Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

32Vladimir Losskynoastră cea căzută, însă o putem regăsi în „noua creaţie” ecleziastică, atât în cosmosul liturgicşi sacramental, cât şi în theoria physike liturgică a asceţilor.În ziua a şasea, elementul pământ primeşte, la rândul lui, porunca de a produceanimale. Pe neaşteptate însă tonul se schimbă; apare un nou stil de creaţie. „Să facem”, spuneDumnezeu. Ce înseamnă, oare, această schimbare? Crearea spiritelor îngereşti a fost săvârşită„în tăcere” (Sfântul Isaac). Primul cuvânt a fost lumină. Apoi, Dumnezeu a orânduit şi abinecuvântat („Dumnezeu a văzut că lumina era bună”). Însă în ziua a şasea, după creareaanimalelor, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, sepărea că Dumnezeu S-a oprit şi că persoanele Treimii erau împreună. Pluralul care apareacum arată că Dumnezeu nu este singur. Este o hotărâre a unui „Sfat Divin”, ceea cedovedeşte că facerea nu a fost o lucrare nici a necesităţii şi nici a arbitrariului, ci un act liber şigândit. Dar de ce este nevoie, oare, pentru facerea omului de acest Sfat al celor Trei în loculunei simple porunci adresate pământului, aşa cum s-a întâmplat în cazul animalelor? Este aşadeoarece omul, fiinţă personală, are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui Dumnezeudupă al cărui chip a fost făcut. Prin poruncile lui Dumnezeu au luat naştere diferite părţi alelumii create. Omul însă nu este o parte, deoarece el cuprinde în sine totul. Totalitate liberă, else naşte din „reflectarea” lui Dumnezeu ca totalitate liberă.„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; afăcut bărbat şi femeie”. Astfel, taina, singularului şi a pluralului în om reflectă tainasingularului şi a pluralului în Dumnezeu; după cum principiul personal în Dumnezeu cere canatura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel şi în om, creat după chipul luiDumnezeu. Natura umană nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Ea reclamă nu solitudinea, cicomuniunea, diversitatea benefică a iubirii. Apoi porunca divină: „creşteţi şi vă înmulţiţi şiumpleţi pământul şi-l supuneţi” stabileşte o anumită corespondenţă între sexualitate şidominaţia cosmică a primului cuplu şi depăşirea tainică în Dumnezeu a dualităţii prin triadă.Acest „eros” paradisiac se va fi deosebit de sexualitatea noastră decăzută şi devoratoare de azi- întocmai ca şi autoritatea sacerdotală a omului asupra creaturilor faţa de modul în care nedevorăm în prezent unii pe alţii. Căci Dumnezeu este exact: „Iar tuturor fiarelor pământului...le dau toata iarba verde spre hrană”. Să nu uităm că naraţiunea creaţiei este exprimată încategoriile lumii căzute. Căderea a schimbat însuşi sensul cuvintelor. Sexualitatea, această„multiplicare” pe care Dumnezeu o orânduieşte şi o binecuvântează, apare, în universulnostru, fiind iremediabil legată de separare şi moarte, deoarece condiţia omului a cunoscut,cel puţin în realitatea sa biologică, o mutaţie catastrofală. Dragostea umană nu ar mai fi însăpătrunsă de o asemenea nostalgie paradisiacă dacă nu ar mai exista în ea amintirea dureroasă aunei stări originare în care „celălalt” şi lumea erau cunoscuţi dinlăuntru, în care, prin urmare,nu exista moartea.„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”; o dublăbinecuvântare care totuşi îl asimilează pe om în sfera celorlalte făpturi terestre apărute tot înziua a şasea.Urmează, după naraţiunea creaţiei ce constituie primul capitol al Facerii, o nouănaraţiune începând cu cel de-al doilea capitol. Creaţia în desfăşurarea ei este prezentată aici întermeni cu totul diferiţi. Pentru exegeţii Bibliei, acest lucru înseamnă o juxtapunere a unortradiţii diverse, a două naraţiuni de fapt separate şi alăturate mai târziu. Fără îndoială, acestlucru este adevărat la nivelul material al elaborării textului; pentru noi însă chiar juxtapunereaaceasta este lucrarea Duhului Sfânt; nu există nimic întâmplător în Biblie şi totul este încărcatde semnificaţie. Biblia nu s-a născut din voinţa omului, nici din contingenţe omeneşti, ci de laDuhul Sfânt, Care îi dă coerenţă. Nu putem separa Biblia de Biserică, nici nu o putem înţelegeîn afara ei. Prin urmare, ceea ce ne interesează nu este să ştim cum au ajuns să fie alăturatedouă naraţiuni despre creaţie, ci din ce motiv şi ce semnificaţie profundă ascunde apropierealor.Într-adevăr, în timp ce prima naraţiune îl asimilează pe om celorlalte creaturi alepământului printr-o binecuvântare comună, iar la nivelul naturii subliniază unitatea