Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

Vladimir Losskyprocedează prin juxtapunere, după modul de reprezentare „a lucrurilor”, însă nu putemînsuma lumea cu Dumnezeu. În acest context, gândirea trebuie să procedeze prin analogie, înaşa fel încât să fie reliefate atât legătura, cât şi deosebirea; căci făptura există doar înDumnezeu tocmai în virtutea acestei voinţe creatoare care o face să se deosebească deDumnezeu, adică o face „făptură”. „Făpturile stau suspendate de cuvântul creator al luiDumnezeu ca pe un pod de diamant, dedesubt fiind abisul nemărginirii divine, deasupra abisulpropriului lor neant” (Filaret al Moscovei).26II. Treimea creatoare şi ideile divineCreaţia este lucrarea Treimii. Crezul numeşte pe Tatăl „făcătorul cerului şi alpământului”, pe Fiul, „Cel prin Care totul s-a făcut”, pe Duhul Sfânt, „făcător de viaţă”(zoopoion). Voinţa este comună celor trei, ea fiind cea care creează. Prin urmare, Tatăl nupoate fi creator decât dacă şi Fiul, şi Duhul sunt creatori. Tatăl creează prin Cuvântul în DuhulSfânt, spune o maximă patristică, iar Sfântul Irineu numeşte pe Fiul şi pe Duhul „cele douămâini ale lui Dumnezeu”. Aceasta este manifestarea iconomiei Sfintei Treimi. Cele treiPersoane creează împreună, însă fiecare într-un mod care îi este propriu, iar făptura creată estefructul colaborării lor. După Sfântul Vasile cel Mare, Tatăl este „cauza primordială a tot ceeace a fost făcut”, Fiul - „cauza operativă”, Duhul -„cauza care duce la desăvârşire”. Avândtemeiul în Tatăl, lucrarea Treimii este prezentată ca o dublă iconomie a Fiului şi a Duhului:primul transpunând în viaţă dorinţa lui Dumnezeu, iar cel din urmă împlinind-o în bunătate şifrumuseţe; unul chemând făptura spre a o îndruma spre Tatăl (iar chemarea Sa îi conferăacesteia densitate ontologică), celălalt ajutând făptura să răspundă acestei chemări şiîmpărtăşindu-i desăvârşirea.Atunci când Sfinţii Părinţi tratează despre iconomia Sfintei Treimi, ei preferă numelede Cuvânt celui de Fiu, care exprimă relaţii intra-trinitare. Într-adevăr, Cuvântul înseamnărevelaţie, manifestarea Tatălui; în consecinţă, manifestarea cuiva care leagă noţiunea deCuvânt de sfera iconomiei. Sfântul Grigorie de Nazianz analizează în cel de-al patruleaDiscurs teologic această funcţie a Cuvântului. Fiul este Logosul (Cuvântul), spune el,deoarece, rămânând unit cu Tatăl, îl revelează. Fiul îl defineşte pe Tatăl. „Fiul este, prinurmare, afirmarea simplă şi concisă a naturii Tatălui”.Fiecare lucru creat îşi are „logosul” său, „raţiunea sa esenţială”; şi, se întreabă SfântulGrigorie, „ar putea exista, oare, ceva care să nu se sprijine pe Logosul divin?”. Nu existănimic care să nu se întemeieze pe Logos, raţiunea de a fi prin excelenţă. Prin El s-a făcuttotul. El dă lumii create nu numai ordinea, făcută cunoscută prin numele Său, ci însăşirealitatea ei ontologică. Logosul este vatra divină din care se răspândesc razele creatoare, acei„logoi” specifici făpturilor, acele cuvinte întemeietoare ale lui Dumnezeu, ce trezesc la viaţăşi dau nume tuturor fiinţelor. Prin urmare, fiecare fiinţă îşi are „ideea”, „raţiunea” sa înDumnezeu, în gândirea Creatorului care creează nu din capriciu, ci din „raţiune” (iar aceastaeste o altă semnificaţie a Logosului). Ideile divine sunt raţiunile veşnice ale făpturilor. În acestcontext, gândirea Părinţilor bisericeşti pare să capete o nuanţă platoniciană. Ne aflăm, oare, înprezenţa unui platonism creştin? O scurtă comparaţie ne va permite să înţelegem că PărinţiBisericii, dacă au folosit unele elemente din filosofia greacă, le-au reînnoit în întregimeconţinutul, acestea ajungând să aibă, în prezentarea finală, un caracter mai curând biblic decâtplatonician.În concepţia lui Platon, „ideile” reprezintă însăşi sfera Fiinţei. Lumea sensibilă nuposedă realitate, ci doar un caracter verosimil; ea este reală numai în măsura în care participăla idei. Pentru a contempla ideile, trebuie să ne detaşăm însă de universul precar al schimbării,de fluxul generării şi al descompunerii. Prin urmare, ideile reprezintă nivelul superior alfiinţei, nefiind vorba de Dumnezeu, ci de Divin. „Demonii”, zeii sunt, într-adevăr, inferioriideilor. „Creaţia” despre care se vorbeşte în Timaios rămâne un mit, căci lumea a existat