Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

Vladimir LosskyCAPITOLUL AL II-LEACreaţiaI. IntroducereLumea a fost creată prin voinţa lui Dumnezeu, dar este de altă natură decât Dumnezeu.Ea există în afara lui Dumnezeu „nu prin loc, ci prin natură” (Sfântul Ioan Damaschin).Aceste simple afirmaţii ale credinţei prefaţează o taină tot atât de insondabilă ca aceea a fiinţeidivine: taina fiinţei create, realitatea unei fiinţe exterioare oricărei manifestări a luiDumnezeu, liberă în raport cu atotputernicia Sa, având o interioritate radical nouă faţă deplinătatea trinitară, pe scurt, realitatea unui allul-decât-Dumnezeu, densitatea ontologicăireductibilă a celuilalt.Singur creştinismul sau, mai exact, tradiţia iudeo-creştină cunoaşte noţiunea de creaţieabsolută. Creaţia ex nihilo este o dogmă a credinţei. Pentru prima dată este exprimată înBiblie, în Cartea a doua a Macabeilor (7, 28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu,îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi, văzând toate ce sunt într-însele, vei înţelege că dinnimic le-a făcut Dumnezeu” (ek ouk onton, după traducerea Septuagintei). Dacă ne amintimcă ouk este o negaţie radicală care, în contrast cu celălalt adverb de negaţie, me, nu lasă loc deîndoială şi că aici este folosită sistematic, în pofida regulilor gramaticale, ne putem da seamade implicaţia deplină a expresiei: Dumnezeu nu a creat pornind de la ceva, ci pornind de laceea ce nu este, de la „nimic”.Nu există nici pe departe ceva asemănător în alte religii sau sisteme metafizice.Câteodată se spune că actul creaţiei începe cu posibilitatea de a fi permanent deschis spre orânduire demiurgică; acesta era cazul materiei primordiale din gândirea antică pe care, sespunea, fiinţa imuabilă o modelează. Această materie nu există în sine; ea este o purăposibilitate a fiinţei, nefiinţă, desigur, însă ca me on, care nu este nimicul absolut, ouk on. Eaprimeşte, prin reflectare, o anumită veridicitate, o evocare precară a lumii ideilor. Aşa seprezintă în special dualismul platonician, dar şi perpetua receptivitate la formă a materiei laAristotel, însă cu anumite deosebiri.Câteodată întâlnim ideea de creaţie ca purcedere divină. Dumnezeu produce dinpropria Sa fiinţă, deseori printr-o polarizare primordială, care dă naştere universuluimultiform. În temeiul unei astfel de înţelegeri, lumea este o manifestare sau emanaţie a divinităţii.Cam aceasta este concepţia fundamentală a gânditorilor indieni, pe care o reîntâlnim înlumea elenistă alături de gnosticism şi de care se apropie foarte mult gândirea lui Plotin, cetinde spre monism. În acest caz, cosmogonia devine o teogonie: absolutul se relativizează,străbătând etapele unei „condensări” descendente, se manifestă şi se degradează în univers.Lumea este un Dumnezeu căzut, care se zbate să redevină Dumnezeu. Originea ei seregăseşte, uneori, într-o catastrofă misterioasă, pe care o putem numi căderea lui Dumnezeu,sau într-o necesitate lăuntrică, într-o pasiune cosmică neobişnuită, în care Dumnezeu caută săşiasume conştiinţa de Sine; iar alteori, într-o revenire ciclică temporală de manifestări şireabsorbţii ce par a fi impuse lui Dumnezeu însuşi.În nici unul din aceste două cazuri nu există ideea creaţiei ex nihilo. În creştinism,materia însăşi este creată. Această materie misterioasă despre care Platon spunea că poate fiînţeleasă doar prin concepte bastarde, această pură posibilitate de a fi este ea însăşi creată,după cum a demonstrat atât de bine Fericitul Augustin. Iar pe de altă parte, cum ar putea creaţiasă aibă un substrat necreat; cum ar putea fi dublat Dumnezeu, de vreme ce, prin esenţa ei,aceasta este altul-decât-Dumnezeu?Prin urmare, creaţia este un act liber, un act gratuit al lui Dumnezeu. Ea nu răspunde24