Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

22Vladimir Losskyscrie el, „puterea nu le separă” şi nici vreun alt atribut. „Pe scurt, dumnezeirea nu esteîmpărţită între cei care participă la ea”, „în trei sori care se pătrund unul pe altul, unică ar filumina”, căci Cuvântul şi Duhul sunt două raze ale aceluiaşi soare, sau „mai degrabă doi noisori”.Astfel, Treimea este taina de început, Sfânta Sfintelor realităţii divine, însăşi viaţaDumnezeului ascuns, a Dumnezeului Celui viu. Doar poezia o poate evoca, şi aceasta datorităfaptului că celebrează fără a avea pretenţia să explice. Orice existenţă şi orice cunoaştere suntposterioare Treimii, descoperindu-şi temelia în Ea. Treimea nu poate fi înţeleasă de om. Maidegrabă Treimea îl cuprinde pe om şi îl îndeamnă să O preamărească. În afara preamăririi şiadorării, în afara relaţiei personale prin credinţă, limbajul nostru, atunci când vorbim despreTreime, este întotdeauna fals. Dacă Sfântul Grigorie Teologul scrie despre cele trei Persoanedin Treime că „Voinţa nu le desparte”, aceasta se datorează faptului că nu putem afirmadespre Fiul că S-a născut prin voinţa Tatălui. Nu îl putem concepe pe Tatăl fără Fiul; El esteTatăl-împreună-cu-Fiul; aşa este din veşnicie. Nu există lucrare în Treime, iar a vorbi desprestare înseamnă a sugera o pasivitate care nu îi este proprie. „Când năzuim spre dumnezeire,prima cauză, monarhia, numărul unu ne apare; iar când năzuim spre aceia în care sălăşluieştedumnezeirea şi care purced din primul principiu din aceeaşi veşnicie şi slavă, atunci îipreamărim pe cei Trei” (Sfântul Grigorie de Nazianz).Oare monarhia Tatălui nu implică o anumită subordonare a Fiului şi a Duhului? Nu,deoarece un principiu poate fi desăvârşit numai dacă este principiul unei realităţi egale cu el.Părinţii greci au vorbit cu dezinvoltură despre „cauza-Tată”; aceasta este însă doar un termenanalogic a cărui inadecvare numai folosirea purificatoare a apofatismului ne dă posibilitateasă o măsurăm. Potrivit experienţei noastre, cauza este superioară efectului. În Dumnezeu,dimpotrivă, cauza ca împlinire a iubirii personale nu poate produce efecte inferioare; eadoreşte ca ele să fie egale în demnitate şi, prin urmare, ea este şi cauza egalităţii lor. Pe lângăaceasta, în Dumnezeu nu există extrapunere a cauzei şi efectului, ci cauzalitate în una şiaceeaşi natură. Cauzalitatea nu provoacă aici un efect exterior, cum se întâmplă în lumeamaterială, dar nici un efect care să fie reabsorbit de cauza sa, cum se întâmplă în ierarhiileontologice din gândirea indiană şi din neoplatonism; ea este doar imaginea importantă a uneicomuniuni inefabile. Tatăl „nu ar fi decât Principiul (arche) unor lucruri mărunte şi josnice,mai mult, El ar fi Principiul numai într-un mod meschin şi lipsit de demnitate, dacă nu ar fiPrincipiul dumnezeirii şi al bunătăţii, pe care le preamărim în Fiul şi Duhul Sfânt; în unul caFiu şi Cuvânt, în celălalt ca Duh care purcede fără despărţire” (Sfântul Grigorie de Nazianz).Tatăl nu ar fi o persoană adevărată dacă El nu ar fi pros (spre) cu totul orientat spre altepersoane, comunicat în întregime celor cărora El le conferă statut de persoane, prin urmare, deegali, în plinătatea dragostei Sale.În consecinţă, Treimea nu este rezultatul unui proces, ci un dat primordial. Îşi areprincipiul Său numai în aceasta şi nu dincolo de aceasta; nimic nu-I este superior. Arche,monarhia, se manifestă numai în, prin şi pentru Treime; în relaţia dintre cele trei Persoane,într-o relaţie mereu ternară, prin excluderea oricărei opoziţii, a oricărei diade.Sfântul Atanasie afirmase deja că naşterea Fiului este o lucrare a naturii, iar SfântulIoan Damaschin, în secolul al VIII-lea, făcea deosebire între lucrarea naturii, care estenaştere şi purcedere, şi lucrarea voinţei, care este lucrarea lumii. Ba mai mult, lucrarea naturiinu este lucrare, în sensul propriu, ci însăşi fiinţa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este, prinnatura Sa, Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dumnezeu nu are nevoie să Se descopere pe Sine Sieşi,printr-un fel de trezire a conştiinţei de Tată în Fiul şi Duhul, cum credea Bulgakov. Revelaţianu poate fi concepută decât într-o relaţie cu altul-decât-Dumnezeu, cu alte cuvinte, în cadrulcreaţiei. După cum existenţa trinitară nu este rezultatul unui act de voinţă, este imposibil săvedem aici procesul determinat de o necesitate internă.Prin urmare, trebuie să facem distincţie între cauzalitatea Tatălui - care determină celetrei ipostasuri în absoluta lor diversitate, dar fără posibilitatea stabilirii unei ordini între ele - şirevelarea sau manifestarea Sa. Duhul ne conduce, prin Fiul, la Tatăl, unde descoperim