Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

34Vladimir LosskyIdeea de microcosmos a fost preluată de către Părinţii Bisericii, care au eliminat însă oriceimanentism. „Nu este nimic remarcabil în faptul că omul este după chipul şi asemănareauniversului, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, deoarece pământul trece, cerul e schimbător şiîntregul lor conţinut este la fel de efemer ca ceea ce îl cuprinde.” În faţa magiilor cosmice aleantichităţii în declin, comparaţia afirmă libertatea: „Crezând că înalţă natura umană prin acestnume impunător, adaugă Sfântul Grigorie, ei nu au observat că omul era învestit cu aceleaşiatribute ca şi ţânţarii şi şoarecii”. Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila saînrudire cu universul, ci în participarea lui la plinătatea divină, în taina pe care o poartă însine, de a fi „chip” şi „asemănare”. „În calitatea mea de ţărână, sunt ataşat de viaţa de aici, dejos, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, însă fiind şi o părticică divină, port în pieptul meudorinţa după o viaţă viitoare”.Omul este o fiinţă personală, asemenea lui Dumnezeu, şi nu o natură oarbă. Acestaeste rolul chipului divin din el. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă deconcepţiile antichităţii; în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a secufunda, astfel, într-un impersonal divin, corespondenţa absolută a persoanei sale cu unDumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. Omul nu se mai mântuieşte prinunivers, ci universul este mântuit prin om; căci omul este ipostasul întregului cosmos careparticipă la natura sa, iar pământul îşi descoperă sensul personal, ipostatic, în om. Omul este,pentru univers, speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu, dar şi primejdia eşeculuişi a căderii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilorlui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din cauza aceluiacare a supus-o - cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca săfie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19-21). Supusă dezordinii şimorţii, făptura îi slujeşte omului, devenit prin har fiu al lui Dumnezeu, pentru eliberarea ei.Lumea îl urmează pe om, deoarece îi este asemănătoare ca natură - „antroposferă”, s-ar putea spune. Iar această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinitălegătura chipului uman cu Dumnezeu, prototipul lui. Căci omul nu poate aspira - fără a sedistruge - să-şi ia în stăpânire propria sa natură, în special calitatea de microcosmos în lume,ci îşi descoperă, dimpotrivă, plinătatea, atunci când îşi asumă universul pentru a-l oferi luiDumnezeu.Prin urmare, avem o responsabilitate faţă de lume. Suntem cuvântul, logosul prin careea se mărturiseşte, şi depinde numai de noi dacă se rostesc blasfemii sau rugăciuni. Numaiprin noi poate cosmosul, aidoma trupului pe care îl prelungeşte, să primească harul. Căci nunumai sufletul, ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu, „împreună au fostcreate după chipul lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie Palama.Aşadar, chipul nu poate fi obiectivat - „naturalizat”, am putea spune -, atribuindu-lunei părţi sau alteia a fiinţei umane. A fi după chipul lui Dumnezeu, susţin Părinţii, înseamnă,în ultimă analiză, a fi o fiinţă personală, deci o fiinţă liberă şi responsabilă. S-ar putea ridicaîntrebarea: oare de ce l-a creat Dumnezeu pe om liber şi responsabil? Tocmai pentru că El adorit să-l cheme spre o vocaţie supremă: îndumnezeirea; cu alte cuvinte, să devină prin har,printr-o mişcare neîngrădită, asemenea lui Dumnezeu, ceea ce este virtual prin natura sa. Iaraceastă chemare cere un răspuns liber; Dumnezeu doreşte ca această mişcare să fie o mişcarea dragostei. Fără dragoste, unirea ar fi mecanică, iar dragostea implică libertate, posibilitateade a alege şi de a refuza. Desigur, există o dragoste ne-personală - mişcare oarbă a dorinţei,sclava unei forţe naturale. Dar nu aceasta este dragostea omului sau a îngerului faţă deDumnezeu; altminteri, oamenii ar fi asemenea unor animale care s-ar ataşa de Dumnezeuprintr-un fel de obscură atracţie cvasi-sexuală. A fi ceea ce trebuie să fii în iubirea pentruDumnezeu înseamnă a admite posibilitatea contrariului, posibilitatea revoltei. Doar tărialibertăţii poate da sens unirii. Dragostea pe care o pretinde Dumnezeu nu este un magnetismfizic, ci tensiunea vie a contrariilor. Această libertate vine de la Dumnezeu; este peceteapărtăşiei noastre divine, capodopera Creatorului.O fiinţă personală este capabilă să iubească pe cineva mai mult decât propria sa fire,