Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

42Vladimir Losskycontinua călătoria, a cărei singură ţintă este unirea cu Dumnezeu.Astfel, după pierderea stării paradisiace, în mod obiectiv, omul nu-şi mai putea realizascopul final. Atitudinea Sa în noua stare de nefiinţă şi moarte exprimă o pasivitate dureroasă,întemeiată mai întâi pe o nostalgie paradisiacă tenace şi, în al doilea rând, pe o aşteptarelucidă a mântuirii. Mişcarea de cădere persistă făcând aşteptarea mai amară şi dând naştere, înacelaşi timp, acelor mii de feluri de a uita (sau de a încerca să uităm) de moarte, adică desepararea de Dumnezeu, sau acelei voinţe luciferice prin care să găsim singuri mântuirea şi săne auto-îndumnezeim. Însă angelismul şi babelismul vor eşua, iar oamenii nu vor înceta săaştepte pe cineva care să vină spre a-i mântui. Astfel, întreaga istorie a omenirii va fi istoriamântuirii, o istorie în care distingem trei perioade.Prima perioadă este o îndelungă pregătire pentru venirea Mântuitorului. Ea se întindeîn timp de la Cădere şi până la Bunavestire; căci „astăzi este începutul mântuirii noastre”, secântă la slujba acestei sărbători, în timpul acesta, Providenţa nu a încetat să ţină cont de voinţaoamenilor şi, în consecinţă, să aleagă mijloacele care i se potrivesc.Perioada a doua, de la Bunavestire la Cincizecime, corespunde vieţii pământeşti şiînălţării la cer a lui Hristos. În acest timp, omul nu poate face nimic; singur Hristos, prin viaţa,învierea şi înălţarea Sa la cer, săvârşeşte opera de mântuire. Umanitatea şi divinitatea se unescîn persoana Sa, veşnicia intră în timp, timpul pătrunde în veşnicie, natura antropocosmicăîndumnezeită este adusă în viaţa divină, în însăşi inima Sfintei Treimi.Cu Cincizecimea începe o nouă perioadă în care persoanele umane, mângâiate deDuhul Sfânt, trebuie să dobândească în mod liber acea îndumnezeire pe care natura lor aprimit-o în Hristos, o dată pentru totdeauna, în Biserică, harul şi libertatea conlucrează.Respectând libertatea umană, Dumnezeu lasă epoca păcatului şi a morţii să continue, căci Elnu doreşte să Se impună omului cu forţa. El doreşte un răspuns în credinţă şi dragoste. Totuşi,situaţia noastră este incomparabil superioară stării paradisiace, căci de fapt nu mai riscăm săpierdem harul şi putem să participăm mereu la plinătatea teandrică a Bisericii. Prin pocăinţă şicredinţă, chiar condiţiile Căderii noastre, asumate în esenţa lor în Hristos, se deschid taineiiubirii. Prin urmare, istoria Bisericii este cuprinderea liberă şi conştientă de către om a unităţiiîmplinite în Hristos şi mereu prezentă în Biserică, unde ne este deja dată splendoarea veşnicăa împărăţiei. În acest fel, noi colaborăm la distrugerea definitivă a morţii şi la transfigurareacosmică, altfel spus, la cea de a doua venire a Domnului.Perioada de pregătire este una a făgăduinţei. Este o înaintare lentă spre Hristos, întimpul căreia „pedagogia” divină încearcă să facă posibilă împlinirea făgăduinţei date în chiarmomentul pedepsei.Vechiul Testament nu a cunoscut sfinţirea tainică prin har; totuşi a cunoscut sfinţenia,deoarece harul, venind din afară, i-a dat naştere în suflet, ca unui efect. Omul care s-a supuslui Dumnezeu în credinţă şi a trăit în deplină dreptate a putut deveni instrumentul voinţei Lui.După cum este dovedit de chemarea profeţilor, nu este vorba aici de învoiala dintre douăvoinţe, ci de folosirea cu autoritate de către voinţa lui Dumnezeu a voinţei umane; Duhul luiDumnezeu copleşeşte profetul, Dumnezeu intră în posesia omului, impunându-Se din afarăasupra persoanei acestuia. Dumnezeu Care rămâne nevăzut vorbeşte, iar robul Său ascultă,întunericul de pe Sinai este opus luminii de pe Tabor, aidoma unei taine învăluite faţă de otaină neînvăluită. Omul se pregăteşte să slujească în întunecimea credinţei, prin ascultare şicurăţie. Ascultarea şi curăţia sunt concepte negative; ele implică exterioritatea lui Dumnezeuşi supunerea instrumentală a omului care, chiar şi atunci când este drept, nu se poate eliberade starea de păcat şi de moarte. Sfinţenia, ca sfinţire activă a oricărei fiinţe şi asimilare liberăa naturii umane în natura lui Dumnezeu, se poate manifesta doar după lucrarea lui Hristos,prin înţelegerea conştientă a acesteia. De aceea, Legea este esenţială pentru VechiulTestament, iar relaţia dintre om şi Dumnezeu nu este o unire, ci o alianţă, garantată prindevotamentul faţă de Lege.Istoria Vechiului Testament este istoria alegerilor corespunzătoare căderilor succesive.Prin aceasta, Dumnezeu mântuieşte „rămăşiţa” celor a căror aşteptare răbdătoare purifică; prin