Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

46Vladimir Losskylibertăţii care le-a determinat apariţia, ci de a face moartea neputincioasă, iar păcatul,vindecabil prin trecerea lui Dumnezeu Însuşi prin moarte şi iad. Astfel, moartea lui Hristosînlătură dintre om şi Dumnezeu obstacolul păcatului. Învierea Lui îi răpeşte morţii „boldul” -puterea ei. Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai de dedesubt, deschise în creaţie prinpăcatul lui Adam, pentru ca omul să poată urca la dumnezeire. „Dumnezeu S-a făcut ompentru ca omul să se poată îndumnezei”. Propoziţia aceasta este întâlnită de trei ori la SfântulIrineu; ea se regăseşte şi la Sfântul Atanasie şi sfârşeşte prin a deveni un laitmotiv pentruteologii din toate timpurile. Sfântul Petru a fost cel dintâi care a scris că trebuie „să devenimpărtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4). Sensul profund al întrupării rezidă în aceastăviziune fizică şi metafizică asupra naturii metamorfozate de har, în această restauraredobândită de acum înainte de natura umană, în această breşă deschisă în întunecimea morţiicare duce la îndumnezeire.„Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu Duhdătător de viaţă... Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este dincer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi ceicereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (ICorinteni 15, 45-49). Hristos este, aşadar, Adam cel nou venit din ceruri, cel de-al doilea şiultimul. Nu este acest „om ceresc” manifestarea pe pământ a unei alte umanităţi, o umanitatesuperioară, din ceruri, după cum au crezut unii gnostici? În acest caz, unde este oareîntruparea? Căci Hristos ar fi trecut prin Maica Sa fără a lua ceva de la ea. Taina întrupăriieste taina Dumnezeu-Omului, Care reuneşte cu adevărat cele două firi, luându-Şi din Fecioarăfirea Sa umană. Minunea omenirii este aceasta: Cuvântul este Cel care primeşte din parteapropriei Sale făpturi; Dumnezeu cere Mariei, în momentul hotărâtor al Buneivestiri, pârgaomenităţii Sale, propria Sa fire umană.Întruparea a fost săvârşită prin lucrarea Duhului Sfânt. Oare, înseamnă acest lucru, aşacum au pretins unii teologi, că Duhul este soţul Fecioarei, că El joacă rolul de soţ în cadrulNeprihănitei Zămisliri? Acesta ar fi un mod grosolan de raţionalizare a naşterii lui Hristos.Căci dacă cineva ar putea vorbi despre „soţ” în cazul Fecioarei, acest lucru poate fi făcut doarîn sens metaforic; în măsura în care ea reprezintă Biserica, ea nu are un alt soţ decât pe Fiul ei.În această zămislire fără sămânţă bărbătească, sămânţa este Cuvântul însuşi; iar Duhul,departe de a fi soţul Mariei, desăvârşeşte purificarea inimii ei, o face pe deplin fecioară,coborând asupra ei prin însăşi plinătatea integrităţii puterea de a cuprinde şi a da naştereCuvântului; fecioria cea mai desăvârşită, pe care Duhul o conferă ca puritate a întregii fiinţe,coincide cu maternitatea divină.Prin urmare, în Hristos nu există o persoană umană; în El există umanitatea, darpersoana este divină. Hristos este om, însă persoana Sa vine din ceruri; de aici şi expresiapaulină de „om ceresc”.S-ar putea oare vorbi despre unirea celor două firi, despre „îmbinarea” lor, aşa cum onumesc Părinţii? Părinţii înşişi şi-au desăvârşit neîncetat limbajul şi, în acelaşi timp, ne-auconstrâns şi pe noi să îl purificăm pe al nostru. Umanitatea lui Hristos nu a constituit niciodatăo natură distinctă şi anterioară; ea nu a venit spre a se uni cu divinitatea. Ea nu a existatniciodată în afara Persoanei lui Hristos, El fiind Cel care a creat-o din miezul ipostasului Său,nu „ex nihilo”, deoarece era necesar să răscumpere istoria întreagă, întreaga condiţie umană,începând cu Fecioara, purificată de Duhul Sfânt. Însăşi Persoana necreată îşi creează firea Saumană, iar aceasta din urmă se manifestă de la început ca umanitate a Cuvântului. În sensstrict, nu este vorba de o unire şi nici de vreo asumare, ci de unitatea celor două naturi înPersoana Cuvântului din momentul întrupării Sale. „Cel nemărginit, scrie Sfântul Maxim, estemărginit într-un mod inefabil, pe când cel limitat se deschide spre măsura celui nelimitat”.Dumnezeu intră ca trup în trupul istoriei: istoria este un risc, iar Dumnezeu acceptă riscul. El,desăvârşirea şi plinătatea însăşi, coboară până la cele mai de jos hotare ale fiinţei pe carepăcatul le străpunge prin nedesăvârşire şi neplinătate, pentru a face posibilă mântuirea, pentrua elibera fiinţele fără a le zdruncina libertatea.