Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

50Vladimir LosskyAcest paragraf trebuie comparat cu textul din Isaia despre „omul durerilor”, despreprorocirea, atât de scandaloasă pentru israeliţi, nu a unui Mesia înconjurat de slavă, ci a„robului lui Iahve”, suferind şi umilit, Care Se dăruieşte pe Sine în tăcere ca „jertfă deispăşire”, „străpuns fiind pentru păcatele noastre” (Isaia, cap. 53).Sfântul Chiril al Alexandriei a examinat în amănunt această chenoză divină.Dumnezeu, spune el, nu poate să Se lepede de natura Sa divină prin întrupare, căci altminterinu ar mai fi Dumnezeu şi nici nu s-ar mai putea vorbi de întrupare. Aceasta înseamnă căsubiectul chenozei nu este natura divină, ci persoana Fiului. Persoana se împlineşte prindăruirea de sine; ea se distinge de natură nu pentru „a se folosi” de condiţia sa naturală, cipentru a renunţa la sine cu desăvârşire. Din acest motiv Fiul „nu S-a folosit de egalitatea Sa cuDumnezeu”, ci „dimpotrivă, El se goleşte de ea”, ceea ce nu reprezintă o decizie spontană, unact, ci manifestarea a însăşi fiinţei Sale, a persoanei, care nu mai este o dispoziţie proprieLui, ci însăşi realitatea Sa ipostatică ca expresie a voinţei trinitare, a voinţei căreia Tatăl îieste izvor, Fiul, realizarea ascultătoare, iar Duhul, împlinirea de slavă. Prin urmare, există ocontinuitate profundă între fiinţa personală a Fiului ca renunţare şi chenoza Sa pământească.Părăsind condiţia de slavă de care „nu S-a folosit niciodată”, El acceptă ruşinea, dezonoarea şistarea de om blestemat; îşi asumă condiţiile obiective ale păcatului, supunându-Se condiţieinoastre de muritori. Lepădându-Şi prerogativele Sale împărăteşti, El îşi ascunde slava Sa dince în ce mai mult, în suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în propriul SăuTrup în ce măsură omul, pe care El l-a creat după chipul Său neasemuit de frumos, se urâţiseprin corupţie.Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii. Hristos îşipăzeşte însă cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act voluntar; deşi rămâneDumnezeu, El acceptă să devină muritor, deoarece singura cale de a cuceri moartea era de aface posibilă pătrunderea acesteia în Dumnezeu, unde nu putea să-şi găsească nici un loc.Chenoza este smerenia Slujitorului care nu caută propria Sa mărire, ci mărirea Tatăluicare L-a trimis. Niciodată sau aproape niciodată Hristos nu îşi afirma divinitatea. Renunţândcu desăvârşire la ale Sale, păstrând în ascuns natura Sa divină şi renunţând la propria Savoinţă când ajunge să afirme: „Tatăl este mai mare decât Mine”. El împlineşte pe pământlucrarea iubirii săvârşită de Treime. Iar prin respectul nemărginit purtat libertăţii umane,ajungând până la a le arăta oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de suferinţă, şi trupulfrăţesc plin de suferinţe de pe Cruce, El trezeşte în om credinţa ca răspuns la dragoste; căcinumai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi, descifrând sub faţaumană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în fiecare faţă taina persoanei createdupă chipul lui Dumnezeu.Totuşi, înainte ca actul chenozei lui Hristos să se încheie prin învierea Sa, au avut locdouă teofanii prin umanitatea Sa: una la Botez, cealaltă cu ocazia Schimbării la Faţă - defiecare dată, Hristos S-a manifestat nu sub „chip de rob”, ci sub „chipul lui Dumnezeu”,permiţând naturii Sale divine, adică unităţii Sale cu Tatăl şi Duhul, să strălucească prinumanitatea Sa îndumnezeită, pentru că, după Maxim Mărturisitorul, umanitatea Sa,coruptibilă prin iconomie, era incoruptibilă prin natură. Vocea Tatălui, prezenţa Duhului Sfântsub chip de nor sau porumbel au făcut ca aceste două manifestări ale „chipului lui Dumnezeu”să fie două teofanii trinitare. Condacul ce se cântă cu ocazia sărbătoririi Schimbării la Fatăscoate în evidenţă faptul că ucenicii au văzut slava divină „după puterile lor”, pentru ca„atunci când vor vedea răstignirea şi moartea Ta să cunoască că Tu Te-ai supus de bună voie”,şi nu din vreo necesitate a naturii.Faptul că această „lumină a Transfigurării nu are început şi nici sfârşit” (SfântulGrigorie Palama) trebuie să ne facă mai conştienţi de realitatea chenozei. Hristos a acceptat,în mod voluntar şi total, consecinţele păcatului nostru, de la întrupare şi până la moarte. El acunoscut toate slăbiciunile, toate umilinţele condiţiei noastre, nu însă şi pasiunile distructivece depind de libertatea noastră. Chiar şi cel de-al doilea Adam, pentru a se „conforma” cudesăvâşire primului Adam, a permis ispititorului să se apropie, de data aceasta nu în Paradis,