faţă de infracţiunea de trafic dedroguri în general, neavând însă nici un temei concret prin care să dovedească pericolulreal care există pentru tulburarea ordinii publice. Acest fapt contravine în mod flagrantprincipiilor impuse de Judecătorul european. 1 Mai mult, instanţa naţională nu ţine seamade natura măsurii arestării preventive, care fiind o ,,excepţie excepţională” nu poate fimenţinută pe motivări care conţin formulări de genul că ,,a stat în arest doar 2 luni”. Deaici rezultă cel mai bine concepţia instanţei în ceea ce priveşte măsura arestării preventive,care în acest caz pare mai degrabă o măsură represivă decât o măsură punitivă. S-ar puteaspune că în cazul unei detenţii de numai două luni nu se poate vorbi de o duratănerezonabilă. În opinia noastră, având în vedere hotărârile Curţii date în cauzeleCalmanovici şi Mihuţă c. România prin care durate scurte de timp au fost consideratecontrare art 5 §3 din Convenţie, chiar şi o astfel de durată poate fi consideratănerezonabilă. Curtea în hotărârea Calmanovici a subliniat incoerenţa instanţelor naţionaleîn aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, după care a arătat că instanţeleinterne nu au arătat motive din care să reiasă pericolul pentru ordinea publică, iar simplareferire în abstract la temeiul legal şi la buna desfăşurare a procedurii nu este suficientpentru a susţine o detenţie provizorie(§97). Acest raţionament se mulează perfect pe speţanoastră, în care motivarea conform căreia ,,pericolul concret pentru ordinea publicăsubzistă,dată fiind natura infracţiunilor comise şi rezonanţa pe care o are fenomenulinfracţional de trafic de droguri”, este una abstractă. 21 Letellier c. Franţa, cit. supra, §51; Jiga c. România, cit. supra, §73-74; Calmanovici c. România, cit. supra,§90-94.2Tot în acest sens a se vedea CORAŞ Leontin, Arestarea Preventivă. Termenul Rezonabil al MăsuriiArestării Preventive a Inculpatului, Dreptul, nr. 9, 2005. În acest articol autorul analizează o Decizie penală,nr. 25 din 24 ianuarie 2005, a Curţii de Apel Alba Iulia, prin raportare la Jurisprudenţa Curţii.60

V. OBLIGAŢIILE INSTANŢELOR NAŢIONALE1. OBLIGAŢIA DE A ARĂTA MOTIVELE CE JUSTIFICĂMENŢINEREA ARESTĂRIIDupă ce am văzut care sunt principalele motive invocate de instanţele naţionale,vom prezenta pe scurt modalitatea consacrată de jurisprudenţa Curţii, prin care seapreciază caracterul rezonabil al arestării preventive în funcţie de motivele invocate deinstanţele interne. Judecătorul european, în hotărârile date, apreciază că persistenţa uneisuspiciuni rezonabile şi a unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată decomiterea unor infracţiuni, este o condiţie sine qua non pentru legalitatea luării şimenţinerii arestării preventive, însă după o anumită perioadă de timp, această condiţie numai este suficientă. 1 În astfel de cazuri, Curtea verifică temeinicitatea motivelor invocatede autorităţile naţionale. Aprecierea se va face atât pe baza motivelor invocate în hotărâriledate cu privire la cererile de eliberare, cât şi pe baza faptelor autentice, indicate de recurentîn căile de atac. 2Într-o primă etapă Instanţa europeană verifică dacă instanţele naţionale au invocattemeiurile ,,relevante şi suficiente” pentru a justifica menţinerea privării de libertate , iarîntr-o a doua etapă analizează atitudinea autorităţilor naţionale, dacă acestea au depus o,,diligenţă specială” în desfăşurarea procedurilor, atât în faza de urmărire penală cât şi încea de judecată, în vederea evitării prelungirilor nejustificate.1.1. Temeiuri relevante şi suficiente. Când am vorbit despre aprecierea inconcreto a temeiurilor invocate de instanţele naţionale am văzut însemnătatea ,,motivăriiconvingătoare” a menţinerii arestării de către instanţele interne. 3 În ceea ce priveştemotivele invocate de autorităţile naţionale s-a arătat că Instanţa europeană le examinează,,de o manieră intensivă, în lumina legislaţiei naţionale”. 41 Această condiţie este amintită aproape de fiecare dată cu valoare de principiu în hotărârile Curţii carevizează determinarea caracterului rezonabil al arestării preventive în sensul art. 5 §3, începând cu hotărâreaWemhoff c. Germania, cit. supra.2 R. Chiriţă, op.cit., p. 180; Mihail UDROIU, Ovidiu PREDESCU, Tratat.. op.cit., 2008, p. 490.3 Vezi supra Secţiunea a II-a din Cap.3.4 J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit. p. 362.61

Caracterul justificat al arestării preventive dă naştere unor dubii atunci cândprelungirea se face în mod repetat prin folosirea unor formulări identice de către instanţă(ex. gravitatea faptei, probele de la dosar, etc.), fără a se indica în mod concret temeiurilecare o justifică, 1 sau atunci când se face pe baza unor ,,parafrazări a temeiurilor arestăriipreventive, cuprinse în Codul de Proc. Pen.”, fără a se explica aplicabilitatea lor în cauză şifără să se aibă în vedere măsuri preventive alternative. 2Curtea a avut ocazia să se pronunţe şi în chestiunea prelungirii detenţiilor colective.S-a arătat că este incompatibilă cu art. 5 §3 din Convenţie, practica existentă în unelestate, de a prelungi detenţia mai multor deţinuţi deodată, ignorându-se circumstanţelepersonale ale fiecărui deţinut. Prin urmare, în măsura în care este permisă deţinereacontinuă a unui grup de persoane, fără a se aprecia motivele individuale ale deţineriifiecărui coacuzat, textul Convenţiei este violat. 3Cade în sarcina instanţelor naţionale, să se asigure că într-o cauză determinată,arestarea preventivă nu depăşeşte o durată rezonabilă şi, totodată, nu persoana privată delibertate trebuie să probeze existenţa unor temeiuri ce trebuie să conducă la punerea sa înlibertate. În hotărârea Ilijcov c. Bulgaria, Curtea a constatat că art. 5 §3 a fost încălcat, datfiind faptul că instanţele naţionale au apreciat că se impune prelungirea duratei privării delibertate a reclamantului atâta timp cât acesta nu a probat existenţa unor circumstanţeexcepţionale şi nu a făcut dovada unor fapte concrete care să nu justifice prelungireadetenţiei. 4Mai subliniem faptul că Instanţa europeană are disponibilitatea să determinecaracterul ,,pertinent şi suficient” doar în ceea ce priveşte motivele care figurează înhotărârile instanţelor naţionale şi pe baza faptelor indicate de reclamant în căile de atacexercitate, deoarece, chiar dacă pot exista fapte care ar fi permis privarea de libertate areclamantului, dacă acestea nu sunt menţionate în deciziile instanţelor interne, nu revineCurţii sarcina să stabilească existenţa unor fapte şi să ia locul instanţelor naţionale. 5 Dupăpărerea noastră, urmând aceeaşi logică, considerăm că Instanţa europeană nu va lua în1 Yigitdogan c. Turcia, 16 martie 2010, § 30; Chraidi c. Germania, 26 ianuarie 2007, §38; Lavens c.Letonia, 22 noiembrie 2002, § 73; Mansur c. Turcia. 8 iunie 1995, §55.2 Pntru aceste motive Rusia a suferit un număr mare de condamnări ce constatau violarea art. 5 §3 dinConvenţie, una chiar foarte recentă Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 2010; Matskus c. Rusia, 21 februarie2008, § 59-65; Dolgova c. Rusia, 2 martie 2006, §38 Vezi şi R. Chiriţă, Culegere...2006, p. 133-134;Rochlina c. Rusia, 7 aprilie 2005, §63.3 Shcheglzuk c. Rusia, 14 noiembrie 2006; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006; Khudozorov c. Rusia, 8noiembrie 2005. Tot în acest sens şi D. Bogdan, op.cit., p. 127-128.4 Ilijkov c. Bulgaria, 26 iunie 2001, §85-86.5 Ibidem.62

considerare motivele invocate de agentul guvernamental şi care nu se regăsesc în hotărârileinstanţelor interne.Astfel, în sensul art. 5 §3 din Convenţie, autorităţile judiciare au obligaţia de a seasigura că detenţia preventivă a unei persoane nu depăşeşte un termen rezonabil, prinindicarea motivelor ce justifică menţinerea arestării, deoarece ,,numai indicând motivelepe care se bazează decizia, poate exista un control public al administrării justiţiei”. 11.2. Diligenţa specială în desfăşurarea procedurii. În măsura în care, Instanţaeuropeană stabileşte că motivele invocate de autorităţile naţionale sunt ,,pertinente şisuficiente”, se trece la ce-a de-a doua etapă în analizarea caracterului rezonabil al detenţieiprovizorii, respectiv, stabilirea faptului dacă autorităţile naţionale au depus o ,,diligenţăspecială” în desfăşurarea procedurii. Unele aspecte ce ţin de această etapă, au mai fostatinse de către noi, într-un alt context, atunci când am analizat complexitatea cauzei şiactivităţile autorităţilor naţionale ca şi criterii de determinare a caracterului rezonabil.Atunci când analizează modul în care s-a desfăşurat procedura în faţa autorităţilornaţionale, Curtea a arătat că trebuie să se ţină seama de complexitatea cauzei 2 , şi nu trebuiepierdut din vedere faptul că dacă un deţinut are dreptul la tratarea cu prioritate şi celeritatea cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorului de a lămuri toateaspectele de fapt, de a da atât apărării cât şi procurorului posibilitatea de a-şi furnizaprobele şi argumentele şi de a nu se pronunţa decât după o profundă analiză asupraexistenţei infracţiunii şi a pedepsei. 3 Dintre elementele ce trebuie avute în vederemenţionăm: volumul dosarului 4 ; prelungirea procedurii dintr-o cauză nu foarte complexă,datorită conexării acesteia cu o altă cauză de mare complexitate 5 ; momentul în care se faceascultarea celui acuzat 6 complexitatea anchetei, numărul inculpaţilor, necesitateaadministrării unor mijloace de probă prin comisie rogatorie internaţională 7 .1 Tase c. România, 10 iunie 2008; Calmanovici c. România, cit. supra; Vencev. C. Serbia, 23 septembrie2008; Naus c. Polonia, 16 septembrie 2008.2 Scundeanu c. Romania, 16 februarie 2010, §87; B c. Austria, 28 martie 1990, §45.3 J. Murdoch, op.cit., p. 84; M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 497.4 Scott c. Spania, 16 decembrie 1996, §83.5 Van der Tang c. Spania, 13 iulie 1995, §75. În speţă este vorba de săvârşirea infracţiunilor de trafic dedroguri de mare risc, de către o grupare infracţională.6 Pyrak c. Polonia, 12 februarie 2008, §52 În speţă s-a constatat lipsa de diligenţă a autorităţilor îndesfăşurarea procesului, în condiţiile în care persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni şi care se afla înstare de arest, a fost audiată pentru prima oară, la mai bine de un an de la trimiterea în judecată.7 Prencipe c. Monaco, 16 decembrie 2009, § 52; B. c. Austria, cit. supra, § 45; Matzenetter c. Austria, 10noiembrie 1969, §12.63

De asemenea şi atitudinea procesuală a reclamantului constituie un astfel deelement. 1 În doctrină, s-a remarcat că reclamanţii nu trebuie să aibă o atitudine decooperare cu autorităţile judiciare, neputând fi acuzaţi că abuzează de legislaţiile naţionaleîn scopul apărării propriilor drepturi. Este adevărat că avem de-a face cu o diferenţă finăîntre această situaţie şi comportamentul procesual ce depăşeşte această limită, anumeobstrucţionarea actului de justiţie, ce conduce la întârzierea procedurilor. 2În hotărârea Naudo şi Maloum c. Franţa, din 29 octombrie 2009, cei doiresortisanţi francezi au fost acuzaţi că ar fi participat la spargerea unui autovehicul blindat,într-o regiune pariziană, în cursul căreia au dispărut aproximativ 6,3 milioane de euro. Înurma indicaţiilor date de un martor, cei doi au fost localizaţi iar în urma percheziţieidesfăşurate, s-au găsit importante stocuri de arme şi explozibil, precum şi sume mari debani lichizi. Ei au fost ţinuţi în arest preventiv din data de 27 decembrie 2000 până în datade 22 decembrie 2006. Curtea a arătat în motivarea deciziei că o detenţie de 6 ani trebuiejustificată prin motive foarte puternice. În contextul luptei împotriva crimei organizate lanivel internaţional, Instanţa europeană a apreciat că motivele invocate de instanţele interneau fost pertinente şi suficiente (§41). Cu toate acestea, în analiza diligenţei speciale depusede autorităţi, Curtea a constatat că din data de 1 aprilie 2005 până în data de 16 noiembrie2006, instanţele interne s-au tot desesizat una în favoarea alteia. Datorită acestui fapt,Instanţa europeană a arătat pe de-o parte că statele au obligaţia de a crea un cadruinstituţional care să fie în concordanţă cu exigenţele cuprinse în art. 5, iar pe de altă parte,instanţele interne nu au actionat cu promptitudinea necesară în desfăşurarea procedurilor,prin urmare art. 5 §3 a fost încălcat (§46-47).În hotărârea Hajol c. Polonia din 2 martie 2010, Curtea, a constatat că detenţiareclamantului, care a durat mai bine de 1 an şi 2 luni, a fost prelungită de către instanţainternă prin invocarea unor motive ,,pertinente şi suficiente”( §85). Dat fiind acest fapt,Curtea a analizat în continuare diligenţa depusă de autorităţile naţionale în desfăşurareaprocedurilor, constatând că pertineţa motivelor a fost analizată în mod regulat de cătreinstanţele interne, acestea având de fiecare dată în vedere posibilitatea de a-l pune înlibertate (§86). 31 Gultyayeva c. Rusia, 1 aprilie 2010; Kalashnikov c. Rusia, 18 septembrie 2001, §75.2 K. Reid, A Practitioner’s Guide to the European Convention on Human Rights, 2 nd Edition, Ed. Thomson,Sweet & Maxwell, 2004, p. 425 apud M. Udroiu, O. Predescu, op.cit.,p. 498.3 Tot la fel s-a decis şi în cauzele: Pantano c. Italia, 6 noiembrie 2003, § 60-75. În speţă, Curtea a avut învedere fenomenul criminalităţii organizate, de tip mafiot. Contrada c. Italia, 24 august 1998, §55-68. Aicireclamantul a fost deţinut o perioadă de 40 de luni, insă parchetul a avut de efectuat o anchetă extrem de64

2. CONTROLUL JUDECĂTORESC PERIODICPentru o persoană care este considerată încă nevinovată în virtutea principiilorfundamentale de drept procesual, controlul judecătoresc periodic devine vital pentru a nuse ajunge la lezarea gravă a libertăţii individuale a acesteia. Putem vorbi, în acest caz, decel mai important aspect al supravegherii judiciare, atunci când se pune problemaprelungirii sau menţinerii arestării preventive.Pornind de la premisa că circumstanţele cauzei, odată cu trecerea timpului, potsuferi schimbări care să transforme arestarea preventivă într-o măsură nelegală şinetemeinică şi având în vedere faptul că motivele plauzibile care au stat ca fundament aldetenţiei preventive în fazele iniţiale, pot deveni neconvingătoare în stadiile ulterioare,incumbă instanţelor naţionale sarcina de a supune arestarea unui control judiciar laintervale de timp scurte şi în mod regulat. 1 În mai multe cauze date împotriva Letoniei, 2Curtea a subliniat, că modalităţile prin care se realizează supravegherea continuă, ar trebuisă fie la fel de riguroase ca şi cele din cazul examinării iniţiale. 3În cauza Jecius c. Lituania, s-a arătat că singurele motive invocate de instanţelenaţionale, pentru a menţine arestul preventiv pentru o perioadă de 15 luni, au fostgravitatea infracţiunii şi probele existente. S-a arătat că instanţele naţionale nu au actionatcu diligenţa necesară, iar in controalele lor nu au ţinut seama de caracteristicile individualeale speţei, prin urmare controlul efectuat nu a fost unul efectiv. 4Într-o altă serie de cauze, s-a arătat că jurisdicţiile naţionale nu ţin seama în cursuldetenţiei de exigenţa caracterului rezonabil al acesteia, ignorând cu desăvârşire criteriile şimotivele existente în jurisprudenţa Curţii. După părerea noastră acest lucru este mai gravdecât cel al analizei abstracte a termenului rezonabil. De pildă, autorităţile austriece în aniicomplexă, având de audiat peste 250 de martori dintre care mulţi erau poliţişti şi magistraţi cu competenţe înlupta împotriva mafiei, sau coinculpaţi pentru fapte conexe.1 Tum c. Turcia, 17 septembrie 2008, §41-42; Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, §146.2 Estrikh c. Letonia, 18 ianuarie 2007, §117. Vladimir Estrikh a fost arestat preventiv pentru o presupusăinfracţiune de furt, şi ţinut în arest preventiv o perioadă de 4 ani şi 6 luni. Lavents c. Lituania, 28 noiembrie2002; Freimanis and Līdums c. Lituania, 9 februarie 2006; Svipsta c. Letonia, 9 matie 2006, Moisejevs c.Letonia, 15 iunie 2006; Kornakovs c. Letonia, 15 iunie 2006.3 Tot în acest sens şi Monica MACOVEI, Liberté et Sûreté de la Personne, un guide sur la mise en œuvre del’article 5 de la Convention Européene Droits de l’Homme, Conseil de l’Europe, Précis sur les droits del’homme, nº 5, p. 63.4 Jecius c. Lituania, 31 iulie 2000, §94. Tot în acest sens şi: M. Macovei, op.cit., p. 63; J. Murdoch, op.cit., p.84. În această cauză, în cele din urmă, Curtea a constatat că instanţele interne nu au putut coroborasuspiciunile existente cu probele de la dosar, iar în final recurentul a fost achitat.65

’90, după ce au început să conştientizeze cât de gravă este ignorarea acestei noţiuni, nicimăcar nu au mai publicat hotărârile de prelungire a detenţiei care nu făceau referire laaceastă problemă. 1 Este esenţial să se aibă în vedere caracterul rezonabil al arestăriipreventive, mai ales în situaţia în care, termenul maxim de detenţie preventivă, prevăzut delegislaţia internă, a fost depăşit. 2 Ba mai mult, într-o altă cauză, Curtea a folosit acestargument chiar şi în situaţia în care durata maximă a arestării preventive, prevăzută dedreptul intern, nu a fost depăşită. 3 În jurisprudenţa instanţelor noastre avem decizia nr.5799 a Secţiei Penale a ICCJ, din 5 noiembrie 2004, prin care s-a acceptat menţinerea îndetenţie a inculpatului pe motivul că ,,s-au administrat majoritatea probelor, infracţiuneafiind şi flagrantă, prin urmare este intemeiată hotărârea prin care s-a dispus mentinereaarestării preventive a inculpatului pentru o perioadă mai mică decât maximul perioadeiprevăzută de lege”. 43. INTERZICEREA UNUI SISTEM AUTOMAT DE PRELUNGIRE ADETENŢIEIŢinând seama de caracterul excepţional al măsurii arestării preventive, potrivitConvenţiei şi jurisprudenţei Curţii, este interzisă plasarea şi menţinerea automată a acesteimăsuri prin utilizarea unor formule stereotipe. 5 Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă searată că prelungirea automată a arestării preventive contravine art. 5 §3 din Convenţie,atunci când legile unui stat prezumă justificarea detenţiei preventive, fără a exista garanţiireale care să garanteze efectivitatea prezumţiei de nevinovăţie. 6 Bunaoară, în sistemul dedrept bulgar, există o prezumţie că arestarea preventivă este obligatorie pentru infracţiunilede o anumită gravitate. Singura posibilitate a celui acuzat de comiterea unei asemeneainfracţiuni, este aceea de a proba el însuşi, că este exclus orice pericol de sustragere de laproces, de împiedicare a anchetei, sau de comitere a unei noi infracţiuni. 7Siguranţa, privită stricto sensu, presupune dreptul unei persoane fizice de a nu fiarestată sau menţinută în arest, decât în condiţiile precise şi strict reglementate de legile1 Rusen Ergec et Jacques Velu, La notion de ,,délai raisonnable’’... op.cit.,p. 143.2 Shcheglyuk c. Rusia, 14 noiembrie 2006; Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 2006( 5 ani, 1 lună şi 26 de zile);Khudozorov c. Rusia, 8 noiembrie 2005 (5 ani, 4 luni şi 6 zile) apud D. Bogdan, op.cit., p. 128.3 Mamedova c. Rusia, 1 iunie 2006. Reclamanta a stat în detenţie aproximativ 1 an, iar legea ruseascăpermite o detenţie de maxim 2 ani.4 Dorel George Matei, op.cit, p. 24-27.5 D. Allix, op.cit., p. 55.6 Michel MOUCHARD, La durée de la détention provisoire (article 5 § 3)…op.cit., p. 149.7 D. Bogdan, op.cit., p. 130.66

unui stat. Totuşi această chestiune reprezintă doar un singur aspect cu privire la ceea ceînseamnă protejarea libertăţii individuale a unei persoane în mod efectiv. 1 Or, după cumam văzut, există încă legislaţii care atentează la deplinătatea acestui drept. Rolul Instanţeieuropene este acela de a stabili dacă autorităţile sunt în măsură să demonstreze existenţafaptelor concrete care să justifice o atingere adusă dreptului la respectarea libertăţiiindividuale. Incumbă astfel autorităţilor naţionale rolul de a stabili şi demonstra, pe bazacontrolului judiciar, existenţa unor fapte concrete care să atragă legalitatea şi justificarearegulilor privind libertatea individuală. 2Mai trebuie să semnalăm că în Recomandarea din 27 septembrie 2006 aComitetului de Miniştrii ai Statelor membre în cadrul Consiliului Europei, se stipulează că,,este necesar a se veghea ca utilizarea arestării preventive să fie întotdeauna excepţionalăşi justificată.” De asemenea, în secţiunea dedicată principiilor generale aplicabile seprevede că ,, niciodată plasarea în detenţie preventivă a unor persoane bănuite desăvârşirea unor infracţiuni, nu trebuie să fie impusă în mod obligatoriu” (art. 3 paragr. 2). 34. OBLIGAŢIA INSTANŢELOR DE A AVEA ÎN VEDEREDISPUNEREA UNOR MĂSURI ALTERNATIVE4.1. Dispunerea unor măsuri alternative.Obligaţie şi facultate. Dacă libertatea este considerată ca fiind regula, iar detenţiaeste o situaţie de excepţie, rezulă că libertatea se impune de fiecare dată când nu existănicio exigenţă veritabilă care să i se opună. 4 Avem de a face cu o obligaţie prin care seimpune instanţelor naţionale, analizarea efectivă a posibilităţii de a aplica o măsură,,facultativă şi provizorie” 5 , anume liberarea provizorie sub control judiciar. Prin urmarenu avem o obligaţie absolută, ci în ipoteza în care autorităţile judiciare nu au dispus sau nuau luat în considerare ,,măsuri mai blânde”, Instanţa europeană analizează dacă, în funcţie1 Melique David, op.cit. , p. 132.2 Stoyan Dimitrov c. Bulgaria, 1 martie 2010, §88; Kolev c. Bulgaria, 28 aprilie 2005; Ilijkov c. Bulgarie, 26juillet 2001, §96. În această din urmă speţă, Curtea tratează pe larg această problemă. În fapt, Peter Ilijkov afost bănuit de săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi fals în înscrisuri oficiale, pentru careautorităţile bulgare l-au ţinut în arest preventiv mai bine de 5 ani.3 Conseil de l’Europe, Recommandation Rec(2006)13 du Comité des Ministres aux Etats membresconcernant la détention provisoire, les conditions dans lesquelles elle est exécutée et la mise en place degaranties contre les abus, din 27 septembrie 2006 publicată pe: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1041269.4 Pierre Lambert, op.cit., p. 10.5 Gr. Theodoru, op.cit., p. 482; D. Ionescu, op.cit., p. 284.67

de circumstanţele speţei, asemenea măsuri puteau măcar în teorie, să fie justificate. 1 Curteastipulează că o persoană acuzată trebuie să fie pusă în libertate pe timpul desfăşurăriiprocedurilor, atunci când nu există motive relevante şi suficiente care să justifice detenţia. 2Într-o altă cauză, Curtea a constatat violarea art 5 §3, în situaţia în care cu toate că s-adispus eliberarea sub supraveghere a celui arestat după o detenţie de 2 ani şi 9 luni, totuşiaceastă măsură de siguranţă a fost avută în vedere, de către instanţă, pentru prima dată,atunci când s-a dispus eliberarea. 3În cauza Calmanovici c. România, Curtea aminteşte că, potrivit art. 5 alin. 3,autorităţile trebuie să ia în considerare măsurile alternative la arestarea preventivă câtăvreme acuzatul oferă garanţii în privinţa prezentării sale la proces. Cu toate acestea, fără ajustifica concret împiedicarea de către reclamant a bunei derulări a urmăririi sau a invocariscul să nu se prezinte, instanţele interne nu au examinat nicio clipă posibilitatea de aadopta pentru una din măsurile alternative prevăzute de dreptul intern (§ 98).În doctrina de specialitate s-a arătat că există un acord între principiulproporţionalităţii şi art. 5 paragr.3, ce menţionează posibilitatea celui arestat de a fieliberat, sub anumite condiţii care să asigure prezenţa acestuia la audieri/proces. 4 S-a pusastfel întrebarea, întemeiată după părerea noastră, de ce arestarea preventivă trebuie să maicontinue dacă finalitatea acesteia poate fi atinsă printr-o măsură mai puţin gravă? Carăspuns s-a afirmat că prin natura sa, această clauză care conferă posibilitatea punerii înlibertate sub condiţia garantării prezentării celui interesat la dezbateri, este o prevederece nu se poate aplica decât în situaţia în care arestarea preventivă este motivată depericolul dispariţiei. În acest sens, Instanţa europeană a arătat că ,,atunci când menţinereaîn stare de arest nu mai este motivată decât de teama că cel acuzat se va sustrage de laobligaţia de a compărea ulterior în faţa jurisdicţiei de judecată, liberarea provizorie aacuzatului poate fi ordonată, în măsura în care este posibil să se obţină din partea luigaranţiile necesare pentru a se asigura această obligaţie de a compărea.” 5 Dat fiind că estevorba despre aplicarea unui principiu de drept, adică cel al proporţionalităţii, este curios1 Hesse c. Austria, 25 ianuarie 2007. În speţă, Curtea a acceptat că alte măsuri mai blânde, cum ar fieliberarea pe cauţiune sau retragerea documentelor de călătorie nu ar fi fost efective, dat fiind faptul căsituaţia financiară a reclamantului era precară, avea naţionalitate germană şi nu existau puncte de controlvamal la graniţa dintre Austria şi Germania apud D. Bogdan, op.cit., p. 137.2 Smirnova c. Rusia, 24 iulie 2003, §58; Yagci şi Sargin c. Turcia, 8 iunie 1998, §52; Wemhoff, cit. supra.,§12; s.a.3 Hass c. Polonia, 7 februarie 2007, §37.4 J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit., 2008, p. 365; Jaworski c. Polonia, 21 noiembrie 2000,§83. Este vorba despre raţionamentul profesorului Jean Pradel, preluat şi în doctrina română de Gh. Mateuţ,Tratat..op.cit., p. 198.5 Wemhoff c. Germania, cit. supra, § 45 apud J. Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, op.cit. p. 365.68

faptul că Judecătorul european preia în termeni imperativi, posibilitatea prevăzută de art. 5§3. Cât priveşte garanţia, Curtea a considerat că importanţa acesteia trebuie să fie apreciată,,în principal în raport cu cel interesat, cu resursele sale, cu legăturile sale, cu persoanelechemate să prezinte garanţii şi cu încrederea că perspectiva pierderii cauţiunii sauexecutarea acesteia în caz de neprezentare la audieri, va constitui asupra lui o frânăsuficientă pentru a înlătura orice veleitate de fugă.” 1Relativ la activitatea instanţelor naţionale, considerăm că în ceea ce priveştedecizia 5367 din 22 septembrie 2005 a Secţiei Penale a ICCJ prin care s-a dispus punereaîn libertate sub control judiciar avem de-a face cu o soluţionare corectă, intervenită tardiv.Prin această decizie a fost declarată nerezonabilă o perioadă de arest de 4 ani şi 6 luni,pentru o presupusă infracţiune de înşelăciune. Făcând trimitere la cele afirmate mai susprecum şi la argumentele arătate atunci când am analizat condiţiile de determinare acaracterului rezonabil, considerăm că punerea în libertate sub control judiciar a fostdispusă mult prea târziu, drepturile celui deţinut fiind încălcate în sensul art.5 §3 dinConvenţie. 24.2. Liberarea provizorie pe cauţiune. Recurgerea la un sistem de eliberare pecauţiune, sau de garantare, este un mijloc suplimentar dar necesar pentru jurisdicţiilenaţionale, atunci când se pune problema limitării arestării preventive. 3 Curtea a constatatîncălcarea art. 5 §3 atunci când sistemul naţional nu permitea eliberarea pe cauţiune a unorcategorii de inculpaţi. 4Totodată şi refuzul automat al eliberării pe cauţiune este incompatibil cu textulConvenţiei. 5 Doctrina 6 a sustras din jurisprudenţa Curţii, patru motive principale pentrucare se poate refuza liberarea pe cauţiune în condiţiile art.5 §3 din Convenţie. Acestea sunturmătoarele: riscul ca persoana acuzată să nu se prezinte la proces (Stögmüller c. Austria,§15); riscul ca acuzatul, în cazul eliberării, să comită fapte care aduc atingere buneiadministrări a justiţiei(Wemhoff c. Germania, §14); prevenirea săvârşirii unor noi1 Neumeister c. Austria, cit. supra, §14.2 Dorel George Matei, op.cit. p. 123-125.3 Picard et Patrick Titiun sous direction L. E. PETITTI, op.cit., p. 226.4 S.B.C. c. Regatul Unit, 19 iunie 2001.5 Cabalero c. Regatul Unit, 8 februarie 2000, §18-21.6 E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak,Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4 th Edition, Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2006, p. 497 apud M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 510; D. Bogdan, op.cit., p. 139.69

infracţiuni (Matznetter c. Austria, §9) şi tulburarea ordinii publice (Lettelier c. Franţa,§51).Atunci când analizează posibilitatea de a se dispune eliberarea pe cauţiune,Judecătorul european nu urmăreşte repararea unui prejudiciu, ci are în vedere scopulasigurării prezenţei celui inculpat în faţa instanţei. Autorităţile judiciare naţionale trebuiesă depună o diligenţă deosebită în aprecierea cuantumului cauţiunii, 1 manifestând tot atâtde multă grijă în fixarea acestuia ca şi atunci când decid indinspensabilitatea prelungiriiarestării preventive. 2Valoarea cauţiunii trebuie apreciată de către instanţă, prin raportare la mai multeelemente. Astfel trebuie avute în vedere persoana şi nivelul resurselor celui în cauză 3 ;atitudinea faţă de perspectiva pierderii sau executării cauţiunii, în caz de neprezentare înfaţa autorităţilor, ca mijloc de a preveni orice intenţie de sustragere 4 . Cât priveşteamploarea prejudiciului care i se impută, Fosta Comisie a decis că acest criteriu poate fiavut în vedere în situaţia în care acesta ar rezulta din infracţiuni ce poartă asupra unorimportante deturnări de fonduri. 5În sistemul nostru de drept, cu toate că de iure, prin art. 160 4 şi 160 5 din Codul deProc. Pen., avem reglementată posibilitatea liberării pe cauţiune, atât în faza de urmărirepenală, cât şi în faza de judecată totuşi, de facto, instanţele române nu o aplică aproapeniciodată. De pildă, prin decizia nr. 3006 din 5 iunie 2007, a Secţiei Penale a ICCJ, s-arespins cererea de liberare provizorie făcută de petenta D.A., invocându-se aceleaşi motivestereotipe: complexitatea cauzei, gravitatea infracţiunii (trafic de influenţă) şi gradul depericol social. 61 Stazkov c. Bulgaria, 12 octombrie 2006; Bojilov c. Bulgaria, 22 noiembrie 2004.2 Iwanczuk c. Polonia, 15 noiembrie 2001;Toshev c. Bulgaria, 10 august 2006; Skrobol c. Polonia, 13septembrie 2005.3 Comisia: Moussa c. Franţa, 21 iulie 1997, p.92; Punzelt c. Cehia, 25 aprilie 2000; Georgieva c. Bulgaria, 3iulie 2008.4 Neumeister c. Austria, cit. supra; Iwanczuk c. Polonia, cit. supra.5 Comisia: Moussa c. Franţa, 21 iulie 1997, p.92 apud C. Bârsan, op.cit., p. 3686 Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, op. cit., p. 175-17670

CONCLUZIIÎn opinia noastră, orice societate care pretinde că garantează libertatea şi siguranţapersoanei, trebuie să depună mai întâi toate diligenţele pentru a garanta acest drept.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art. 5 proclamă acest drept, arată limitărilece i se pot aduce, dupa care implementează o serie de garanţii fundamentale şi speciale.Printre garanţiile speciale enunţate relativ la măsura arestării preventive, regăsim şi peaceea a duratei rezonabile a arestării.În studiul de faţă am încercat să dezbatem problematica duratei rezonabile aarestării preventive prin prezentarea jurisprudenţei Curtii relevante în acest sens, prinraportare la jurisprudenţa instanţelor române. În unele locuri am facut referire şi la situaţiadin alte state membre ale Consiliului Europei, acolo unde am considerat că o abordare înparalel este oportună pentru incursiunea noastră.Mai întâi am făcut o prezentare a cadrului general în care se regăseşte tema noastră.Am considerat ca fiind necesară lămurirea notiunii de ,,durată rezonabilă” în contrast cuprincipiul celerităţii, atât de des invocat în ultima vreme. După aceea am încadrat garanţiatermenului rezonabil al arestării preventive în contextul articolului 5 din CEDO, iar maiapoi am prezentat cadrul legislativ din ţara noastră, semnificativ pentru tema aleasă.Ulterior am analizat garanţia specială a duratei rezonabile a detenţiei preventiveavând în vedere domeniul ei de aplicare astfel cum a fost determinat de Curte prinjurisprudenţa propagată începând cu momentul Wemhoff c. Germania, după care amprezentat modalitatea de calcul a duratei arestării în funcţie de momentul iniţial (dies aquo) al acesteia şi momentul final ce trebuie luat în considerare (dies ad quem).Având în vedere faptul că Instanţa europeană nu a stabilit o durată fixă în acestsens, în continuare, am dedicat un capitol modalităţii de apreciere a caracterului rezonabilal arestării preventive. Mai întâi am considerat ca fiind absolut necesar să delimitămnoţiunea de ,,termen rezonabil” prevăzută în art. 5 §3, de cea prevăzută în art. 6 §1 dinCEDO pentru a se evita orice confuzie atunci când vor fi puse în discuţie criteriile deapreciere a durate rezonabile, care sunt dealtfel în mare parte aceleaşi în cazul ambelorarticole.Mai apoi, am făcut referire, pe de-o parte, la motivele principale invocate deautorităţile naţionale atunci când acestea recurg la dispunerea prelungirii sau a menţineriiarestării preventive, iar pe de altă parte, am arătat principalele obligaţii care incumbă71

instanţelor naţionale, diligenţele speciale pe care trebuie să le depună acestea pentru a seevita arbitrariul.Atragem atenţia asupra faptului că în ţara noastră, până în anul 2003 când aintervenit modificarea constituţională, problematica duratei rezonabile a arestăriipreventive era o chestiune care nu suscita niciun interes. Autorităţile judiciare au ignorataceastă exigenţă neţinând seama de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omuluişi de jurisprudenţa Curţii care, potrivit Constituţiei, aveau şi au în continuare caracterobligatoriu încă din momentul în care Convenţia a fost ratificată în dreptul nostru. Aproape10 ani după ratificarea textului Convenţiei s-au comis abuzuri care nu au făcut cinste unuisistem de drept ce se voia a fi unul democratic, în care drepturile şi libertăţile persoaneisunt respectate. Nonşalanţa cu care instanţele române au ignorat prevederile Convenţiei, acondus la un număr mare de condamnări date împotriva României datorită violăriiprevederilor art. 5 §3.Mai grav în opinia noastră este faptul că nici după intervenirea modificărilorlegislative din anul 2003, marea majoritate a instanţelor nu au în vedere criteriile propagatede jurisprudenţa CEDO pentru determinarea caracterului rezonabil al arestării preventive.Condamnările sunt tot mai numeroase în acest sens şi, având în vedere atitudinea unorinstanţe, în anul de graţie 2010, credem că măcar pe termen scurt astfel de condamnări nuvor putea să lipsească.Se pare că o mare parte dintre magistraţi văd arestarea preventivă ca fiind o formăde executare anticipată a pedepsei şi prin urmare au în vedere gravitatea infracţiunii ce sebănuieşte a fi săvârşită de o anumită persoană. De asemenea sunt luate în considerarenumai probele de vinovăţie ce sunt aduse, ignorându-se elementele disculpante. Acestraţionament este total eronat deoarece arestarea preventivă este o limitare gravă adusălibertăţii persoanei, care poate avea consecinţe nu de puţine ori ireparabile. Detenţiaprovizorie ca ,,excepţie excepţională” trebuie să fie dispusă ca ultima ratio, având învedere principiul prezumţiei de nevinovăţie, tocmai de aceea atunci cand se dispuneaceastă măsură trebuie analizat pericolul pe care persoana învinuită îl poate reprezentapentru societate şi probele aduse în acest sens. Judecătorul instrucţiei nu trebuie să setransforme într-un judecător care se pronunţă pe fondul cauzei.72

În fine, din lucrarea de faţă se poate deduce că determinarea caracterului rezonabilal duratei arestării preventive poate să ridice dificultăţi atunci când voinţa autorităţilorjudiciare nu se corelează cu principiile de drept. Astfel cu toate că de iure avemreglementări care pot lumina calea unei corecte aprecieri a duratei rezonabile a arestăriipreventive, totuşi de facto, într-un număr mare de situaţii, acestea nu sunt folosite înspiritul care le-a consacrat. Considerăm că trebuie să se ţină seama de finalitatea acesteimăsuri care, ,,fiind o privare de libertate, şi prin urmare o suferinţă, nu ar trebui să seexercite decât împotriva acelora care se constată printr-o judecată definitivă că au comis oinfracţiune, iar nu împotriva acelora care sunt numai bănuiţi. Căci bănuiala poate să cadăpe oricine, chiar pe omul cel mai nevinovat şi prin urmare judecătorul de instrucţie arputea să abuzeze de dreptul său... . Logica este în contra inchisorii preventive şi raţiuneapare a o condamna.” 11 Ion TANOVICEANU, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Vol IV, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1927, p.695.73

BIBLIOGRAFIE Tratate, Cursuri, Culegeri, Monografii1. ALLIX, Dominique, Les droits fundamentaux dans le procès pénal,Ediţia a 2-a,Ed. Montchrestien, 2002;2. BÂRSAN, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariupe articole. Drepturi şi libertăţi, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;3. BASTARD, Benoit, MOUHANNA, Christian, Une justice dans l'urgence. Letraitement en temps réel des affaires pénales, Presses Universitaires de France, 2007;4. BERGER, Vincent, Jurisprudence de la Cour Européene des Droits de l’Homme,11 ème Édition, Ed. Sirey, 2009;5. BOGDAN, Dragoş, Arestarea Preventivă şi Detenţia în Jurisprudenţa CEDO,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;6. BOISSON, Stephane, L’exigence de délai raisonnable dans la jurisprudence dela Cour Européenne des Droits de l’Homme, Th. Aix-Marseille III, 2001;7. CALVEZ, Françoise, Magistrat, Analyse des délais judiciaires dans les Etatsmembres du Conseil de l’Europe à partir de la jurisprudence de la Cour européenne desDroits de l’Homme, Strasbourg, 2007;8. CHIRIŢĂ, Radu, Convenţia Europeană a drepturilor omului –Comentarii şiExplicaţii-, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008;9. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâripe anii 1950-2001, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;10. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâripe anul 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;11. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâripe anul 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;12. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâripe anul 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;13. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâripe anul 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;14. CHIRIŢĂ, Radu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.Culegere de hotărâripe anul 2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;74

15. CHOLET, Didier, La célérité de la procédure en droit processuel, L.G.D.J.,Paris, 2006;16. COHEN-JONATHAN, Gérard, La Convention européenne des droits de homme,Paris et Aix-en-Provence Economica, Presses universitaires, Aix-Marseille, 1989;17. CORAŞ, Leontin, Arestarea Preventivă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;18. COULON, Jean-Marie , Les droits fondamentaux des justiciables au regard dutemps dans la procédure, în Jean-Marie Coulon, Anne-Marie Frison-Roche (sous ladiréction) Le temps dans la procédure, colloque, organisé par le Tribunal de Nanterre etl'Association française de philosophie du droit, Paris, Dalloz, 1996;19. Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală peanul 2007, Ed. Wolters Kluver, 2009;20. Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară penală 2003-2004, ed. Brilliance,2006;21. DELEANU, Ion, Instituţii şi Proceduri Constituţionale-în dreptul român şi îndreptul comparat-, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;22. DELMAS-MARTY, Mireille, Procès pénal et droits de l'homme, PressesUniversitaires de France, Paris, 1992;23. EISSEN, Marc-André, La durée des Procédures Civiles et Pénales dans laIurisprudence de la Cour Européenne des Droits de I'Homme, Dossiers sur les droits deI'homme nr. 16, Editions du Conseil de I'Europe, 1997;24. GUÉRY, Christian et CHAMBON, Pierre, Doyen des juges d'instruction à Nice,Droit et Pratique de l’Instruction Préparatoire- juge d’instruction chambre del’instruction-, 6- eme Edition, Dalloz, 2007;25. GUÉRY, Christian, Détention provisoire, Dalloz, Paris, 2001;26. GUINCHARD, Serge (dir.), Droit commun et droit comparé du procès équitable,4e édition, Dalloz, 2007;27. GUINCHARD, Serge, BUISSON, Jacques, Procédure Pénale, 4 ème Edition,Litec Groupe LexisNexis, 2008;28. IONESCU, Diana, Procedură Penală.Partea Generală-Sinteze şi speţe-, Ed.Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007;29. JEAN, Jean-Paul, , Actes du colloque : La qualité des décisions de justice,Université de Poitiers 8 mars 2007;75

30. KÖVESI, Laura Codruţa, TIŢIAN, Dana, FRĂSIE, Daniela, ArestareaPreventivă –Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică- PracticăJudiciară şi Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;31. LUPAŞCU, Dan, Culegere de practică judiciară în materie penală pe 2005, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006;32. MATEUŢ, Gheorghiţă, Tratat de Procedură Penală-partea generală-, Vol. I, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007;33. MIHMAN, Alexis, Contribution a l’Etude du Temps Dans La ProcedurePenale :Pour une Approche Unitaire du Temps de la Reponse Penale, These pour leDoctorat, mention très honorable avec félicitation du jury, Université Paris 11 Sud, FacultéJean Monnet , présentée et soutenue publiquement le 2 avril 2007;34. MURDOCH, Jim, professeur de droit Public à I'Université de Glasgow'Ecosse,Royaume-Uni, L’article 5 de la Convention Européenne Des Droits De L’Homme, Dossiersur les droits de l’homme, nr.12 révisé, Editions de Conseil de l’Europe, 2004;35. PERELMAN, Chaim, Le raisonnable et déraisonnable en droit, L.G.D.J., Paris,1984;36. PICARD, Michèle et TITIUN, Patrick, Article 5 §3 in La Convention Européenedes Droits de l’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond PETTITI, Emmanuel DECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2 eme édition, Ed.Economica, Paris, 1999;37. PRADEL, Jean, CORSTENS, Geert, VERMEULEN, Gert, Droit PénalEuropeén,3 édition, Dalloz, 2009;38. RADU, Gheorghe, Măsuri preventive în dreptul penal român, Ed. Hamangiu,2007;39. RENUCCI, Jean-François, Traité de Droit Européene des Droits De L’Homme,L.G.D.J., Paris, 2008;40. RENUCCI, Jean-Francois, Tratat de Drept European al Drepturilor Omului,Traducere în limba română coordonator, Mona-Maria Pivniceru, Ed. Hamangiu, 2009;41. SALMON, Jean, Le concept de raisonnable en droit in Mélanges offerts a PaulReuter.Le droit international:unité et diversité, Paris, Pedone, 1981;42. SARR, Naty, Le délai raisonnable dans le procès pénal, These pour le Doctorat,Université Gaston Berger de Saint-Louis, 2007;43. SUDRE, Frédéric, Droit européen et international des droits de l’homme, 9 émeédition revue et augmentée, Presses Universitaires de France, 2008;76

44. TANOVICEANU, Ion, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Vol IV, Ediţia a IIa,Bucureşti, 1927;45. THEODORU, Grigore Gr., Tratat de Drept Procesual Penal, Ediţia a II-a, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008;46. UDROIU, Mihail, PREDESCU, Ovidiu, Protecţia Europeană a DrepturilorOmului şi Procesul Penal Român -Tratat-, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008;47. VALÉRY, Antoine, Qu'est-ce Qu'un Délai Raisonnable au Régard de laJurisprudence de la Cour Européenne Des Droits de L'Homme, in Le Procès Équitable etla Protection Jurisdictionnelle du Citoyen Actes du Colloque organisé à Bordeaux les 29et 30 septembre 2000, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2001;48. VELU, Jacques, ERGEC, Rusen, La Convention européenne des droits del’homme, Ed Bruylant, Bruxelles, 1990. Articole1. CHIRIŢĂ, Radu, Celeritatea Procedurii-Misiune imposibilă ?, RevistaPandectele Române, Nr. 6 din 2005;2. CIAUDO, Alexandre, La maîtrise du temps en droit processuel, Jurisdoctoria,Revue Doctorale de Droit Public Comparé et de Théorie Juridique, octombrie, 2009;3. CORAŞ, Leontin, Arestarea Preventivă. Termenul Rezonabil al MăsuriiArestării Preventive a Inculpatului, Dreptul, nr. 9, 2005;4. CORNET, Olivier, L’interpretation du ,,raisonnable” par les juridictionsinternationales: au-delà du positivisme juridique?, Revue Générale de Droit InternationalPublic, Tome CII, 1998;5. DOBRE, Cristian, DOBRE, Magdalena, Calcularea Termenelor Reţinerii şiArestării preventive, Dreptul, nr. 9, 2009;6. ERGEC, Rusen et VELU, Jacques, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans lesArticles 5 et 6 de la Convention Européenne des Droits de l’Homme – essai de synthèse-,Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5,Editions Nemesis, 1991;7. FLAUSS, Jean-François, Le,,délai raisonnable’’ au sens des Articles 5 §3 et 6§1de la Convention Européenne des Droits de l’Homme dans la jurisprudence Française,77

Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5,Editions Nemesis, 1991;8. KOHL, Alphonse, Le Délai raisonnable-Synthese de la Jurisprudence Belge-,Revue Trimestrielle des Droits de l’homme, Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5,Editions Nemesis, 1991;9. LAMBERT, Pierre, La notion de ,,délai raisonnable’’ dans la jurisprudence dela Cour Européenne des Droits de l’Homme, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme,Numéro spécial-délai raisonnable, Nr.5, Editions Nemesis, 1991;10. LASSALLE, Jean-Yves, Les Délais de la Convention Européene des Droits deL’Homme et le Droit Pénal Français, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Nr.14,Editions Nemesis, 1993;11. LOMBARDINI, Carlo, La Notion de Délai Raisonnable et la JurisprudenceSuisse, Revue Trimestrielle des Droits de l’Homme, Numéro spécial-délai raisonnable,Nr. 5, Editions Nemesis, 1991;12. MATEUŢ, Gheorghiţă, Modificările aduse Părţii Generale a Codului deprocedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi OG nr 60/2006. Virtuale elementeprogresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, Revista Caiete de Drept Penal, nr.3/2000;13. PANAIT, Romana, Le temps comme facteur de qualité du droit, Jurisdoctoria,Revue Doctorale de Droit Public Comparé et de Théorie Juridique, octombrie, 2009;14. UDROIU, Mihail, Termenul rezonabil al arestării preventive, în rev. Dreptul,nr.3/2007;15. WIEDERKEHR, Georges, L’accélération des procédures et les mesuresprovisoires, Revue Internationale de Droit Comparé, 1998 Rapoarte, RecomandăriRaport COMMISSION EUROPÉENNE POUR L’EFFICACITÉ DE LA JUSTICE(CEPEJ), Ce rapport a été adopté par la CEPEJ lors de sa 8e réunion plénière (6-8décembre 2006), Strasbourg, 2007;Conseil de l’Europe, Recommandation Rec(2006)13 du Comité des Ministres auxEtats membres concernant la détention provisoire, les conditions dans lesquelles78

elle est exécutée et la mise en place de garanties contre les abus, din 27 septembrie2006;Institutul Român pentru Drepturile Omului, Protectia Drepturilor Fundamentaleale omului în procesele penale-Raport General-, Bucureşti, 2009. Resurse Webhttp://www.coe.int/http://www.echr.coe.inthttp://www.dalloz-etudiant.fr/http://www.juridice.ro/http://www.jurisprudenta.com/http://www.jurisprudenta.org/http://www.raduchirita.ro/http://scd.u-bourgogne.fr/http://www.scj.ro/jurisprudenta79

Lista Hotărârilor Citate înOrdine Alfabetică1. Abdoella c. Olanda, din 25 noiembrie19922. Airey c. Irlanda, 9 octombrie 19793. Al Akidi c. Bulgaria, 31 iulie 20034. Ali Hidir Polat c. Turcia, 5 aprilie 20055. Antonio Kialauda Kanzi c. Olanda, 5iulie 20076. Aquilina c. Malta, 29 aprilie 19997. Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28octombrie 19988. B. c. Austria, 28 martie 19909. Baraona c. Portugalia, 8 iulie 198710. Belchev c. Bulgaria, 8 aprilie 200411. Belevski c. Rusia, 1 martie 200712. Belov c. Rusia, hot. finală în 3octombrie 200813. Bock c. Germania, 29 martie 198914. Bojilov c. Bulgaria, 22 noiembrie 200415. Bouchet c. Franţa, 20 martie 200116. Brogan şi alţii c. Marea Britanie, 29noiembrie 198817. Bunkate c. Olanda, din 26 mai 199318. Buta c. Polonia, 28 noiembrie 200619. Cabalero c. Regatul Unit, 8 februarie200020. Cakici c. Turcia, 8 iulie 199921. Calmanovici c. România, 1 iulie 200822. Capuano c. Italia, 25 iunie 198723. Chraidi c. Germania, 26 ianuarie 200724. Ciulla c. Italia, 22 februarie 198925. Clerc din 26 aprilie 199026. Corigliano c. Italia, 10 decembrie 198227. De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia, 18noiembrie 197028. Deewer c. Belgia, 27 februarie 198029. Dereci c. Turcia, 24 mai 200530. Dobbertin c. France, 25 februarie 199331. Dolgova c. Rusia, 2 martie 200632. Dzelili c. Germania, 10 noiembrie200533. Eckle c. Germania, 15 iulie 198234. Engel şi alţii c. Olanda, 8 iunie 197635. Epple c. Germania, 24 martie 200536. Ercüment Yıldız c. Turcia, 10 juin 200837. Escoubet c. Belgia, 22 octombrie 199938. Estrikh c. Letonia, 18 ianuarie 200739. Foti c. Italia, 10 decembrie 198240. Francesco Lombardo c. Italie, din 26noiembrie 199241. Freimanis and Līdums c. Lituania, 9februarie 200642. Gaidjurgis împotriva Lituaniei, 16ianuarie 200143. Georgieva c. Bulgaria, 3 iulie 200844. Giancarlo Lombardo c. Italie, din 29octombrie 199245. Gombert et Gochgarian c. Franţa, 13février 200180

46. Goral c. Polonia, 30 octombrie 200347. Goroshchenya c. Rusia, 22 aprilie 201048. Gosselin c. Franţa, 13 septembrie 200549. Gultyayeva c. Rusia, 1 aprilie 201050. Guy Richet c. Franţa, 13 februarie200151. Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 199052. Hajol c. Polonia, 2 martie 201053. Hass c. Polonia, 7 februarie 200754. Herczegfalvy c. Autriche, 24sepembrie 199255. Hesse c. Austria, 25 ianuarie 200756. I.A. c. Franţa, 23 septembrie 199857. Iliev c. Bulgaria, 22 noiembrie 200458. Ilijkov c. Bulgaria, 26 iulie 200159. Imre c. Ungaria, 2 decembrie 200360. Intiba c. Turcia, 24 mai 200561. Iovchev c. Bulgaria, 2 februarie 200662. Iwanczuk c. Polonia, 15 noiembrie200163. J.G. contra Polonia, 6 aprilie 200464. Jaworski c. Polonia, 28 martie 200665. Jaworski c. Polonia, 21 noiembrie200066. Ječius c. Lituania, 31 iulie 200067. Jiga c. România, 16 martie 201068. Johannes Joseph Marie Elise Hendriksc. Olanda, 5 iulie 200769. Jose Gomes Pires Coelho c. Spania, 28martie 200670. Kaiser c. Elveţia, 15 martie 200771. Kalashnikov c. Rusia, 18 septembrie200172. Kemmache c. Franţa, 27 noiembrie199173. Khudozorov c. Rusia, 8 noiembrie 200574. Kimran c. Turcia, 5 aprilie 200575. Klamecki c. Polonia, 28 martie 200276. Kolev c. Bulgaria, 28 aprilie 200577. König c. Germania, 28 iunie 197878. Korchuganova c. Rusia, 8 iunie 200679. Kornakovs c. Letonia, 15 iunie 200680. Koster c. Olanda, 28 noiembrie 199181. Kozic c. Polonia, 18 iulie 200682. Kozlowski c. Polonia, 13 noiembrie200583. Krawczak c. Polonia, 4 octombrie 200584. Kudla c. Polonia, 26 octombrie 200085. L. c. Marea Britanie din 17 mai 199086. Lavens c. Letonia, 22 noiembrie 200287. Lăpuşan c. România, 3 iunie 200888. Letellier c. Franţa, 26 iunie 199189. Malige c. Franţa, 23 septembrie 199990. Mamedova c. Rusia, 1 iunie 200691. Mansur c. Turcia, 8 iunie 199592. Matskus c. Rusia, 21 februarie 200893. Matznetter c. Austria, 10 noiembrie196994. McKay c. Marea Britanie, 3 octombrie200695. Medvedyev c. Franţa, 29 martie 201096. Mihuţă c. România, 31 martie 200981

97. Moisejevs c. Letonia, 15 iunie 200698. Naudo şi Maloum c. Franţa, 29octombrie 200999. Naus c. Polonia, 16 septembrie 2008100. Neumeister c. Austria, 27 iunie 1968101. Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984102. Pantano c. Italia, 6 noiembrie 2003103. Paradysz c. Franţa, 29 octombrie 2009104. Pantea c. România, 3 iunie 2003105. Patsuria c. Georgia, 6 noiembrie 2007106. Petyo Petkov c. Bulgaria, 7 ianuarie2010107. Pyrak c. Polonia, 12 februarie 2008108. Prencipe c. Monaco din 16 octombrie2009109. Proszak c. Polonia, 16 decembrie 1997110. Quinn c. Franţa, 22 martie 1995111. Richet c. Franţa, 13 februarie 2001112. Ringeisen c. Austria, 22 iunie 1972113. Rochlina c. Rusia, 7 aprilie 2005114. Romanov c. Rusia, 20 octombrie 2005115. Ruiz Mateos c. Spania, 23 iunie 1993116. Rupa c. România, Nr.1, 16 martie 2009117. S.B.C. c. Regatul Unit, 19 iunie 2001118. Salerno c.Italia din 22 septembrie 1992119. Sarigul si alţii c. România şi Turcia, 30martie 2010120. Schmid c. Austria, 9 iulie 1985121. Scott c. Spania, 16 decembrie 1996122. Scundeanu c. România, 2 februarie2010123. Shabani c. Elveţia, 5 noiembrie 2009124. Shcheglzuk c. Rusia, 14 noiembrie2006125. Shishkov c. Bulgaria, Sarban c.Moldova, 4 octombrie 2005126. Skrobol c. Polonia, 13 septembrie 2005127. Smirnova c. Rusia, 24 iulie 2003128. Solmaz c Turcia, 16 ianuarie 2007129. Stazkov c. Bulgaria, 12 octombrie 2006130. Stögmüller c. Austria, 10 noiembrie1969131. Stoianova şi Nedelescu c.Ro din 4august 2005132. Stoyan Dimitrov c. Bulgaria, 1 martie2010133. Svipsta c. Letonia, 9 matie 2006134. T.W. c. Maltei, 29 aprilie 1999135. Taciroğlu c. Turcia, 26 februarie 2006136. Tase c. România, 10 iunie 2008137. Temel şi Taşkin c. Turcia, 30 iunie2005138. Toma c. România, 24 mai 2009139. Tomasi c. Franţa, 27 august 1992140. Toshev c. Bulgaria, 10 august 2006141. Toth c. Austria, 12 decembrie 1991142. Tum c. Turcia, 17 septembrie 2008143. Ţurcan şi Ţurcan c. Moldova, 23octombrie 2007144. Van der Leer c. Olanda, 25 octombrie1990145. Van der Tang c. Spania, 13 iulie 199582

146. Van Droogenbroeck c. Belgia, 25aprilie 1983147. Vrencev c. Serbiei, 23 septmbrie 2008148. W. c. Elveţia, 26 ianuarie 1993149. Weeks c. Marea Britanie, 2 martie 1987150. Wegera c. Polonia, 19 ianuarie 2010151. Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968152. Winterwerp c. Olanda din 24octombrie 1979153. X. c. Marea Britanie, 5 noiembrie 1981154. Yagci şi Sargin c. Turcia, 8 iunie 1998155. Yigitdogan c. Turcia, 16 martie 2010156. Yilmaz c. Turcia, 22 iulie 2008157. Zielinski et Pradal et Gonzales etautres c. Franţa, 28 octombrie 1999158. Zimmermann et Steiner c. Germania,13 iulie 198383

CUPRINSCuvânt-înainte ................................................................................................................... 3I. CAPITOL PRELIMINAR.............................................................................................. 41. Noţiunea de Termen Rezonabil .................................................................................. 41.1. Noţiunea de termen rezonabil. ............................................................................. 41.2. Efectivitatea noţiunii de termen rezonabil. ........................................................... 62. Termenul Rezonabil în Contextul Art. 5 din Convenţie .............................................. 83. Termenul Rezonabil al Arestării Preventive în Dreptul Românesc .............................123.1. Generalităţi ...........................................................................................................123.2. Situaţia dinaintea modificării Constituţiei............................................................ 133.3. Modificarea Constituţiei........................................................................................143.4. Modificarea legislaţiei procesual penale.............................................................. 15II. TERMENUL REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE.GARANŢIE SPECIALĂ........................................................................................................................................ 171. Domeniul de Aplicare al Garanţiei.............................................................................. 171.1. Momentul Wemhoff c. Germania .................................................................. 181.2. Durata rezonabilă a arestării preventive şi prezumţia de nevinovăţie............. 192. Calcularea Perioadei de Detenţie şi Limitele Acesteia............................................... 202.1. Dies a quo........................................................................................................ 202.2. Dies ad quem.....................................................................................................21III. APRECIEREA CARACTERULUI REZONABIL AL ARESTĂRII PREVENTIVE . 281. Noţiunea de ,,Termen Rezonabil” în Articolele 5 §3 şi 6 §1 din CEDO .................... 282. Aprecierea In Concreto a Duratei Rezonabile .......................................................... 313. Criteriile de Apreciere a Duratei Rezonabile ............................................................ 323.1. Natura litigiului ............................................................................................. 343.1.1. Complexitatea afacerii............................................................................. 343.1.2. Miza pe care o are litigiul pentru reclamant............................................. 3584

3.2. Activităţile Autorităţilor Naţionale .................................................................... 363.3. Comportamentul inculpatului ............................................................................ 39IV. PRINCIPALELE MOTIVE INVOCATE DE INSTANŢELE NAŢIONALE ............ 411. Gravitatea Faptei şi Sancţiunea pe Care o Riscă Persoana Deţinută .......................... 412. Pericolul de Sustragere de la Anchetă sau de la Judecată .......................................... 443. Riscul de Săvârşire a Unei Noi Infracţiuni ............................................................... 484. Pericolul de Influenţare a Anchetei Penale ............................................................... 514.1. Necesităţile anchetei şi riscul unei înţelegeri secrete între coacuzaţi.................... 514.2. Riscul de presiune asupra martorilor......................................................................535. Protecţia Ordinii Publice .......................................................................................... 57V. OBLIGAŢIILE INSTANŢELOR NAŢIONALE ........................................................ 611. Obligaţia de a Arăta Motivele ce Justifică Menţinerea Arestării ............................... 611.1. Temeiuri relevante şi suficiente ........................................................................... 611.2. Diligenţa specială în desfăşurarea procedurii ...................................................... 632. Controlul Judecătoresc Periodic ............................................................................... 653. Interzicerea unui Sistem Automat de Prelungire a Detenţiei ..................................... 664. Obligaţia Instanţelor de a Avea în Vedere Dispunerea Unor Măsuri Alternative....... 674.1. Dispunerea unor măsuri alternative.................................................................... 674.2. Liberarea provizorie pe cauţiune. ..........................................................................69CONCLUZII ................................................................................................................... 71BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................. 74Lista Hotărârilor Citate .................................................................................................... 8085