Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

Vladimir LosskyExperienţa acestei transcendenţe este adecvată vieţii mistice a creştinului: „Chiar şiatunci când sunt una cu Tine”, spune Sfântul Macarie, „chiar şi atunci când mie mi se pare cănu mai sunt despărţit de Tine, ştiu că Tu eşti stăpânul, iar eu slujitorul. Nu mai poate fi vorbade contopirea extatică inefabilă la care se referea Plotin, ci de o relaţie personală, care, departede a diminua Absolutul, îl revelează ca fiind „altul”, cu alte cuvinte, ca fiind mereu nou,inepuizabil. Aceasta este relaţia dintre persoana lui Dumnezeu, o natură în sine inaccesibilă(aici, ideea de esenţă nu interzice iubirea, ci, dimpotrivă, reprezintă imposibilitatea logică aunei „călătorii spre limită” care L-ar cuprinde şi epuiza pe Dumnezeu), şi persoana umană,omul în însăşi nimicnicia lui, care, în această unire, nu se anulează pe sine, ci setransfigurează şi rămâne sau mai exact devine, în sensul deplin al cuvântului, o persoană.Altminteri, nu mai poate exista religia, adică legătură, relaţie.Izvorul adevăratei teologii creştine este, astfel, mărturisirea întrupării Fiului luiDumnezeu. Într-adevăr, prin întrupare, o persoană reuneşte natura transcendentă,incognoscibilă a Divinităţii cu natura umană. Unirea celor două naturi în Hristos reprezintăunirea supracerescului şi a pământescului, dusă până în mormânt şi chiar până în Iad. ÎnHristos, transcendenţa devine imanentă, dându-ne posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu,adică de a fi teologi. Aici este toată taina, în faptul că omul are putinţa de a-L vedea (şi chiarîl vede) pe Dumnezeu în Hristos şi că poate vedea (şi, într-adevăr, vede) în Hristos strălucireanaturii divine. Această unire fără amestecare a dumnezeirii şi umanităţii într-o singurăpersoană exclude o apofază metafizică ce ar putea determina Treimea să cadă în impersonal;dimpotrivă, ea reuşeşte să consacre revelaţia ca pe o întâlnire, ca pe o comuniune.În acest fel, gândirea greacă a deschis şi, în acelaşi timp, a închis calea spre creştinism.A deschis-o prin preamărirea Logosului şi a frumuseţii cereşti, dacă nu a lui Dumnezeu, celpuţin a divinului. A închis-o prin îmbrâncirea omului înţelept înapoi spre o mântuire prineschivare. Unii gânditori au opus la joie de vivre a lumii antice austerităţii propriicreştinismului. Aceasta ar însemna să facem abstracţie de sensul tragic al destinului din teatrulgrec şi de ascetismul sever al lui Platon, de ecuaţia sa „trup = mormânt” (soma = sema), dedualismul sensibil-inteligibil, să discredităm, dintr-o dată, judecata limpede şi dreaptă şi săinvităm la evitarea ei. Într-un anume sens, gândirea antică pregăteşte terenul nu doar pentrucreştinism, care o depăşeşte, ci şi pentru dualismele mai mult sau mai puţin naive dinmaniheism şi sistemele gnostice, unde este opusă lui Hristos.Ceea ce lipseşte în această gândire, dar ar constitui deopotrivă o şansă de împlinire şi opiatră de poticnire pentru ea, este realitatea întrupării. Atunci când îşi aduce aminte detinereţea sa, Fericitul Augustin aduce o admirabilă mărturie despre această confruntare dintreantichitate şi creştinism: „Acolo am citit, spune el, amintind clipa când a descoperitEnneadele, că la început a fost Cuvântul (cu alte cuvinte, el redescoperă pe Sfântul Ioan înPlotin). Am citit că sufletul omenesc stă mărturie luminii, dar nefiind el însuşi lumină... Însă,în mod cert, nu am aflat că a venit Cuvântul în această lume şi că nu a fost primit. Nu am aflatnici că s-a făcut trup. Am aflat că Fiul poate fi egal Tatălui, dar nu şi că El s-a «deşertat» peSine, s-a smerit până la moartea de pe Cruce... sau că Dumnezeu Tatăl I-a dat numele deIisus”. Teologia, dimpotrivă, tocmai de la acest nume începe.16III. TreimeaÎntruparea, punctul de pornire al teologiei, pune imediat în centrul acesteia din următaina Treimii. Într-adevăr, Cel Ce S-a întrupat nu este altul decât Cuvântul, adică cea de-adoua Persoană a Treimii. Întruparea şi Treimea sunt astfel inseparabile şi trebuie să subliniemrădăcinile evanghelice ale triadologiei ortodoxe în pofida unor obiecţii protestante şi a unuiliberalism care ar pune în opoziţie Evanghelia şi teologia. Ar putea, oare, citi cinevaEvanghelia fără a se întreba: cine este Iisus? Iar când auzim mărturisirea lui Petru: „Tu eştiFiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16, 16) sau când Sfântul Ioan ne deschide porţile