Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

Vladimir Losskylungul primelor patru secole şi în special în secolul al IV-lea, secol „trinitar” prin excelenţă, odefiniţie care a permis lumii păgâne să-şi formeze o idee asupra plinătăţii Treimii; aceasta nua însemnat raţionalizarea creştinismului, ci creştinarea raţiunii, o transmutare a filosofiei încontemplaţie, o saturare a gândirii printr-o taină care nu este un secret de păstrat, ci o luminăinepuizabilă. Această lucrare măreaţă, la care au contribuit Atanasie din Alexandria, Vasilecel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, precum şi Ilarie de Poitiers, a dat, în celedin urmă, Bisericii posibilitatea de a exprima, prin termenul homoousios, taina divinităţii, înacelaşi timp, monadă şi triadă. Homoousios înseamnă consubstanţial, identic în esenţă, coesenţial;acesta este adjectivul care îl califică pe Fiul drept Dumnezeu şi altul decât „Dumnezeul”,acelaşi Dumnezeu, însă nu Tatăl.„Cuvântul a fost la Dumnezeu”, spune Prologul Sfântului Ioan: pros ton Theon. Prosindică mişcarea, o apropiere dinamică, şi ar putea fi tradus mai degrabă prin „spre” decât prin„la”: „Cuvântul era spre Dumnezeu”. Pros include astfel ideea unei relaţii - această relaţieîntre Tatăl şi Fiul este o generare veşnică, şi, în acest fel, Evanghelia ne descoperă viaţaPersoanelor divine ale Treimii.Tot Evanghelia ne revelează „locul” Sfântului Duh în Treime, precum şi relaţiile careîi subliniază unicitatea. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte aleDomnului adresate Apostolilor: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca săfie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (Ioan 14, 16-17), şi în alt loc: „Mângâietorul, DuhulSfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu” (Ioan 14, 26). Prin urmare, Duhul este altuldecât Fiul, Care este şi El Mângâietor, însă El, Duhul, este trimis în numele Fiului pentru a-Iservi drept mărturie. În acest fel, relaţia Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziţie şi nici caseparare, ci ca diversitate şi reciprocitate - aşadar, o comuniune întru Tatăl.Acelaşi lucru este valabil şi în cazul relaţiei Duhului cu Tatăl: „Duhul Adevărului,Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26); Duhul este deosebit de Tatăl, însă este unit cu El prinlegătura purcederii, care îi este proprie Lui şi se deosebeşte de naşterea Fiului.Aşadar, Fiul şi Duhul apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise înlume, primul ca să ne grăbească eliberarea personală, iar cel de-al doilea ca să Se unească Elînsuşi cu natura noastră pentru a o regenera. Fiecare din aceste două Persoane îşi are propriarelaţie cu Tatăl (naştere şi purcedere); între ele există o relaţie de reciprocitate: datorităpurificării Fecioarei de către Duhul, Fiul a putut fi dat oamenilor, după cum prin rugăciuneaFiului înălţat la dreapta Tatălui, Duhul a fost trimis acestora („Mângâietorul, pe Care Eu îl voitrimite vouă de la Tatăl” - Ioan 15, 26). Aceste două Persoane apar, în veşnicia care serevarsă, egale în demnitate cu Tatăl şi identice cu El în esenţă. Ele transcend lumea în carelucrează; şi una, şi cealaltă sunt într-adevăr „la” Tatăl, Care nu vine El însuşi în lume, iarapropierea lor de Tatăl, izvorul naturii divine, permite gândirii noastre să descopere Treimeaîn transcendenţa ei, în statornicia şi plinătatea ei.18IV. Terminologia trinitarăMarea problemă a secolului al IV-lea a fost aceea de a exprima simultan unitatea şidiversitatea divină, coincidenţa - în Dumnezeu - a monadei cu triada. Participăm deci,împreună cu Părinţii Bisericii, la o adevărată transmutaţie a limbajului. Folosind fie unvocabular filosofic, fie cuvinte din limba curentă, ei au schimbat semnificaţia termenilor,făcându-i apţi de a cuprinde această realitate complet nouă descoperită de creştinism - aceea apersoanei - în Dumnezeu şi în om, deoarece omul este după chipul lui Dumnezeu; în Treime,ca şi în umanitatea regenerată, deoarece Biserica reflectă viata divină.Pentru a exprima realitatea comună celor Trei, „împărţind în trei dumnezeirea ceaneîmpărţită”, după cum spune Grigorie de Nazianz, Părinţii au ales cuvântul ousia. Acestcuvânt a aparţinut limbajului filosofiei şi a însemnat „esenţă”, deşi termenul a fost curândvulgarizat pentru a semnifica „atribut” sau „categorie”. El avea, ca derivat al verbului eimi, „a