Introducere teologia ortodoxa.pdf - K - Logos

Vladimir Losskyfiindcă El îşi transcende, prin existenţa Sa liberă, personală, propria Sa esenţă, El poate, întradevăr,să Se facă pe Sine „părtaş„. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată: Fiul celUnul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela ni L-a făcut cunoscut” (Ioan l, 18). Aceastătaină a credinţei ca întâlnire personală şi participare ontologică este unica temelie a limbajuluiteologic, limbaj pe care apofaza îl deschide tăcerii îndumnezeirii.Capitolul ICele două monoteismeI. IntroducereDumnezeu nu este obiectul vreunei ştiinţe, iar teologia se deosebeşte fundamental degândirea filosofilor. Teologul nu îl caută pe Dumnezeu aşa cum un om ar căuta un obiect, cise lasă cuprins de El aşa cum cineva se lasă cuprins de o persoană. Şi tocmai pentru că a fostmai întâi găsit de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, am putea spune, a purces să-l caute printroîntâlnire revelatoare, el îl poate apoi căuta pe Dumnezeu, aşa cum cineva ar căuta o prezenţăcu întreaga sa fiinţă (dar şi cu întreaga sa minte). Dumnezeul teologiei este un „Tu”; El esteDumnezeul Cel viu al Bibliei, Absolutul, desigur, însă un Absolut personal Căruia ne putemadresa în intimitatea rugăciunii.Relaţia „eu-Tu” între un credincios şi un Dumnezeu personal se întâlneşte, bineînţeles,şi în afara tradiţiei iudeo-creştine. Acest Dumnezeu nu este însă Dumnezeul unic şi suprem; eleste doar unul din numeroasele personaje divine ale politeismului. În general, politeismul estenumai un aspect minor al monoteismului, însă absolutul în care „zeii” se reabsorb nu esteniciodată personal. „Zeii” - în India, chiar şi zeul „personal” - nu sunt decât aspecte,manifestări ale unui absolut impersonal, manifestări tot atât de contingente pentru Orientulnecreştin, ca şi lumea cu care se confruntă, fiind destinaţi, asemenea ei, să se anuleze, să seabsoarbă ei înşişi în intimitatea Identităţii Totale. Iar această Identitate ignoră „alteritatea”,înghiţind orice relaţie personală.În mod similar, zeii Greciei antice trebuiau să se supună unei „Necesităţi” („Moira”)anonime dominante. Filosofii au situat mai presus de aceşti zei nu atât o Persoană, cât ununivers superior al stabilităţii şi luminii, sfera frumuseţii unei fiinţe impersonale - este cazullui Platon, al stoicilor şi chiar al lui Aristotel. „Neoplatonismul” avea să sfârşească într-un„misticism” al absorbţiei, care ne aduce aminte de gândirea indiană.Să ne oprim pentru un moment la Plotin, care reprezintă, poate, reperul antichităţiinebiblice şi a cărui gândire va fi asimilată şi întrebuinţată de numeroşi Părinţi, ajungând prinei la o adevărată împlinire.Pentru Plotin, primul nivel al cunoaşterii este localizat în Sufletul universal, careunifică diferitele părţi ale lumii, zeii reprezentând tot atâtea aspecte ale sale. Deasupraacestuia - în om ca şi în inima lumii - este inteligenţa, un grad de unitate superior. Acest nivelal lui nous este, de asemenea, cel al fiinţei sau, mai exact, în această privinţă există oidentitate între gândire şi obiectul ei; obiectul există întrucât este gândit, iar gândirea existădeoarece obiectul se reduce în cele din urmă la o esenţă inteligibilă. Totuşi, această identitatenu este absolută, deoarece se transpune într-o reciprocitate alternativă, în care încă mai existăalteritate. Pentru a cunoaşte pe Unul în mod desăvârşit este necesară transcenderea nous-ului.Dacă depăşim nivelul gândirii şi al realităţii gândite, dualitatea finală Fiinţă-Inteligenţă, ajungem al non-Inteligenţă şi ne-Fiinţa, negarea indicând în acest caz cevapozitiv, o transcendenţă. În acea clipă însă se impune tăcerea. Nu putem numi ceea ce esteinefabil, deoarece se opune nimicului, deoarece nimicul îl limitează. Singura cale de a-l atingeeste de a nu-1 cunoaşte: necunoaşterea, trecerea dincolo de tot ceea ce există nu este decât12