Download catalog in format PDF - Brancusi

CATALOGUL OBICEIURILOR POPULAREDIN BANATKATALOG NARODNIH OBIČAJAU BANATUEditori coordonatori pentru obiceiurile populareo din România: Aurel TURCUŞo din Serbia: Andrei MILINTimişoara20071

STUDIU ELABORAT ÎN CADRUL PROIECTULUIMemoria tradiţiilor popularepunte între locuitorii zonei transfrontaliereRomânia-SerbiaProgramul de vecinătate România-Serbia 2004-2006RO 2004/016-943.01.02.17Director proiect: Horia CIOCÂRLIELa elaborarea studiului au mai contribuit:o din România:Ioan HaţeganDumitru ŢucuDumitru MnerieMaria Ladanyi HorgoşAurel Bancuo din Serbia:Pavel GreoneanţEufrozina GreoneanţIon MunceanDoina ArdeleanAurelia CrăieteTraian Olcean2

CUPRINSIntroducere la istoria culturală a Banatului 5Uvod u kulturnu istorju Banata 15Obiceiuri populare din calendar 25Obicajni kalendar 68Lorfilie gi la Straja 96Miersu cu colacu la Nicolinţ 100Făşancul. Tradiţionalul carnaval de la Grebenaţ 102Obiceiuri de altădată. Sfânta Sărbătoare a Crăciunului 105Anexe cu poze 1093

INTRODUCERELA ISTORIA CULTURALĂ A BANATULUIBanatul este o regiune geografică şi istorică delimitată de alte regiuni prin treirâuri şi un lanţ muntos. La nord este râul Mureş, la vest râul Tisa, la sud fluviul Dunăreaiar la est Munţii Carpaţi. Regiunea are o repartiţie uniformă a reliefului - câte o treimecâmpii, dealuri şi munţi. Clima temperat continentală cu influenţe submediteraneene,subsolul bogat in zăcăminte, solul extrem de bogat, iată coordonate geografice extrem defavorabile locuirii umane.Locuirea umană este atestată arheologic încă din paleolitic şi înseamnă o locuireumană neîntreruptă până astăzi. Istoria oamenilor ce au locuit aici este extrem de diversăşi bogată. Importanţa strategică excepţională a acestei regiuni ca şi bogăţiile naturale aufăcut din ea una dintre cele mai râvnite şi dorite din arealul danubian. Ca atare, istoria afost un lung şir de conflicte intre locuitori şi forţele militare şi politice din jur, dar şi intreaceste forţe pentru stăpânirea Banatului.Această istorie zbuciumată şi-a pus amprenta asupra vieţii umane. După perioadede conflicte au urmat ani şi decenii de linişte şi pace, când societatea umană de aici s-aputut reface, a putut prospera.Istoria culturală a Banatului a fost şi ea subsumată evoluţiei raporturilor politiceşi militare danubiene. Cercetările arheologice din ultimul veac au reuşit să aducă lalumină dovezi privind dezvoltarea economică, socială şi culturală a celor ce au locuit aicidin antichitate şi până in zorii evului mediu. Am reuşit astfel să cunoaştem, in mare,nivelul civilizaţiei umane din zonă.Exemplele sunt numeroase şi cunoscute. Am aminti doar frumoasa statuetăneolitică Venus de la Sânpetru German, complexul religios neolitic de la Parţa – oraritate europeană prin amploare şi rit- leontocefalul de la Ronaţ, câmpurile hallstttienede urne funerare, depozitele de obiecte şi podoabe de bronz, fier, argint şi aur, din epocilebronzului şi fierului, atelierul de mărgele de la Tibisacum-Caransebeş – primul cercetatarheologic din lumea romană, obiecte de orfevrărie aparţinând migratorilor şiautohtonilor din epoca migraţiilor. Cel mai cunoscut dintre acestea este tezaurul deobiecte din aur descoperit în anul la Sânicolau Mare. Cele 26 vase, potire, căni etc. au oprovenienţă diversă, dar au legătură cu creştinismul, servind probabil la oficierearitualului la Cenad sau in zona sa limitrofă.Am dori insă să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei culturale a Banatului inultimul mileniu, întrucât valorile culturale au fost create de popoarele şi elementele etnicece aparţin unor popoare şi naţiuni actuale, majoritatea lor creştine ca şi cultura pe care ocreau; excepţie fac musulmanii cu o prezenţă culturală care nu a durat şi evreii care aujucat un rol deosebit de important in întreaga viaţă socială, inclusiv in cea culturală deinspiraţie creştină.In secolele X şi XI pe teritoriul Banatului este atestată existenţa unei “ţări” ( ducatsau voievodat ) aflate sub conducerea unei familii dinastice. Este un exemplu singular inistoria romànească. Ducele Glad este atestat spre mijlocul veacului al X-lea, apoi unuldintre urmaşii săi, Ahtum, domneşte aici peste trei sferturi de secol. Această continuitatedinastică înseamnă o perioadă relativ liniştită in planul dezvoltării relaţiilor economice şisociale din zonă. Cultura se dezvoltă pe baza creştinismului de rit “grecesc” ( viitoareacredinţă ortodoxă ). Existenţa unor centre de tip urban sau semiurban, a unor locuri de5

ugăciune ( biserici, mănăstiri etc.), probată de cercetările arheologice şi de izvoarenarative, confirmă acest lucru.Demn de semnalat este existenţa mănăstirii de rit grecesc de la Cenad, închinatăSfântului Ioan Botezătorul din primele decenii ale veacului al XI-lea. După câtevadecenii, călugării sunt mutaţi la Maidan intr-o altă mănăstire, ridicată acolo. In locul lorla Cenad vin călugări “latini” care aduc cu ei credinţa catolică.Un fapt cu adânci repercusiuni îl reprezintă venirea la Cenad a călugăruluiGerardo ( Gerhard, Gellert ) şi a tovarăşilor săi care întemeiază prima episcopie de ritcatolic din zonă ( circa 1030-1038 ). Episcopia a jucat un rol deosebit de important atât inpropagarea credinţei ( latine’ ( viitorul rit romano-catolic ), cât şi in stabilirea legăturilorculturale cu valorile Europei Centrale şi Occidentale. De acum înainte circulaţia valorilorculturale este un fapt curent. Se ridică biserici, mănăstiri, diverse locaşe de cult, in multelocalităţi, iar numărul credincioşilor sporeşte. Sosesc în Banat călugări, meseriaşi,negustori din centrul şi apusul Europei ( Germania, Italia, Franţa etc.) care propagă şi ei –direct sau mediat – valorile culturale europene.Prima şcoală de pe teritoriul României s-a întemeiat şi a funcţionat la Cenadîncă din prima jumătate a secolului al XI-lea. Înfiinţată de către episcopul Gerardo, caşcoală cu limba de predare latină, şcoala de la Cenad a avut un rol determinant inrăspândirea ştiinţei de carte şi valorilor creştine de rit apusean în întreaga zonă şi nunumai. Absolvenţii şcolii au îmbrăţişat cariere ecclesiastice, unii au urmat cursuri alealtor şcoli şi universităţi, devenind personaje importante in ierarhia catolică sau inadministraţia regală şi regională.Ridicarea unui mare număr de mănăstiri, in special pe valea Mureşului dar şi inalte zone ale Banatului, a însemnat răspândirea constantă a culturii. Să nu uităm faptul căla Igriş, in cadrul primei mănăstiri cisterciene din România, a fost atestată – in periodanilor 1177 - 1200 – prima bibliotecă, cu opere ale antichităţii dar şi ale părinţilorcreştinismului. Acestea au fost aduse din mănăstirile cisterciene franceze. In plusmănăstirile bănăţene au fost locurile unde se copiau manuscrise de cult, dar şi opere aleantichităţii greco-romane, răspândite in timp pe arii mai largi.In acelaşi timp trebuie menţionată persistenţa culturii de sorginte ortodoxă,îmbrăţişată de populaţia românească şi – mai târziu – şi de cea sârbească. Existenţaortodoxismului popular, răspândit pe întreg teritoriul Banatului, probat arheologic şiistoric, a însemnat păstrarea legăturilor cu Bizanţul. Bisericile şi mănăstirile ortodoxe aucontinuat să existe şi să deservească credincioşii in tot cursul evului mediu. Legăturilelor cu ortodoxia din celelalte ţări româneşti, dar şi cu sudul Dunării, au fost probate şidocumentar. Codicele de la Bulci sau Psaltirea de la Mehadia ambele scrise în Banatdupă modele mai vechi, circulaţia manuscriselor de rit ortodox în comunităţile ortodoxebănăţene( din sec. XIII pànă în sec. XVIII), apoi a cărţilor religioase ortodoxe tipărite inMuntenia şi Moldova în secolele XVII – XIX ), sunt tot atâtea dovezi ale acestei realităţi.Existenţa unor episcopi ortodocşi, deci a unei ierarhii şi a unei organizări bisericeşti, esteconfirmată de diverse izvoare interne şi externe.Bisericile şi mănăstirile, ortodoxe şi catolice, şcolile şi bibliotecile, numeroase şicu o existenţă multiseculară, denotă existenţa unei stări culturale reale şi diversificată inspaţiu şi timp.Un element definitoriu al culturii religioase medievale îl reprezintă stilularhitectonic al lăcaşelor de cult. Bisericile şi mănăstirile catolice, ridicate in Banatulprimelor secole ale celui de-al doilea mileniu, au fost construite in stilul romanic,caracteristic Europei occidentale. Dintre ele s-a păstrat până astăzi doar rotonda de la Kis6

Zombor, dar arheologii au adus şi alte probe ale ariei largi de răspândire a acestui stil petot teritoriul Banatului (Cenad, Frumuşeni, Ilidia,etc.). Stilul arhitecturii gotice s-a impusdin secolul al XIV-lea şi urme ale acestuia au fost identificate, descoperite şi publicate.Cea mai complexă expoziţie zonală care cuprinde fragmente arhitectonice ale bisericilorgotice se află în incinta muzeului din Cenad. Pictura religioasă a urmat strict canoanelecatolice şi ortodoxe, la fel şi sculptura. Fragmente ale unor coloane, capiteluri sau figuridiverse, păstrate până azi, confirmă ralierea artei locale la curentele europene.Manuscrisele de epocă cu numeroase miniaturi cu chenare şi iniţiale aurite, păstrate înbiblioteci şi arhive din România, Ungaria etc., reprezintă o altă componentă artistică deţinută.Un alt element care vorbeşte despre nivelul cultural existent in Banatul evuluimediu este numărul studenţilor originari de aici care au studiat la diverse universităţieuropene. O listă a acestora, pe un interval de circa două sute de ani, consemnează sutede tineri, absolvenţi ai şcolilor locale, care îşi desăvârşesc studiile la Viena, Bologna,Cracovia sau la multe universităţi germane. Majoritatea lor au devenit personajeimportante atât in ierarhia ecclesiatică romano-catolică ajungând episcopi, arhiepiscopi,sau abaţi, conducători ai unor capitluri mănăstireşti sau chiar ai cancelariei regale. Alţiiau ocupat diverse funcţii importante la curtea regală, sau a diverşilor mari dregători laicişi eclesiastici.Banatul a fost limita extrem estică a primei Renaşteri italiene. Cel care a aduspână aici renaşterea şi umanismul a fost Filippo Scolari ( 1369 – 1426 ) comite de Timiş,Cenad, Arad, Caraş, Zarand etc. intre anii 1404 – 1426. Om al Renaşterii, crescut inatmosfera renascentistă a Florenţei, Scolari a adus la curtea regală, dar şi la cea dinTimişoara, reprezentanţi de seamă ai quattro cento-ului florentin. Au venit aici şi aulucrat pentru el arhitecţi, sculptori, pictori, ebenişti; au venit, au stat şi au scris poeţi şicronicari. Timişoara şi – prin extensie – alte centre religioase şi urbane bănăţene aubeneficiat de creatori renascentişti. Războaiele neîntrerupte au distrus insă toate acestemărturii.Dualitatea catolicism – ortodoxism, ambele credinţe cu mulţi credincioşi in Banat,este ilustrată şi de activitatea misionară a unor călugări, atât catolici cât şi ortodocşi.Prezenţa unor inchizitori catolici ca Iacob de Machia şi Ioan Capistrano la 1430 şi 1455,dar şi a unor episcopi ortodocşi ca Ioan de Caffa – în jurul anilor 1450, in Banatul de lamijlocul secolului al XV-lea, probează existenţa acestor credinţe, inclusiv perenitateavalorilor spirituale şi culturale vehiculate de ele.Cea de-a doua renaştere, cea corviniană, marchează a doua jumătate a veacului alXV-lea in Banat. Aceleaşi amintite războaie contribuie la distrugerea celor mai multedintre ele. Putem insă aminti opera literară a lui Pelbart de Timişoara ( Pomerius,Rosarium, De Sermone, etc.), cu studii la Cracovia, călugăr catolic militant, remarcat prinpredicile sale caustice la adresa unor aspecte ale lumii sale. Pelbart este şi autorulsingurului incunabul scris de un autor născut pe teritoriul României, editat la Hagenau -Germania în anul 1500. Opera sa a cunoscut o largă răspândire in zonele Dunării mijlocii,prefaţând viitoarele încercări de înnoire a creştinismului de sorginte catolică.Primele decenii ale secolului al XVI-lea aduc cu sine şi răspândirea reformeireligioase, a credinţelor protestante (luterane, calvine, trinitariene etc.). Iniţiatori sunttinerii studenţi de la universităţile germane care se întorc aici cu învăţăturile lui Luther şiCalvin. Nobilimea zonei îmbrăţişează noua credinţă şi sprijină propagarea ei in rândulpopulaţiei. Rolul nobililor din familia mureşeană Jakşici şi al comitelui de Timiş Petru7

Petrovici este determinant. Aceştia sprijină, inclusiv financiar, tipărirea unor primelucrări protestante, in limba maghiară.Protestantismul s-a propagat rapid la o parte a populaţiei bănăţene. Pentru româniprozelitismul religios protestant a însemnat tipărirea primelor texte (luterane şi calvine) inlimba română cu caractere latine, dar cu topică maghiară. Existenţa mai multor şcoliprotestante, la Cenad, Lipova, Timişoara etc., plecarea la studii universitare a tot maimulţi tineri absolvenţi ai acestora a marcat mijlocul acestui veac. Printre cele maireprezentative figuri ale acestui curent se numără Stefan Kiss din Szeged, activpropăvăduitor al noii credinţe la şcolile protestante din Cenad, Lipova şi Timişoara.Dintre cele mai reprezentative momente ale reformei religioase asupra românilorbănăţeni se remarcă traducerea şi tipărirea in româneşte – pentru prima dată – a bibliei(1585 ). Trei propăvăduitori ai reformei - pastori din Caransebeş şi Lugoj - întreprindaceastă monumentală operă. Ei i se adaugă ,în următoarele decenii, traducerearomânească a mai multor catehisme şi scrieri ale părinţilor reformei.Mijlocul veacului al XVI-lea aduce asupra Banatului pericolul otoman.Campaniile militare ale turcilor otomani, întreprinse in cursul anului 1551 dar mai ales invara anului 1552, înseamnă cucerirea Timişoarei şi transformarea Banatului de câmpie şi– parţial – de deal intr-o provincie (paşalâc, eyalet, vilayet) otoman. Banatul estic setransformă intr-o formă politico-administrativă – Banatul de Lugoj Caransebeş – şi estealipit principatului Transilvaniei intre 1552 şi 1658 după care este transformat şi el inprovincie otomană.Timp de 164 de ani constatăm o dualitate islamică – creştină (majoritar ortodoxădar şi catolică ) in vilayet, una ortodoxă – protestantă - catolică in Banatul creştin.Câteva cuvinte se cuvin spuse despre cultura islamică otomană din Banat.Cercetările istoricilor din ultimele decenii au adus suficiente elemente pentru definireaacesteia. Era o cultură de tip religios, bazată pe Coran, existentă îndeobşte in mediulurban. In marile centre urbane din Banat s-au ridicat moschei (fie prin transformareabisericilor, fie prin construcţii noi), dotate cu un personal religios numeros. S-au ridicatşcoli de tip elementar – mecteb (în general în oraşe şi târguri, care erau şi reşedinţe aleunităţilor administrativ-teritoriale otomane(sangeacuri şi nahii) - şi de tip gimnazial –medrese (la Timişoara) – unde predau dascăli şi profesori calificaţi. Mănăstirilediverselor ordine ale dervişilor islamici erau locuri de rugăciune dar şi de cultură.Arhitectura religioasă a înălţat aici câteva monumente reprezentative (moscheea lui SeydiAhmed paşa la Timişoara, moscheea vizirilor Kőprüllü la vakàful din Arad etc.). Ceamilitară a construit fortificaţii (noua cetate a Timişoarei, cetatea de la Aradu Nou,fortificaţii la Lipova, Cenad, Orşova etc.) iar clădirile administrative, economice, sociale(reşedinţe ale beilerbeilor la Timişoara şi Ineu, băi publice, bazare, caravanseraiuri – întoate marile oraşe şi târguri din paşalâcul de Timişoara etc.) întregesc peisajularhitectonic islamic din Banat.Întrucât religia islamică interzice reprezentarea figurii umane, artele plastice seorientează asupra elementelor vegetale şi a celor geometrice. O dezvoltare deosebită acunoscut cultura scrisă. Începutul l-au făcut cronicile, apoi diferite relatări de călătorie,suculente in descrierea unor obiective sau chiar ţinuturi bănăţene. Se remarcăglobtrotterul otoman Evlyia Celebi care lasă cea mai amplă descriere a Banatului de lamijlocul veacului al XVII-lea ( anii 1660 – 1664 ). Cronicarii El Hac Ibrahim NaimeddinTimişoreanul, Ibrahim Pecevi, dragomanul Ali, sunt doar câteva dintre cei ce au lăsatmărturii semnificative despre viaţa Banatului din perioada otomană. Redusă doar la8

câteva centre urbane, cultura islamică din Banat dispare definitiv odată cu părăsireaBanatului de către turcii otomani, in anul 1716.Începe acum o nouă perioadă, cea a reconectării Banatului la cultura şi civilizaţiaEuropei Occidentale şi Centrale. Cucerirea cetăţii Timişoara de către trupele imperialehabsburgice, comandate de prinţul Eugeniu de Savoya, pe 13 octombrie 1716, înseamnăin fapt cucerirea întregului Banat. Începe acum o perioadă complexă şi efervescentă. Inprimul rând in plan politic, întrucât zona devine o ţară de coroană, administrată direct decurtea vieneză intre anii 1716 – 1778.Din punct de vedere administrativ se instalează o administraţie militară imperială( 1716 – 1754 ), apoi una civilă ( 1754 – 1778 ), iar teritoriul este împărţit in districte.Începe exploatarea intensivă a bogăţiilor subsolului, prin deschiderea şi redeschiderea demine, construirea furnalelor de la Bocşa, Ciclova etc. ( 1717, 1718 ), urmate de cele dinReşiţa ( 1771 ), începerea canalizării râului Bega ( 1728 ), desecarea treptată a regiunilorjoase şi redarea unor întinse suprafeţe de pământ pentru agricultură.Pătrundere elementelor occidentale in cultura spaţiului bănăţean ca şi modul incare acestea au fost receptate şi adaptate unui sistem de valori ce aparţine unor popoarecu structuri mentale diferite de cele vest europene, au fost subiecte de studiu pentru elitaintelectuală a acestei regiuni inc din veacul al XVIII-lea şi a rămas o preocupareconstantă şi acum.Ca spaţiu mulţi etnic Banatul – reintrat in graniţele europene ca o provinciehabsburgică, aflată sub autoritatea bicefală religioasă – prin episcopia romano-catolică deCenad cu sediul la Timişoara şi cea ortodoxă, prin episcopia de la Sremski Karlovac – areuşit integrarea europeană, păstrându-şi in paralel relaţiile cu centrele de culturătradiţionale.Lipsa nobilimii de pe acest teritoriu şi amplele lucrări cu caracter economic, aupermis curţii vieneze să aplice cu succes – ca in nici o altă regiune europeană a aceluitimp – principiile mercantilismului şi a populaţionismului. Prima măsură a contribuit latransformarea Banatului intr-o sursă inepuizabilă de bunuri pentru consum intern şi – maiales – pentru export in toată Europa.Relaţiile feudale au fost – treptat – înlocuite cu cele de tip precapitalist.Politica populaţionistă a Casei de Habsburg a urmărit sporirea populaţiei dinBanat cu elemente catolice recrutate din Imperiul German, din Franţa, Belgia, Italia,Spania, Cehia, Slovacia etc., meseriaşi dar şi ţărani, care să constituie un sprijin laaceastă graniţă sud-estică a imperiului, inclusiv pe plan militar. In cele trei mari perioadede colonizare : carolină (1716 – 1740 ), tereziană (1740 – 1780) şi iosefină (1780 –1790), au fost aduse zeci de mii de familii germane şi germanofone, dar şi din alte etnii.Aduşi cu mari cheltuieli, coloniştii au avut nevoie de cel puţin o generaţie pentru a seîmpământeni şi pentru a deveni factori activi in viaţa provinciei. Din relatările unorizvoare şi conscripţii contemporane reiese faptul că românii singuri erau tot atât denumeroşi cât toţi ceilalţi luaţi împreună. S-a produs insă un fenomen extrem de interesantşi rareori întâlnit in Europa acelor timpuri: nivelul extrem de ridicat al interferenţelor,aculturaţiei şi convergenţelor culturale.Despre Banat se afirmă îndeobşte că este regiunea in care nu au existat conflicteinteretnice şi interreligioase in ultimele sute de ani. Faptul este absolut exact, insă trebuieexplicitat in întreaga sa evoluţie şi complexitate. Pentru aceasta se cuvin introduse indiscuţie şi aprofundate elementele constitutive ale acestei stări de lucruri – rare atât inEuropa acelor veacuri - cât şi in lume.9

Dezvoltarea economică intensivă şi rapidă s-a produs din iniţiativă imperială,folosind ca forţă de muncă populaţia locală şi ca meşteri, arhitecţi şi ingineri, elementealogene venite temporar sau stabilite definitiv in Banat. Obiectivele economice de mareimportanţă, unele păstrate până astăzi, au fost realizate prin efort comun. Diversitateaetnică a forţei de muncă (necalificată sau calificată) a fost completată de cea lingvistică.In Banatul secolului al XVIII-lea se vorbeau germana, ca limbă oficială a statului şi acoloniştilor, dar mai ales româna şi sârba. Majoritatea locuitorilor integraţi în activitateaeconomică, comercială, administrativă, culturală, vorbeau cel puţin două sau chiar treilimbi.Efortul constructiv de mare amploare al administraţiei habsburgice din Banat acreat mii de obiective. Impactul acestora asupra populaţiei s-a resimţit destul de repede şia conturat o nouă realitate. Fortificaţiile in stil Vauban târziu au fost ridicate in zonelestrategice, cazărmile au împânzit cetăţile, iar palatele administrative, catedralele şibisericile catolice, ortodoxe, palatele unor familii înstărite au redesenat configuraţiaoraşelor şi târgurilor şi definesc acest efort.Coabitarea iniţială dintre populaţia autohtonă şi colonişti s-a amplificat şi s-atransformat in colaborare şi acceptare a celuilalt. Odată acest prim pas făcut, raporturiledintre diversele etnii şi elemente etnice au devenit cordiale şi destinse. Interferenţeleculturale ( prin cunoaşterea limbilor şi credinţelor celorlalţi ) s-au manifestat activ şidecisiv. Trăind împreună, muncind împreună, oamenii au început să se cunoască, să seaprecieze ca oameni şi nu ca străini. In primele decenii ( aprox. 1716 – 1740 ), evoluţiaraporturilor dintre vechii şi noii locuitori a cunoscut sinuozităţi, apoi au intrat in făgaşulfiresc al lucrurilor. Fiecare îşi urma propria credinţă, propria linie culturală, fără a fistânjenit in practicarea acesteia, dar reuşea să aprecieze şi valorile celorlalţi. Aceastăvalorizare a celuilalt a constituit pasul decisiv spre o altă mentalitate. Această mentalitates-a conturat treptat in cursul acestui prim veac de reintegrare, s-a manifestat plenar insăabia in veacurile următoare. Până atunci să urmărim câţiva dintre aceşti paşi.In societatea bănăţeană ortodoxă reprezentată etnic prin români, macedo-românişi sârbi, cu o structură socială diversă (clerici, burghezie orăşenească şi o majoritateagrară) biserica a jucat un rol integrator iniţial. Dorinţa acesteia de integrare – prinreformă teologică – in ambianţa Europei centrale, s-a realizat practic prin intermediulartei, in special prin cel al picturii şi arhitecturii.Mecenaţii şi ctitorii ortodocşi ai veacului al XVIII-lea au fost persoane fizice darşi comunităţi săteşti, monastice şi orăşeneşti. Efortul lor de înnoire s-a manifestat prinrefacerea şi mărirea lăcaşurilor monastice ortodoxe, prin renovarea bisericilor medievale.Un alt pas l-a constituit zidirea de noi biserici din zid sau de lemn până spre mijloculveacului al XVIII-lea. Pictura lor nu mai urmează canoanele medievale – succesiunea şiexplicitarea scenelor religioase – ci se rezumă la selecţia picturilor murale doar laiconostas şi in altar.Primele semne de integrare sunt semnalate in arhitectura noilor biserici construiteîncepând cu a doua jumătate a secolului. Planul de construcţie adoptat a fost al bisericiimononavă, cu absidă semicirculară sau octogonală, cu turnul clopotniţă pe partea de vesta bisericii şi cu accesorii decorative in stil baroc. In interiorul limitat la două încăperi –diferite de cele tradiţionale ale bisericii medievale – nava a fost fragmentată prin pilaştrişi arce duble in trei-patru travee; corul a fost ridicat in ultima travee, cea vestică.Comunităţile orăşeneşti şi obercnezi şi cnezi au fost cei care au comandat, finanţat şiexecutat aceste construcţii. Aceasta intr-un context economic înviorător, dar nu foarte10

ogat, in urma deselor războaie din ultimele două generaţii. La sate ritmul construcţiilorreligioase baroce s-a intensificat abia spre sfârşitul acestui veac XVIII.Relaţiile tradiţionale cu Ţara Românească, trecute şi prin prisma renaşteriibrâncoveneşti, au continuat şi s-au amplificat in acest veac XVIII. Circulaţia cărţiibisericeşti ortodoxe dinspre Muntenia spre Banat a fost un fenomen cu adânciminebănuite. Venirea multor preoţi munteni in Banat, a unor copişti de manuscrise, a unorpictori bisericeşti, marchează tot atâtea momente culturale. Legăturile cu ortodoxiasârbească, realizate prin intermediul episcopiei din Sremski Karlovci, au adâncitspiritualitatea ortodoxă şi vechile legături cu ortodoxia balcanică post bizantină.Cultura de sorginte catolică a cunoscut o dezvoltare explosivă in Banat. Adusă şiimpusă prin voinţa Casei de Habsburg, ea a fost înfăptuită prin intermediul episcopieiromano-catolice de Cenad cu sediul la Timişoara, dar şi prin zecile de mii de colonişti,toţi catolici. Forma stilistică a acesteia a fost cea barocă. O singură clădire – catedralaromano-catolică din Timişoara – respectă canoanele barocului imperial vienez, având caproiectant pe Fischer von Erlach fiul, arhitectul curţii imperiale habsburgice. Restul suntadaptări locale ale acestui stil. Biserici catolice se ridică in satele de colonişti, preoţii seîngrijesc - alături de conducătorii districtelor şi de juzii săteşti – de ridicarea noilorlăcaşe, de împodobirea lor, de buna lor funcţionare.Cultul unor sfinţi ca Ioan Nepomuk, Barbara, Donat şi Florian, a condus laexecutarea unor monumente şi grupuri statuare in mai multe biserici sau chiar in mijloculacelor aşezări ( Timişoara, Jimbolia, Oraviţa etc.). Împodobirea pieţelor cu monumentede sculptură religioasă face parte din dorinţa de fast a noilor veniţi şi a statului care-iadusese aici.Clădirile administrative, fie ele din Timişoara, sau din diverse centreadministrative şi urbane mai mici, reflectă aceiaşi dorinţă de fast a noilor stăpâni. Spremijlocul veacului se ridică construcţii baroce monumentale (palatul baroc, primăriagermană, domul catolic, palatul episcopiei catolice din Timişoara), dar şi in majoritateacentrelor urbane din Banat. Se construiesc şi clădiri utilitare : primării, şcoli, hambaredistrictuale, poduri etc. Faţa aşezărilor bănăţene începe să se schimbe. Este părăsit modulprimitiv, oriental, de dispunere neordonată a locuinţelor.Se ajunge ca prin măsuri administrative, uneori coercitive, locuinţele unei aşezărisă fie regrupate pe o singură vatră, cu străzi drepte care se întretaie in careuri şi caprincipalele instituţii: primărie, biserică/biserici, şcoală, birt etc. să fie astfel grupate inmijlocul aşezării. Noua tehnică de construcţie şi materialele (piatră, cărămidă arsă)contribuie decisiv la această prefacere cu adânci repercusiuni. La ţară tehnica pământuluibătut şi a văiugii (cărămidă nearsă) completează inovaţiile in tehnica construcţiilor.Interiorul gospodăriei se modifică şi el, funcţie de îndeletnicirile şi numărul membrilorfamiliei. Mobilierul se adaptează noilor cerinţe şi curente, iar ocupaţii ca torsul, ţesutul,ale meşteşuguri casnice, întregesc tabloul schimbărilor profunde suferite de societatearurală bănăţeană.La oraş schimbările survin mai repede şi sunt surprinse şi de călătorii care circulăpe aici. Deşi urmele vechiului sunt inc prezente, noul câştigă tot mai mult loc. Oraşul şitârgul sunt locurile unde noutatea îşi face loc. Fie prin imitarea unor modele occidentale,fie prin accederea la conştiinţa utilităţilor pe care le aduc aceste noi modele.Dezvoltarea sistemului şcolar, promovarea învăţământului primar obligatoriu(1771), deschiderea de gimnazii şi licee, de seminarii catolice şi preparandii ortodoxe, aînsemnat un uriaş pas înainte. Banatul avea, in jurul anului 18oo, peste 6oo de şcoliconfesionale – aproximativ una şi chiar două – in fiecare sat. Patenta şcolară a11

împărătesei Maria Terezia a statuat învăţământul in filiera sa iluministă. Trezireainteresului pentru şcoală, ca factor de cunoştinţe şi promovare in unele îndeletniciri,meserii şi funcţii, a oferit Banatului o prioritate in spaţiile dunărene, prin numărulunităţilor de învăţământ şi calitatea absolvenţilor.Cartea şcolară ortodoxă provenea din Ţara Românească dar şi din tipografiivieneze( Kurzbőck), adaptate acestui spirit şi aprobate de ierarhia ortodoxă şi Curteaimperială. Traducerea in română şi sârbă a multor manuale a fost urmată de scrierea lorde către diverşi autori bănăţeni(. Unele cărţi şcolare elaborate aici au fost aprobate, altele– considerate periculoase – nu. Cursurile şcolii preparandiale din Timişoara( 1780) şideschiderea preparandiei de la Arad 1812), au fost momente de impact asupra ridicăriinivelului învăţământului ortodox bănăţean.Învăţământul in limba latină in primele decenii( gimnaziul iezuit de laTimişoara1724), apoi in limba germană, atât pentru colonişti cât şi pentru elevi proveniţidin rândul celorlalte naţionalităţi, a cunoscut o dezvoltare rapidă în multe localităţi.Absolvenţii cursurilor medii îmbrăţişau o carieră administrativă regională sau urmaucursurile universităţilor germane. O parte a elitelor bănăţene era constituită din învăţătorişi profesori, fie ei confesionali sau laici.Un loc aparte in procesul de modernizare a mentalului colectiv bănăţean l-a jucatcultura scrisă, in special cartea. Secolul luminilor a promovat editarea şi difuzarea cărţiiin cele mai diverse medii. Autoritatea imperială a interzis deschiderea de tipografii inBanat până in anii ’70, preferând să permită importul de carte germană în special, dar şioccidentală. Cu toată grija autorităţilor, cartea a vehiculat şi in Banat ideile iluminismuluidar şi pe cele noi, ale revoluţiei franceze. Lectura in biblioteci confesionale, monastice,dar şi in cele particulare, laice, a cunoscut un avânt neaşteptat. Deschiderea - in premierăin imperiul habsburgic -a primei biblioteci publice de împrumut, la Timişoara in anul1815 a tipografului primar orăşenesc Josef Klapka, a însemnat desprinderea de spiritulîngust şi trecerea spre spiritul nou al veacului al XIX-lea.Publicaţiile periodice au jucat un rol la fel de important, dacă nu cumva mai mult,ca şi cartea. Editate in diverse ţări occidentale, ajunse aici cu căruţa poştei, ziarele şirevistele, alamanhurile etc. au fost citite cu nesaţ. Fiecare ospătărie, restaurant, cafenea,avea asemenea publicaţii şi obiceiul cititului acestora a devenit un fapt cotidian. LaTimişoara a apărut, in aprilie 1771, primul periodic de pe teritoriul României,Temeswarer Nachrichten, în limba germană. In răstimpul ultimelor două veacuri in Banatau apărut mii de titluri, difuzate in milioane de exemplare, editate in limbile germană,română, maghiară, sârbă, bulgară, idiş, latină, roma, esperanto etc. De facturi deosebite( cotidiene, bi şi tri săptămânale, săptămânale, hebdomadare, trimestriale, ocazionale ) cuprofile deosebite ( oficiale, oficioase, administrative, politice, sociale, culturale,umoristice etc.), editate in una, două sau chiar trei limbi deodată, periodicele bănăţene şicele venite din spaţiile înconjurătoare, au fost elementele care au condus la informare şiculturalizare, la trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor şi grupurilor etnice aflate inBanat.Teatrul a jucat un rol important. La început au fost turnee ale unor trupe austrieceşi germane, apoi au urmat cele ale unor trupe maghiare, române şi sârbe. La Timişoarastagiunea teatrală permanentă este atestată din anul 1753. Au urmat alte şi alte locuri custagiuni temporare. Un fapt extrem de interesant; spre mijlocul veacului al XIX-lea lacurtea conţilor Nacu din Comloşu Mare s-a deschis primul teatru de curte rurală din sudestulcontinentului. Şi exemplele ar putea continua, obosind doar prin simpla enumerare a12

faţetelor fenomenului teatral şi al muzicii de operă şi operetă. Multe piese de teatru,operetă şi operă şi-au avut premiera românească in spaţiul bănăţean.Religia a avut un rol precumpănitor in mentalul bănăţean al acestor secole.Dualitatea catolicism – ortodoxism a fost o realitate care s-a mulat – după un primmoment de derută – pe realităţi. Dorinţa de înnoire a dogmei, de adaptare a ei la realitate,dorinţa de a ţine pas cu cerinţele credincioşilor, a îndrumat ierarhiile eclesiastice sprepaşii necesari apropierii şi coexistenţei.Progresele economice remarcabile, capacitatea comercială ce a dus produselelocale pe toate pieţele europene, şi nu numai, restructurarea şi stratificarea socială bazatăpe aceste realităţi, îndepărtarea primejdiei războaielor pe acest teritoriu, destrămarearelaţiilor feudale şi apariţia producţiei de piaţă, prin agricultura intensivă sprijinită peproducţia internă industrială diversificată, sunt realităţile zonei in veacul al XIX-lea.Personalităţi culturale se nasc şi activează deplin in spaţiul bănăţean.Toate etniile au oferit personalităţi in varii domenii. Unele au acţionat doar in plan localşi regional. Altele au depăşit acest cadru, fiind personalităţi ale lumii europene. Au fostbănăţeni întemeietori de domenii culturale, ştiinţifice şi tehnice in România, Ungaria,Serbia sau teritoriile germane. Au fost creatori de şcoală, de instituţii, de curenteculturale, ingineri şi tehnicieni străluciţi, călători prin cele mai diverse colţuri ale acesteilumii, cu relatări ale călătoriilor lor. Numărul este extrem de mare, dar activitatea şi operalor sunt doar parţial cunoscute publicului. Ar merita o atenţie concentrată din parteaurmaşilor pentru că fac, cu toţii, cinste acestui ţinut. Ei au fost români, germani, maghiari,sârbi, croaţi, bulgari, evrei, cehi, slovaci, francezi, italieni etc. Au activat in mediinaţionale, economice, sociale şi culturale extrem de diferite, pe patru continente, inaproape toate mediile sociale cunoscute. Un dicţionar al acestor personalităţi născute,crescute, instruite in Banat ar cuprinde câteva mii de pagini. Acest dicţionar ar trebuipregătit. Există dicţionare de personalităţi din ţări diferite care-i cuprind pe aceştibănăţeni, dar nu există unul al personalităţilor bănăţene.Revoluţia burgheză a anilor 1848 – 1849 a descătuşat energiile creatoare aleBanatului. Evoluţia economică s-a transformat in revoluţie economică, cea socială a atinsdeja grade înalte de integrare, cea naţională – trezită la starea de sine – a marcat decisivistoria ultimei jumătăţi de veac XIX. Evoluţia culturală a succedat acestor realităţi şi,uneori, le-a precedat şi provocat.In acest context efervescent din punct de vedere economic şi social, fapteleculturale sunt şi ele de excepţie. Nici nu ştii despre care să vorbeşti mai întâi, căreia să-iacorzi un spaţiu mai amplu, pe care să o raportezi unui anumit curent sau idei culturalenaţionale, europene sau mondiale.Un fenomen cu o excepţională amplitudine şi întindere in timp a fost cel coral.Izvorât din două curente; cel religios ( ortodox şi catolic ) şi cel popular ( al fiecărei etniilocuitoare ) cântul coral a cunoscut in secolele XIX şi XX o adevărată explozie. Existenţamai multor coruri bisericeşti confesionale in acelaşi sat, apoi existenţa corurilor mixte(religioase şi laice, bărbăteşti şi femeieşti) a condus la o efervescenţă corală nu au maifost întâlnită in alte părţi. Concursurile corale s-au desfăşurat atât la evenimentele festiveale comunităţilor bănăţene cât şi cu prilejul unor concursuri specifice. Un alt fenomeneste implicarea in cadrul unui cor (societăţi corale sau reuniune de cântări şi muzică) aunor oameni aparţinând altor etnii decât cea iniţială a corului; astfel au apărut ansambluricorale redutabile ce grupau cele mai bune voci ale comunităţii locale şi care au obţinutcel mai mari succese internaţionale.13

O altă componentă a spiritualităţii bănăţene a fost fanfara. Rezultantă a muziciimilitare şi a celei a coloniştilor, fanfara bănăţeană – iniţial pe criterii etnice şi religioase –a surclasat această ipostază şi a devenit o componentă a folclorului etniilor bănăţene.Compozitori şi autodidacţi au compus pentru aceste formaţii piese de rezistenţă iarconcursurile de fanfare sunt şi azi o permanenţă bănăţeană.Fenomen cu totul singular pe plan mondial şi european este cel reprezentat deţăranii condeieri, ţăranii poeţi, ţăranii scriitori, ţăranii publicişti. Dezvoltată in rândulţărănimii bănăţene cunoscătoare de carte, acţiunea a fost aureolată de prestaţia ţăranilorromâni bănăţeni. Fenomenul a continuat până spre sfârşitul veacului al XX-lea. Au apărutiniţial producţii literare ale acestora, apoi publicaţii ţărăneşti, dar şi volume de versuri,proză, chiar teatru, a productivilor şi inventivilor ţărani.Secolul XX înseamnă profesionalizarea culturală a ţinutului bănăţean. De lastatutul de provincie culturală Banatul a trecut la cel de centru cultural, cu varianta decreator şi exportator de talente. Să explicităm pe domenii, întrucât numele sunt atât denumeroase încât nu pot fi cuprinse in aceste pagini.In domeniul artelor plastice Banatul a oferit României, Ungariei, Jugoslaviei,Austriei, Germaniei, dar şi altor state de pe alte continente artişti extrem de valoroşi şibine cotaţi. In planul teatrului, muzicii simfonice şi de operă, aceleaşi ţări au beneficiatde actori , interpreţi şi solişti de talie europeană şi mondială. Cinematografia europeană şichiar mondială (vezi Hoolywood – Johnny Weismüller, Bèla Lugasi etc.) au avut actoriprovenind din Banat, drept capete de afiş in producţii şi superproducţii memorabile.Poeţi şi scriitori, dramaturgi, eseişti şi critici literari, teatrali şi cinematografici, au scris şipublicate sute de volume de certă valoare; scrise in diverse limbi, scrise prin prisma unuicurent artistic sau a altuia, operele lor rămân ca valoare a patrimoniului cultural european.In domeniul ştiinţelor militare, a strategiei şi tacticii, Banatul a oferit o serie de mareşalişi generali, ingineri militari de valoare europeană. In planul arhitecturii bănăţenii s-auimpus in mai multe capitale şi ţări europene. In domeniul ştiinţei şi tehnicii realizărileoamenilor din Banat au fost de absolută excepţie, pornind de la prima geometrienoneuclidiană a lumii (Bolyai Janos, Timişoara, 1823), primul avion cu motor din lume(Traian Vuia, Paris, 1906) până la mii şi mii de invenţii patentate peste tot in lume.Iată aşadar, o posibilă introducere la un fenomen extrem de vast, deinteresant, dar complex şi parţial necunoscut: istoria culturală a Banatului. Intenţiaa fost doar de a semnala câteva dintre coordonatele istorice, in dorinţa studiuluiinterdisciplinar obligatoriu pentru această generaţie matură cultural dar şi pentrucele viitoare.14

UVOD U KULTURNU ISTORIJU BANATABanat je geografska i istorijska oblast razgraničena od drugih područja putem trijureka i jednog planinskog lanca. Na severu je reka Mureš, na zapadu reka Tisa, na juguDunav a na istoku Karpatske planine. Region ima ravnomernu raspodelu reljefa – pojednu trečinu čine ravnice, brežuljci i planine. Klima je umereno-kontinentalna sapodmediteranskim uticajem, donji sloj zemlje bogat je naslagama minerala, zemljište jeveoma bogato - sve su to geografiske koordinate povoljne za ljudski život.Ljudska je nastanjenost u ovim krajevima arheološki dokazana još u paleolitiku(kamenom dobu) i nastavlja se sve do današnjih dana. Istorija ljudi koji su ovde stanovaliveoma je raznovrstna i bogata. Ogromna strateška važnost ovog područja, kao i njegovaprirodna bogatsva, učinile su ga jednim od najtraženijih dunavskih areala. Dakle, istorijaBanata predstavljala je dugi niz konflikata između stanovništva i vojnih i političkih snagaiz okoline a i između stranih sila za vladavinu nad Banatom.Ova je uzburkana istorija ostavila vidne tragove na ljudski zivot. Nakon ratnihperioda usledile su godine i decenije mira i spokojstva, kada je ljudsko društvo moglo dase obnovi, da napreduje.Kulturna istorija Banata bila je takođe potčinjena razvoju dunavskih političkih ivojnih veza. Arheološka istraživanja iz prošlog veka obelodanila su dokaze oekonomskom, socijalnom i kulturnom razvoju ovdašnjeg stanovništva od antičkog dobapa sve do ranog srednjeg veka. Uspeli smo da saznamo, na širem planu, nivo ljudskecivilizacije ove zone.Primeri su mnogobrojni i poznati. Napomenuli bismo samo divnu neolitsku statuuVenusa iz Sâmpetru German (Nemačkog Senpetrua), neolitski religijski kompleks umestu Parţa (Parca) - evropski raritet svojom veličinom i religiskom ispovešću - lavljuglavu iz Ronaca, polja "halistattienih" grobova, skladišta braonzanih, gvozdenih, srebrnihi zlatnih ornamenata iz bronzanog i gvozdenog doba, radionicu ogrlica iz Tibiskus -Karansebeša - prva koja je arheološki istražena iz rimskog doba, metalne objekte koji supripadali starosedeocima i naseljenicima iz perioda seoba. Najpoznatije od svijuotkriveno je 1799. godine u Sanikolau Mare (Velikom Sanikolau). Otkriveno je 26arheoloških posuda, putira šolja itd koje potiču iz raznih doba, ali imaju vezu sahrišćanstvom, i ovi objekti poslužili su, verovatno, za razne pravoslavne običaje u okoliniČenada.Želeli bismo da bacimo jedan kratak pogled na istoriji Banata u poslednjemmilenijumu, jer su kulturne vrednosti bile kreirane od strane naroda i etničkih grupa kojepripadaju nekima od sadašnjih naroda i nacija, većina od njih hrišćanske veroispovesti,kao i sa kulturom kuju su oni stvarali; izuzetak čine muslimani čiji je kulturni životkratko trajao a i jevreji su imali veoma važan uticaj na socijalni život, uključujući tu ikulturni, inspirisan hrišćanstvom.U X i XI veku na teritoriji Banata dokazano je postojanje jedne “države” (dukata ilivojvodata) koja se nalazila pod vođstvom jedne dinastijske porodice. Ovo je jedinstvenslučaj u istoriji Rumunije. Vojvoda Glad je rukovodio ovim predelom takom X veka, ajedan od njegovih naslednika, Ahtum, vlada ovde tri četvrtine veka. Ovaj dinastičkikontinuitet pretpostavlja relativno miran period razvoja ekonomskih i socijalnih odnosa uovom regionu. Kultura se razvija na osnovu hrišćanstva "grčke" veroispovesti (budućapravoslavna vera). Postojanje nekih naselja urbanog tipa i polugradskih centara, nekih15

mesta za molitvu (crkve, manastiri itd.), dokazano je posredstvom arheološkikih iskopinai narodnog pripovedanja, koji dokazuju gore navedene tvrdnje.Vredi pomenuti i postojanje manastira grčke veroiospovesti u Čenadu, posvećenSvetom Jovanu krstitelju, iz prvih decenija XI-tog veka. Nakon nekoliko decenija,kaluđeri su premešteni u Maidan, u drugi manastir, podignut u tom mestu. Na njihovomesto u Čenad dolaze “latinski” kaluđeri koji donose katoličku veru.Duboke tragove ostavio je dolazak u Čenad kaluđera Gerardo-a (Gerharda Gellerta) injegovih drugova koji ovde postavljaju temelje prve katoličke episkopije u zoni (oko1030-1038). Episkopija je imala veoma važnu ulogu koliko u propagiranju "latinske"vere (buduća rimo-katolička verosipovest) toliko i u uspostavljanju kulturnih veza ivrednosti Centralne i Zapadne Evrope. Otada kretanje kulturnih vrednosti u ovompodručju postaje uobičajeno. Podižu se crkve, manastiri, raznovrsne bogomolje umnogim mestima a broj vernika raste. U Banat stižu kaluđeri, majstori, trgovci iz centra isa zapada Evrope (iz Nemacke, Italije, Francuske, itd) koji promovišu - neposredno iliposredno - evropske kulturne vrednosti.Prva škola na teritoriji Rumunije radila je u Čenadu još u prvoj polovini XI veka.Osnovana je od strane episkopa Gerardo-a, kao škola na latinskom jeziku, škola uČenadu imala je determinantnu ulogu u smislu širenja pismenosti i hrišćanskih vrednostine samo u ovoj zoni. Apsolventi škole posvetili su se verskoj karijeri, neki od njih sunastavili druge škole i univerzitete, postajući veoma važne i znamenite ličnosti ukatoličkoj jerarhiji ili u kraljevskoj i regionalnoj administraciji.Izgradnja velikog broja manastira, naročito na obali Mureša (Moriša) i u drugimdelovima Banata, presdavljalo je konstanto širenje kulture. Da ne zaboravimo činjenicuda je u Igrišu, u okviru prvog sestrinskog manastira u Rumuniji, osnovana - u periodu od1177 – 1200 - prva biblioteka sa značajnim delima antičkog vremena, a i delimahrišćanskih otaca. Ova su dela bila doneta iz jednog francuskog manastira. Osim toga,banatski manastiri bili su mesta (radionice) za kopiranje kako verskih rukopisa, tako idela grčko-rimskog antičkog doba, koja su se tokom godina rasprostranila i stigla naveće razdaljine.Istovremeno treba istaći i trajnost pravoslavne kulture, prihvaćene od rumunske isrpske zajednice. Postojanje narodnog pravoslavlja, prošireno na celu teritoriju Banata,dokazano arheolški i istorijski, značilo je i čuvanje saradnje sa Vizantijom. Pravoslavnecrkve i manastiri nastavli su da postoje i da služe vernike tokom celog srednjeg veka.Njihove veze sa pravoslavnom verom u ostalim rumunskim državama, ali i sa prostoromna jugu Dunava, bile su dokazane. Zakonik (kodeks) iz Bulćia i psaltir iz Mehadijepisani su u Banatu po starijim modelima, cirkulisanje pravoslavnih rukopisa uzajednicama banatskih hrišćana (od XIII do XVIII veka), zatim crkvenie knjige štampaneu Munteniji i Moldaviji od XVII – XIX veka predstavljaju isto toliko dokaza o ovojsaradnji. Postojanje nekoliko pravoslavnih episkopa, dakle izvesne crkvene jerarhije iorganizacije, potvrđeni su u različitim unutrašnjim i spoljnim izvorima.Crkve i manastiri, pravoslavni i katolički, škole i biblioteke, mnogobrojni i saviševekovnim postojanjem, dokazuju postojanje jednog veoma razvijenog kulturnogstanja u prostoru i vremenu.Jedan od značajnih elemenata srednjovekovne religijske kulture jeste i arhitekturalnistil crkava. Katoličke crkve i manastiri, podignuti u Banatu u prvim vekovima drugogmilenijuma bile su sazidane u romanskom (rimskom) stilu, karakterističnom za centralnuEvropu. Od ovih se održala i do dana današnjeg crkva u Kis Somboru, ali su arheolozipronašli druge podatke o širokom radijusu rasprostranjenja ovog stila na teritoriji Banata16

(Čenad, Frumuseni, Ilidija, itd). Gotski stil preovlađuje u XIV veku pa su njegovi ostacibili identifikovani, otkriveni i objavljeni. Najveća regionalna izložba gotskog stilaarhitekture u ovom regionu nalazi se u Muzeju u Čenadu. Crkveno slikarstvo je striktnopratilo katoličke i ortodoksne kanone, takođe i vajarstvo (skulptura). Fragmenti kapitola,stubova ili raznih figura, koji su do danas sačuvani, potvđuju priključenje lokalneumetnosti na evropske tokove. Rukopisi iz tog perioda sa brojnim minijaturama, sapozlaćenim okvirima i inicijalima, koji se čuvaju u bibliotekama i arhivama u Rumuniji,Mađarskoj itd., predstavljaju drugu komponentu visoke umetničke vrednosti.Drugi elemenat koji govori o tadašnjem nivou kulture u Banatu u srednjem vekujeste i broj studenata poreklom iz ovih krajeva koji su studirali na evropskimuniverzitetima. Jedan spisak ovih, u intervalu od oko 200 godina, pominje stotinemladića, absolvenata mesnih škola, koji su nastavili studije u Beču, Bolonji, Krakoviji, iliu više nemačkih univerziteta. Većina njih postali su značajne ličnosti u jerarhijirimokatoličke vere, postavši episkopi, arhiepiskopi, vodje manastira ili kraljevskihkancelarija. Drugi su zauzeli razne važne funkcije na kraljevskom dvoru ili raznih velikihlajičkih i verskih vođa.Banat je bio krajnja desna granica prve italijanske renesanse. Onaj koji je doveo ovderenesansu i humanizam bio je Filippo Scolari (1369 – 1426), komesar Timiša, Čenada,Arada, Caraša, Zaranda itd. između 1404 i 1426. Čovek Renesanse, odrastao urenesansnoj atmosferi Firence, Scolari je doneo na kraljevski dvor, a i na onom uTemišvaru, važne predstavnike firentinskog quattro cento-a. Dolazili su ovamo i radili zanjih arhitekte, vajari, slikari, ebenisti; dolazili su, boravili i pisali pesnici i hroničari.Pored Temišvara su i drugi regionalni centri profitirali od rada stvaralaca renesanse.Neprekidni ratovi su ipak uništili sve ove dokaze.Katoličko - pravoslavni dualizam, obe vere sa mnogo vernika u Banatu, prikazan je iposredstvom misionarskih aktivnostima nekih kaluđera, koliko katoličkih toliko ipravoslavnih. Prisustvo nekih od katoličkih inkvizitora kao što je bio Iacob de Marchia iIoan Capistrano 1430. i 1455. godine, a i nekih od pravoslavnih episkopa kao što je i Ioande Caffa – oko 1450. godine, u Banatu sredinom XV-og veka, dokazuje postojanje ovihvera, uključujući i dugotrajnost verskih i kulturnih vrednosti kojima su se oni služili.Druga Renesansa, korvinska, obeležava drugu polovinu XV-og veka u Banatu. Istipomenuti ratovi utiču na uništenje najvećeg dela ovih. Ali možemo pomenuti delaPelbarta Temišvarskog (Pomerius, Rosarium, De Sermone itd.), sa studijama uKrakoviju, katolički militantni kaluđer, koji se istakao svojim oštrim predikama na računizvesnih aspekata svog okruženja. Pelbart je autor jedinog inkunabula napisan od stranejednog autora rođenog na teritoriji Rumunije, izdat u Hagenau - Nemačka, 1500. godine.Ovo je delo doživelo veoma veliku rasprostranjenost u srednje dunavskim zonama,oblikujući buduće pokušaje uvođenja novina u katoličkom hrišćanstvu.Prve decenije XVI veka donose i širenje religijske reforme, protestantskih vera(luteranska, kalvinska, trinitarijanska itd). Inicijatori su mladi studenti sa nemačkihuniverziteta, koji se vraćaju ovamo sa učenjima Luthera i Kalvina. Plemstvo iz ove zoneprihvata novu veru i potpomaže njeno propagiranje u redovima stanovništva. Ulogaplemića iz mureške porodice Jakšić i komesara Timiša Petrua Petrovića je veomaodređena. Oni podržavaju, čak i finansijski, štampanje nekoliko prvih protestantskihradova na mađarskom jeziku.Protestanstvo se veoma brzo širilo u redovima Banatskog stanovništva. Za rumunereligijski protestantski prozelitizam značijo je štampanje prvih tekstova (luteranskih ikalvinskih) na rumunskom jeziku sa latinskim slovima, ali sa mađarskom topikom.17

Potojanje više protestantskih škola u Čenadu, Lipovi, Temišvaru itd., polazak nauniverzitetske studije sve više mladih diplomaca ovih studija, okarakterisao je sredinuovoga veka. Među najreprezentativnijm ličnostima ovog pokreta ubrajaju se Stefan Kissiz Segedina, veoma aktivan propovednik nove vere u protestantskim školama u Čenadu,Lipovi i Temišvaru.Među najznačajnijim trenucima ove verske reforme, kod banatskih Rumuna ističe seprevod i štampanje na rumunskom - po prvi put - Biblije (1585). Tri propovednikareforme, inače pastori u Karansebešu i Lugožu - ostvaruju ovo monumentalno delo.Njemu se priključuje, u sledećim decenijama, rumunski prevod više katehizama i delaočeva reforme.Sredina XVI veka donosi nad Banatom osmanlijsku opasnost. Vojne kampanjeTuraka osmanlija, sprovedene tokom 1551. godine a posebno u toku leta 1552. značeosvajanje Temišvara i pretvaranje ravničarskig Banata i - delom - brdovitog u turskupokrajinu (pašaluk, ejlajet, vilajet). Istočni Banat pretvara se u političku-administrativnuregiju između 1552. i 1658., nakon čega biva pretvoren u otomansku provinciju.Tokom 164 godine konstantujemo islamsko - hrišćanski (većinski pravoslavni ali ikatolički) dualizam u vilajetu i jedan pravoslavni - protestantski - katolički u hričćanskomBanatu.Treba spomenuti i nekoliko činjenica o islamskoj otomanskoj kulturi u Banatu.Istraživanja istoričara u poslednjim decenijama iznela su na videlo dovoljno elemenata zaodređivanje ove kulture. Bila je to kultura verskog tipa, bazirana na Kuran, koja jeuglavnom postojala u gradskim sredinama. U velikim urbanim centrima Banatapodignute su džamije (bilo pretvaranjem crkava, bilo novom izgradnjom), snabdevenemnogobrojnim verski osobljem. Podignute su osnovne škole - mekteb (uglavnom ugradovima i palankama, koje su istovremeno bile i administrativno-teritorijalna sedištaturaka (sandžaci i nahije) - i gimnaziskog tipa - medrese (u Temišvaru) gde su predavalikvalifikovani učitelji i profesori.Manastiri raznih derviških islamskih staleža služili su kao mesta za molitvu ali i zakulturu. Verska arhitektura podigla je ovde nekoliko značajnih spomenika (džamija SeydiAhmeda Temišvarskog paše, džamija vitira Kőprüllü u vakàful iz Arada itd). Vojnaarhitektura sagradila je utvrđenja (nova tvrđava u Temišvaru, tvrđava u Novom Aradu,tvrđave u Lipovi, Čenadu, Oršovi itd). Administrativna, ekonomska, društvena zdanja(rezidencije belerbeja u Temišvaru i Ineu, javna kupatila, bazare, karavanseraje - u svimvelikim gradovimai palankama iz Temišvarskog pašaluka itd) upotpunjuju arhitektonskiislamski pejzaž u Banatu.Kako islamska religija zabranjuje predstavljanje ljudske figure, likovne se umetnostiokreću prema biljnim i geometriskim elementima. Posebni razvitak doživela je pisanakultura. U početku su bile hronike, potom razni izveštaji o putovanjima, sadržajna uopisivanju raznih građevina ili čak banatskih prostranstava. Ovde se ističe turskiglobtrotter Elvija Celebija, koji ostavlja za sobom najobuhvatniji opis Banata sa sredineXVII. veka (godine 1660-1664). Hroničari El Hak Ibrahim Naimeddin Temišvarski,Ibrahim Paćevi, dragoman Ali, su samo nekolicina onih kojih su ostavili značajnasvedočanstva o životu Banata u periodu vladavine otomana. Sažeta na samo nekolikogradskih centara islamska kultura u Banatu nestaje zauvek, istovremeno sa napuštanjemBanata od strane osmanlija 1716. godine.Sad počinje novi period, ponovnog uključenja Banata na kulturu zapadne i centralneevropske civilizacije. Osvajanje Temišvarske tvrđave od strane habzburške imperijalnevojske, pod komandom princa Eugena de Savoje, na dan 13. oktobra 1716, znači ustvari18

osvajanje celog Banata. Počinje sada veoma složen i ubrzan period, u prvom redu napolitičkom planu, pošto zona postaje "krunska država", pod neposrednom upravombečkog dvora u perodu 1716 i 1778.Sa administrativne tačke gledišta uvodi se vojna carska administracija (1716.-1754.),potom jedna građanska (1754.-1778.), a teritorija je podeljena u distrikte (okruge).Počinje intenzivna eksploatacija podzemnih bogastava, otvaranjem i ponovnimotvaranjem rudnika, izgradnjom železara u Bokši, Ćiklovi itd (1717-1718), nakon čega ione u Rešici (1771), počinje izgradnja kanala reke Bega (1728), postepeno isušivanjeniskih područija i dobivanje dosta velikih zemljišnih površina za poljuprivredu.Prodiranje zapadnih elemenata u kulturu banatskog prostora, kao i način na koji suovi bili prihvaćeni i adaptirani jednom sistemu vrednosti raznih naroda sa različitimmentalnim strukturama koje se razlikuju od zapadno evropskih, bili su subjekti studija zaintelektualnu elitu ovog regiona još u XVIII veku i ostale su stalni zadatak i do danadanašnjeg.Kao multietnička sredina, Banat - ponovo uključen u evropske granice kaohabzburška pokrajina, pod dualističkim verskim autoritetom - kroz Čenadskom rimokatoličkomepiskopijom sa sedištem u Temišvaru i pravoslavnom u SremskimKarlovcima – postigla je evropsku integraciju, sačuvavši u isto vreme odnose satradicionalnim centrima kulture.Nedostatak plemstva na ovoj teritoriji i obimni radovi privrednog karakteradozvoljavali su bečkom dvoru da uspešno primeni – kao ni u jednom drugom evropskomregijonu toga vemena – principe merkantilizma i populacionizma (naseljavanja). Prva jemera doprinela transformaciji Banata u neograničeni izvor dobara za unutrašnju potrošnjui - pogotovo - za ivoz u celu Evropu. Feudalni odnosi bili su - postepeno - zamenjeni saonim pretkapitalističkog tipa.Politika naseljavanja Habzburške Kuće pratila je povežanje stanovništva u Banatu sakatoličkim elementima iz nemačke imperije, iz Francuske, Belgije, Italije, Španije,Češke, Slovačke itd. zanatlije ali i seljaci, koji će postati podrška na ovoj južno-istočnojgranici carstva, kao i na vojnom planu. U ovih triju velikih perioda kolonizacije: karlov(1716-1740), terezijanski (1740-1780) i jozefinski (1780-1790), bile su dovedenedesetine hiljada nemačkih i germanofonskih porodica, ali i drugih etničkih zajednica.Dovedeni uz velike troškove, kolonistima je bila potrebna najmanje jedna generacija dabi se adaptirali i da bi postali aktivni faktori u životu pokrajine. Iz navoda nekih izvora ipisanih tadašnjih dokumenata proizilazi činjenica da su samo rumuni bili isto tolikobrojni koliko i svi ostali narodi zajedno. Dogodio se, međutim, veoma interesantanfenomen i retko susrećen u Evropi toga vremena: veoma visok nivo kulturnih ukrštanja,akulturacija i sažimanja.O Banatu se uglavno tvrdi da je region u kojem nisu postojali interetnički i interreligiozni konflikti u nekoliko poslednjih stotina godina. Činjenica je potpuno tačna, alitreba je objasniti u skladu sa celokupnom svojom evolucijom i složenošću. Za ovo jepotrebno pokrenuti diskusiju i produbiti konstitutivne elemente ovog stanja stvari –retkog toliko u Evropi onih vremena – kao i u svetu.Intenzivni i brzi ekonomski razvoj dogodio se na inicijativu imperije, koristeći kaoradnu snagu ovdašnje stanovništvo kao i zanatlije, arhitekte i inženjere, gostujućeelemente koji su privremeno dolazili ili su se definitivno nastanili u Banatu. Ekonomskiciljevi velikog značaja, neki koji su sačuvani i do danas, bili su ostvareni zajedničkimnaporima. Etnička različitost radne snage (nekvalifikovane ili kvalifikovane) dopunjenaje onom jezičkom. U banatu XVIII veka govorili su se nemački, kao zvanični državni i19

jezik kolonista, ali i pogotovo rumunski i srpski. Većina stanovnika koji su se uključili uprivredni, trgovački, administrativni, kulturni razvoj, govorili su najmanje po dva ili trijezika.Konstruktivni napor velikog značaja habzburške administracije u Banatu, stvorio je uBanatu na hiljade objekata. Ova različitost stanovništva veoma je brzo dobila svoj oblik istvorila novu stvarnost. Utvrđenja u stilu kasnog Vaubana, bila su podignuta u strateškimzonama, kasarne su preplavile tvrđave, a administrativne palate, katoličke i pravoslavnekatedrale i crkve, palate nekih bogatijih porodica promenile su konfiguraciju gradova ipalanki, tako da one potvrđuju ovaj napor.Početni suživot između autohtonog stanovništva i kolonista povećao se itransformisao u saradnji i uz odobrenje i jednih i drugih. Jednom učinjen taj prvi korak,odnosi između raznih nacija i etničkih elemenata postali su srdačni i opušteni. Kulturnasažimanja (poznavanjem jezika i vera drugih) manifestovali su se aktivno i odlučujuće.Živeći zajedno, radeći zajedno, ljudi su počeli da se upoznaju, da se cene kao ljudi a nekao stranci. U prvim decenijama (oko 1716.-1740.) razvoj odnosa novih i starihstanovnika bilo je zategnutiji, da bi kasnije stvari pronašle svoj pravi put. Svako je slediosopstvenu veru, sopstveni kulturni tok, bez stida u upražnjavanju iste, ali je uspevao daceni i vrednosti onih drugih. Ovo vrednovanje onog drugog predstavljalo je odlučujućikorak ka drugom mentalitetu. Ovaj mentalitet koji se postepeno uobličio tokom ovogprvog veka reintegracije, u potpunosti se manifestovao tek u sledećim vekovima. Ali daprvo propratimo nekoliko ovih koraka.U pravoslavnom banatskom društvu, etnički predstavljenog od strane Rumuna,Makedo-Rumuna i Srba, sa različitom društvenom strukturom (klerici, gradsko plemstvoi većinsko agrarno stanovništvo), crkva je imala početnu integrativnu ulogu. Želja crkveza integracijom – teološkom reformom – na prostoru centralne Evrope, praktično jeostvarena posredstvom umetnosti, naročito kroz slikarstvo i arhitekturu.Pravoslavne mecene i ktitori XVIII veka, bila su fizička lica ali i seoske, monaške igradske zajednice. Njihov napor ka uvođenju novina, manifestovao se obnavljanjem ipovećavanjem pravoslavnih monaških mesta za molitvu, renoviranjem srednjovekovnihcrkava. Drugi preduzeti korak je bio zidanje crkava od tvrdog materijala ili od drveta svedo polovine XVIII veka. Njihovo oslikavanje ne prati više srednjovekovne kanone –sukcesiju i objašnjavanje religiskih scena – rezimirajući se na selekciju muralnih slikasamo na ikonostasu i u oltaru.Prvi znaci integrisanja zabeleženi su u arhitekturi novih crkava koje su se izgradilepočevši drugom polovinom veka. Usvojeni plan izgradnje jednobrodne crkve, sapolukružnom ili oktogonalnom absidom, sa tornjem zvonika na zapadnoj strani crkve i sadekoracijama u baroknom stilu. U suženoj unutrašnjosti na dve prostorije - različite odonih tradicijonalnih u sredovekovnim crkvama - brod je bio podeljen stubovima idvostrukim lukovima sa tri ili četiri traveje; hor je bio podignut na poslednju traveju, onuzapadnu. Gradske zajednice, oberknezovi i knezovi bili su oni koji su naručivali,finansirali i izvodili ove građevine. To se dešavalo u doba življeg ekonomskog razvoja,ali ne i veoma bogatog, nakon čestih ratova poslednjih dveju generacija. U selima jeritam verskih baroknih građevina intenziviran tek krajem XVIII veka.Tradicionalni odnosi sa Vlaškom, koji su prolazili i kroz prizmu brankoveanoveRenesanse, nastavili su se i povećavali u XVIII veku. Protok pravoslavnih crkvenihknjiga iz Vlaške ka Banatu, predstavljao je neslućen i dubok fenomen. Dolazak velikogbroja vlaških sveštenika u Banat, nekih prepisivača rukopisa, crkvenih slikara, označavaisto toliko kulturnih momenata. Veze sa srpskom pravoslavnom crkvom, ostvarene20

posredstvom eparhije u Sremskim Karlovcima, produbile su pravoslavnu duhovnost istare veze sa balkanskim postvizantiskim pravoslavljem.Kultura katoličkog porekla upoznala je eksplozivni razvoj u Banatu. Donesena inametnuta voljom Habzburške Kuće, ona je bila sprovedena putem rimokatoličkeepiskopije u Čenadu sa sedištem u Temišvaru, ali i posredstvom desetina hiljadakolonista, svi katoličke vere. Stilski oblik ovih bio je onaj barokni. Jedna jedinagrađevina - rimokatolička katedrala u Temišvaru - prihvata barokne kanone bečkeimperije, imajući kao projektanta Fisher-a von Erlach-a mlađeg, arhitektu habzburškogimperijalnog dvora. Ostale su građevine samo lokalne adaptacije, ovog stila. Katoličkecrkve podižu se i u kolonističkim selima, sveštenici vode brigu - zajedno sa vođamadistrikata i seoskih knezova - o podizanju novih mesta za molitvu, o njhovomukrašavanju, o njihovom funkcionisanju.Slavljenje nekih svetaca, kao što su Iovan Nepomuk, Barbara, Donat i Florian, uticaoje na izgradnju nekih spomenika i grupa statua u više crkava ili čak u centru nekih naselja(Temišvar, Žimbolj, Oravica itd.). Ukrašavanje trgova sa verskim vajarskimspomenicima deo je želje za veličanjem pridošlica i države koja ih je ovamo dovela.Administrativne građevine, bilo da su one u Temišvaru, bilo u raznimadministrativnim manjim urbanim centrima, odražavaju istu želju ka veličanjem novihgospodara. Sredinom veka podižu se monumentalne barokne građevine (barokna palata,nemačka opština, katolička katedrala, episkopska katolička palata u Temišvaru) ali uvećini gradskih centara u Banatu. Grade se i upotrebljiva zdanja: zgrade opština, škola,distriktualna skladišta, mostovi itd. Počinje da se menja lice banatskih naselja. Napuštenje primitivni način, orijentalni, neplanskog građenja stanova.Dolazi se do toga da putem administrativnih mera, ponekad obaveznim, stanovijednog naselja budu regrupisani na samo jedno ognjšte sa pravim ulicama koje se seku načetvrtaste delove, ali da glavne institucije, opština, crkva/crkve, škola, kafana itd. budu nataj način grupisane u centru naselja. Nova tehnika građenja i materijali (kamen, pešenacigla) utiče konačno na ovu promenu sa dubokim posledicama. Na selu se primenjujetehnika nabijanja zemlje i nepečene cigle, koja upotpunjuje inovacije u tehnici građenja.Unutrašnjost domaćinstava menja se, u zavisnosti od zanimanja i broja članova porodice.Nameštaj je adaptiran tadašnjim novim potrebama, a zanimanja kao predenje, tkanje,drugi kućni zanati upotpunjuju sliku dubokih promena koje su se dešavale u seoskombanatskom društvu.U gradu promene stižu brže i iznenađuju putnike koji prolaze ovuda. Iako su tragovistarog još prisutni, novine zauzimaju sve više mesta. Grad i palanka su oni u kojimanovine dobijaju svoje mesto, bilo putem imitacija nekih zapadnih modela, biloprilagođavanjem na korisnosti koju donose novi modeli.Razvoj školskog sistema, uvođenje osnovnog školskog obaveznog obrazovanja(1771), otvaranje nižih gimnazija i gimnazija, katoličkih seminara i pravoslavnihpreparandija, predstavljao je ogoman korak napred. Banat je tada ima, oko 1800. godine,preko 600 konfesionalnih škola – jednu, ili čak dve – u svakom selu. Školski ukaz cariceMarije Terezije, doveo je obrazovanje na put prosvetiteljstva. Buđenje interesa za školu,kao faktora sticanja znanja i promovisanja raznih zanimanja, zanata i funkcija ponudilo jeBanatu prioritet u podunavskim prostorima, putem broja vaspitnih ustanova i kvalitetznanja apsolvenata.Pravoslavna školska knjiga dolazila je iz Vlaške, ali iz bečkih štamparija (Kurzbőck),prilagođena ovom duhu i odobrena od pravoslavne jerarhije i carskog dvora. Prevod narumunski i srpski jezik mnogih udžbenika bio je dopunjen dopisivanjima raznih21

anatskih autora. Neke su školske knjige napisane ovde, druge - smatrane opasnim - ne.Nastava u temišvarskoj preparandiji (1780.) i otvaranje preparandije u Aradu (1812.),imala je snažan uticaj na podizanje nivoa banatskog pravoslavnog obrazovanja.Obrazovanje na latinskom u prvim decenijama (niža jezuitska gimnazija u Temišvaru- 1724), potom i na nemačkom jeziku, koliko za koloniste, toliko i za učenike drugihnacionalnosti, doživela je brz razvitak u više mesta. Svršeni učenici srednjeg obrazovanjaprihvatali su administrativnu regionalnu karijeru ili su nastavili studije u nemačkimuniverzitetima. Jedan deo banatske elite bio je sačinjen od učitelja i profesora, bilokonfesionalnih ili lajičkih.Posebno mesto u procesu modernizacije kolektivnog banatskog intelekta, imala jepisana kultura, posebno knjiga. Vek prosvetiteljstva promovisao je štampanje idistribuciju knjige u najraznovrsnijim medijima. Carska vlast zabranila je otvaranještamparija u Banatu sve do 70-ih godina, birajući uvoz uglavnom nemačkih knjiga, ali iiz drugih zapadnih zemalja. I pored velike brige vlasti, knjiga je krećući se Banatom širilaideje prosvetiteljstva, ali i one novije, francuske revolucije. Čitanje u monaškimkonfesionalnim bibliotekama, ali i u onim privatnim, laičkim, doživela je neočekivanpomak. Otvaranje - premijerno u habzburškoj imperiji - prve javne biblioteke sapozajmljivanjem knjiga u Temišvaru, 1815. godine, prvog gradskog štampara JosefaKlapke, značilo je odcepljenje od uskog gledišta i prelazak na novi duh XIX-og veka.Periodične publikacije odigrale su takođe veoma značajnu ulogu, ako ne i nešto više,kao i knjiga. Izdate u raznim zapadnim zemljama, stižući ovde sa poštanskim kočijama,novine i časopisi, almanasi itd. bili su čitani nezasićenošću. Svaki ugostiteljski objekat,restoran, kafana, posedovao je ovakve publikacije, pa je običaj čitanja ovih postaosvakodnevna činjenica. U Temišvaru je izašao, u aprilu 1771. godine prva periodičnapublikacija na teritoriji Rumunije, Temeswarer Nachrichten, na nemačkon jeziku. Uperiodu poslednja dva veka u Banatu izdavano je na hiljade naslova, distribuiranih umilionima primeraka na više jezika, nemačkom, rumunskom, mađarskom, srpskom,bugarskom, idišu, latinskom, romskom, esperantu itd. Raznih formi (dnevne, dvo ilitronedeljne, nedeljne, tromesečne, povremene), različitih profila (zvanične, oficijelne,administrativne, političke, socijalne, kulturalne, humorističke itd), izdavane na jedan, dvaili čak tri jezika istovremeno, banatski periodici i oni koji su stizali iz okruženjapredstavljali su elemente koji su vodili ka informisanju i kulturalizaciji, ka buđenjunacionalne svesti naroda i etničkih grupa na teritoriji Banata.Pozorište je odigralo značajnu ulogu. Na početku, putem turneja austrijskih inemačkih pozorišnih trupa, a potom su sledile mađarske, rumunske i srpske trupe. UTemišvaru stalna pozorišna sezona bila je zabeležena 1753. godine. Sledili su i drugamesta sa povremenim pozorišnim sezonama. Veoma interesantna je činjenica da je,polovinom XIX-og veka, na dvoru grofa Naku-a iz Velikog Komloša, osnovano prvodvorsko seosko pozorište sa jugo-istoka Evrope. Tako se primeri mogu nastaviti, ali binas zamarali samo jednostavnim nabrajanjem odličja fenomena pozorišta, operskemuzike i operete. Mnoga pozorišna dela, opereta i opere imala su svoju rumunskupremijeru na banatskom prostoru.Vera je odigrala preovladavajuću ulogu u mentalnom razvitku banaćana ovih vekova.Katoličko-pravoslavni dualitet bio je stvarnost koja se prilagodio – posle prvobitnogperioda zbunjenosti – na ostale stvarnosti. Želja za inoviranjem dogme, za njenomadaptacijom na stvarnost, želja za održavanjem koraka sa zahtevima vernika, predvodilaje crkvene jerarhe ka potrebnim koracima zbližavanja i suživota.22

Izvanredan ekonomski napredak, trgovniski kapaciteti koji su dostavljali lokalnu robuna sva evropska tržišta, i ne samo na evropska, društvena restrukturacija i uslojavanjebazirano na ovim realnostima, udaljavanje od ratnih opasnosti na ovim prostorima,raspad feudalnih odnosa i pojavljivanje tržišne proizvodnje, putem intenzivnepoljoprivredne proizvodnje podržane raznovrsnom industrijskom unutrašnjomproizvodnjom, jesu stvarnost regiona u XIX vekuUgledne ličnosti kulture rađaju se i rade na celom prostoru Banata. Sve etničkezajednice imale su svoje ličnosti na različitim domenima. Neki su radili samo nalokalnom i regionalnom planu. Drugi su izašli iz ovih okvira, postajući ličnosti evropskihrazmera. Bilo je banaćana utemeljivača kulturnih, naučnih i tehničkih domena uRumuniji, Mađarskoj, Srbiji ili na nemačkim teritorijama. Bili su pokretači škola,institucija, kulturnih zbivanja, slavni inženjeri i tehničari, svetski putnici sa raznovrsnimizveštajima o svojim putovanjima. Njihov je broj veoma velik, ali su njihove aktivnosti idela samo delimično poznata publici. Oni zaslužuju značajniju pažnju od stranenaslednika, zato što svi služe na čast ovoj regiji. Bili su Rumuni, Nemci, Mađari, Srbi,Hrvati, Bugari, Jevreji, Česi, Slovaci, Francuzi, Italijani itd. Radili su u veoma različitimnacionalnim, društvenim i kulturnim sredinama, na četiri kontinenta. Jedan rečnik ovihličnosti koje su rođene, odrasle i obrazovale se u Banatu popunjavao bi nekoliko hiljadastranica. Ovaj bi se rečnik trebao pripremiti. Postoje rečnici ličnosti iz različitih zemaljakoji obuhvataju i ove banaćane, ali ne postoji jedan rečnik banatskih ličnosti.Buržoaska revolucija 1848.-1849. god. oslobodila je od stega kreativnu energijuBanata. Evolucija privrede pretvorila se u ekonomsku revoluciju, a društvena je dostiglavisoke stepene integracije, nacionalna – pobuđena spontano – definitivno je označilaistoriju druge polovine XIX-og veka. Kulturna evolucija sledila je ovu stvarnost iponekad ju je prethodila i izazvala.U ovom razbuktalom kontekstu, sa privredne i društvene tačke gledišta, i kulturna suzbivanja izuzetna. Nije ti ni jasno sa kojom da počneš, kojoj da posvetiš više pažnje, nakoju evropsku ili svetsku struju ili nacionalnu kulturnu ideju da se odnosiš.Jedan je fenomen izvanrednog opsega i vremenske širine bio onaj horski. Proizišao jeiz dveju struja: religijske (pravoslavne i katoličke) i narodne (svake etničke zajednicenaseljene u regiji), horsko je pevanje poznavalo u XIX i XX veku autentičnu eksploziju.Postojanje više konfesionalnih crkvenih horova u istom selu, postojanje više mešovitihhorova (verskih i laičkih, muških i ženskih) dovelo je do horske ekspanzije koja nijezabeležena u drugim krajevima. Horska takmičenja su se održavala koliko povodomsvečanosti, toliko i povodom raznih takmičenja. Jedan je drugi fenomen bio učestvovanjeu jedan hor (horskog društva ili pevačkog i muzičkog društva) ljudi koji su pripadalidrugim nacionalnostima od prvobitne horske; na taj su način nastali horski ansamblivredni poštovanja koji su sakupili najbolje glasove lokalne zajednice i koji su zabeležilinajveće međunarodne uspehe.Druga komponenta banatske duhovnosti bile su fanfare (duvački orkestri). Proizniklaiz vojne i kolonističke muzike, banatska fanfara – koja je u početku radila po etničkim iverskim kriterijumima – prošla je ovu inicijalnu fazu i postala komponenta banatskogfolklora svih nacionalnosti. Razni kompozitori i samouki muzičari komponovali sumelodije za ove fanfare, a takmičenja duvačkih orkestara, ostala su i do dana današnjegbanatska stvarnost.Poseban fenomen na evropskom i svetskom planu predstavljaju seljaci od pera, seljacipesnici, seljaci pisci, seljaci publicisti. Negovana u redovima banatskih pismenih seljaka,aktivnost je dobila značajan oreol za banatske zemljoradnike. Fenomen je nastavljen do23

pred kraj XX-og veka. U početku su objavljena knjževna dela, potom seljačkepublikacije, a i knjige pesama, proze, čak i teatra, produktivnih i inventivnih seljaka.Dvadeseti vek promoviše kulturnu profesionalizaciju Banatskog prostora. Od statutakulturne provincije, Banat prelazi na statut kulturnog centra, sa varijantom stvaraoca iizvoznika talenata. Da se bavimo samo domenima, jer su imena toliko brojna da ne mogubiti obuhvaćena u ovim stranicama.Na polju likovnih umetnosti Banat je podario Rumuniji, Mađarskoj, Jugoslaviji,Austriji, Nemačkoj a i drugim državama sa drugih kontinenata veoma cenjene i visokokotirane umetnike. Na planu pozorišta, simfonijske opere iste su zemlje imale glumce,interprete i soliste evropskog i svetskog nivoa. Evropska, pa čak i svetska kinematografija(vidi Holivud - Johnny Weismüller, Bèla Lugasi itd.) angažovala je glumce poreklom izBanata u glavnim ulogama u svojim znamenitim produkcijama.Pesnici i pisci, dramaturzi, eseisti i književni, pozorišni i filmski kritičari, napisali su iobjavili stotine knjiga dokazane vrednosti; napisane na raznim jezicima, objavljene krozprizmu jedne ili druge umetničke struje, tako da su njihova dela ušla u evropsku kulturnubaštinu. U domenu vojnih nauka, strategije i taktike, Banat je ponudio seriju značajnihmaršala i generala, vojnih inženjera evropske vrednosti. Na planu arhitekture, Banaćanisu se istakli u više glavnih gradova evropskih zemalja. U domenu tehničke nauke,ostvarenja ljudi iz Banata bili su od ogromne važnosti, počevši od prve noneuklidijanskegeometrije sveta (Bolyai Janos, Temišvar 1823), prvi avion sa motornim pogonom usvetu (Trajan Vuja, Pariy 1906) do na hiljade i hiljade pronalazaka patentiranih svuda usvetu.Eto dakle, jedan mogući uvod u veoma obimnom, interesantnom, ali ikompleksnom fenomenu, koji je delimično nepoznat: kulturna istorija Banata.Namera je bila samo da se označe nekoliko od istorijskih koordonata, uz želju dase prodube interdisciplinarne studije, obavezne za ovu kulturnu zrelugeneraciju, ali i za one buduće.24

OBICEIURI POPULARE DIN CALENDAR1 Ianuarie Anul Nou, SânvăsâiÎn ajunul Anului Nou se făcea calendarul de ceapă. În douăsprezece foi de ceapă– fiecare găoace fiind menită pentru o anumită zi a anului – se punea sare. Era credinţacă, în lunile în car esarea lasă apă, va ploua, iar în cele în care foile de sare vor fi uscate,va fi secetă.Dacă, în nouaptea de Anul Nou cerul era senin se considera că anul viitor va fisecetos, iar dacă cerul era noros, se credea că anul va fu ploios.Mai avea loc şi căutarea starei, soartei omului – menţionează învăţatul bănăţeanSimeone Mangiuca în Călindariu. Julianu, gregorianu şi poporalu românu (acesta dinurmă cuprinde în sine toate sărbătorile, datinile şi credinţele strămoşeşti cu comentariu peanul 1882), Brasiovu, Tipografia Alexi, 1881. Precum se făcea calendarul meteorologicdin ceapă, se făcea în unele localităţi în ajunul Anului Nou un Calendar de ceapă alnorocului. Adică foile de ceapă erau destinate membrilor familiei. Cei care în găoacelelor de ceapă aveau apă în dimineaţa Anului Nou se credea că vor avea noroc tot anul.Foile uscate arătau că vor fi fără noroc.Dar cea mai frecventă practică ritualică era aceea a ghicitului ursitului, obiceiulnumit în Banat Sânvăsâi. Până în zilele noastre s-a păstrat obiceiul ca sub trei farfurii săse pună diferite obiecte de către mama fetei, iar dimineaţa tânăra de măritat să scoatăobiectele de sub sub unul din „tăniere”. Prin analogie cu obiectele respective va fi ursitulfetei, adică soţul ei. Oglinda simbolizează frumuseţea, piaptănul – că soţul va avea dinţiimari, cărbunele – că el va fi negru, etc.Practicile de ghicit premarital aveau în vedere şi alt obiecte simbol, cum ar fi unstâlp al gardului. Fata, având ochii închişi era dusă în faţa unui gard din stâlpi, ca să punămâna pe unul dintre aceştia. Dacă stâlpul era drept, însemna că ursitul ei va fi chipeş,dacă stâlpul era strâmb, însemna că bărbatul va fi cocoşat.Se ma sconta pe însuşirile magice ale unor plante, care, fiind puse sub perină, fataîşi visa ursitul.Prin anii ̀70 ai secolului trecut, subsemnatul a consemnat următorul obicei în satulLuncani, din apropierea Făgetului timişean: în ajunul Anului Nou fata ieşea afară cu brâultrăgându-l după ea, până la Vraniţă şi zicea: „Nu deschid vraniţa, că deschid norocul!” –şi dădeau cu brâul peste lună, rugându-se:„ Lună, lună,Să te duci din sat în satSă-mi faci parte de bărbatÎn vis să-l visezCu ochii să-l văz!”Apoi fata culcându-se, punea sub pernă brâul şi un colac, pentru a-şi visa ursitul.Se credea că în noaptea de Anul Nou se deschid cerurile, că anumite animaledomestice, ca boul, vaca, berbecele, oaia (vitew sfinte în concepţia populară) primesc graişi pot prevesti viitorul stăpânilor. Tot atunci, din locurile în care sunt ascunse comori,izbucnesc flăcări.În toată noaptea de Anul Nou trebuie să fie întreţinut focul aprins şi să ardă olumânare la icoană, pentru a fi, tot timpul anului «bine» în casă.25

În dimineaţa de Anul Nou – pentru a fi noroc în casă – e bine să-ţi intre îngospodărie o persoană de sex masculin, îndeosebi un copil, acesta fiind «curat». Deaceea, mai ales la neamuri şi la vecini, colindă copiii, cu sorcova. Acum sorcova este unbeţigaş împodobit cu flori de hârtie colorată. Sorcova aceasta, artificială, a fost precedatăde o nuia, mai precis de o mlădiţă înmugurită de pom – în primul rând din măr. Într-ovariantă mai nouă sorcova era formată din trei mlădiţe, care se împodobea cu lână vopsităsau cu hârtie colorată. Copiii ating cu sorcova persoanele sorcovite, urându-leprosperitate, sănătate. Înainte se credea că sorcova are puteri supranaturale – astfel că,prin atingere cu ea – deci prin magie de contact – îşi va aplica virtuţile germinative, dândvigoare, prosperitate.Mai demult, obiceiul sorcovitului era răspândit numai dincolo de Carpaţi – dinOltenia până în Dobrogea. În Banat a început să se răspândească în mai ales în mediulurban, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale.Cel mai cunoscut text al sorcovei generalizat, acum, în toată ţara, este următorul:Sorcova, veselaSă trăiţi, să îmbătrâniţi,Ca un măr, ca un păr,Ca un fir de trandafir,Ca merii, ca perii,În mijlocul verii,Tare ca piatraIute ca săgeataTare ca fierul,Iute ca oţelul!La anul şi la mulţi ani!5 ianuarie – Ziua CruciiO parte a practicilor magico – rituale din această zi – ajunul Bobotezei – suntaceleaşi ca în noaptea de Anul Nou, mai cu seamă cele privind ursita şi norocul,bunăstarea şi sănătatea oamenilor în anul nou.Fetele «fură» fire (măcar unul) de busuioc din vasul cu apă sfinţită (aghiasmă)al preotului care sfinţeşte casele creştinilor ortodocşi, pentru ca busuioculrespectiv să-lpună sub pernă, ca să-şi visese ursitul. Se crede că, atunci, îngerul păzitor le aratătinerilor încotro leva fi norocul în căsătorie.Se posteşte toată ziua, iar seara se face priveghere în rugăciuni, până după miezulnopţii, pentru a avea noroc. Unii cred că, procedând astfel, vor vedea deschidereacerurilor, acesta fiind un semn sacral că sunt buni creştini.În unele localităţi ale Banatului spre seară se practică obiceiul colindatului cuViralesia, dar îăn mai multe sate acest obicei se ţine a doua zi, numindu-se ciurală.Acesta se desfăşoară astfel: grupul de băieţi, având clopoţei sau talăngi, înconjoară caseleşi în mod special grajdurile şi anexele gospodăriei, rostind, în cor, stihurile: Chiraleisa /Spic de grâu / Până-n brâu, / Roade bune / Mană-n grâne.26

Filipii de Iarnă(30 ianuarie – 2 februarie)La sfârşitul lunii ianuarie şi începututl lunii februarie era sărbătoarea tradiţionalăFilipii de Iarnă, consacrată unor divinităţi mitice, în număr variabil (3-7). Sărbătoareaaceasta era ţinută îndeosebi de cobani, pentru protecţia turmelor împotriva lupilor.Calendaristic, tradiţionala sărbătoare marca sfârşitul perioadei de împerechere a lupilor,începută la Filipii de Toamnă (11 octombrie – 21 noiembrie).Etnologii consideră că Filipii sunt zeităţi păgâne care reprezentau spiritele lupilor.Unii dintre cercetători fac legătura în Filipi şi credinţa dacilor în animalul totemic – lupul,ca protector al seminţiei lor. Alţi istorici ai culturii susţin că zilele dedicate Filipilor îşi auobârşiile în Lupercalia romanilor.Tradiţia prevedea anumite interdicţii în aceste zile, cum ar fi torsul, cusutul,scoaterea cenuşii din vatră, împrumutul unor obiecte, găurirea unor obiecte, lucrul cufoarfecele etc. Dar, totdată, sunt obligatorii efectuarea unor activităţi, acestea fiindinvestite cu virtuţi magice prin analogie: „fiertul rufelor, căci apa clocotită arde botullupului, lipirea cu lut a deschizăturii cuptorului pentru ca ochii şi botul lupului să nu sedeschidă, legarea foarfecilor sau gurii sacilor cu două noduri, ca gura lupului să rămânălegată” (Vasile Pistolea, Sărbători religioase şi datini la români, Editura Marineasa,Timişoara, 2006, p. 72).Se credea că, dacă se ţinea sărbătoarea Filipilor, gospodăria este ocrotită de şerpi,strigoi şi incendii.Simeone Mangiuca consemnează sărbătoarea trdiţională Mărtinii de iarnă (care,de fapt, este aceea a Filipilor) la 1 februarie. El notează că: „Mărtinii de iarnă, trei lanumăr, cad totdeauna 40 de zile după Crăciun, astfel încât cel de mijloc, numit şi«Mărtinu cel mare» cade totdeauna pre «Întâmpinarea Domnului» (aducerea la templu aPruncului Iisus de către Fecioara Maria, la 40 de zile de la naştere. n.n. Aurel Turcuş).Mărtinii se serbează cu nelucrare contra lupilor (40 zile înainte de Crăciun încă seserbează 3 Mărtini) (...) În multe comune (sate) numeroase familiii sântuiesc pre«Mărtini» de patroni ai casei (pre alocurea se numesc şi Sâ-Mărtini)”.Stretenia(2 februarie)Pare cam ciudat faptul că Simeone Mangiuca nu numeşte sărbătoarea tradiţionalădin 2 februarie Stretenia. El o numeşte Ziua Ursului care „cade totdeauna preÎntâmpinarea Domnului”. El consemnează credinţa populară legată de această zi, anumecă atunci „iese ursul din grotă (peşteră) şi joacă ca în asie juru împrejuru, apoi, dacă estesoare şi-şi vede umbra, el iarăşi se bagă în grotă şi nu iese, adică doarme 6 săptămâni şichiar atâta ţine încă iarna, iară dacă nu-şi vede umbra, atunci rămâne afară şi iarna (frigu)se întrerupe. 3. Până la Ziua Ursului este bun de semănat grâu. În multe sate numeroasefamilii sântuesc Ziua Ursului de patron al casei”.Am văzut mai înainte că în Banat, – potrivit informaţiei lui Mangiuca – la fel, la1 februarie, la sărbătoarea Mărtinilor de Iarnă, numeroase familii sărbătoareau prazniculfamiliei având „patroni ai casei” Sâ-Mărtini.27

Instituirea praznicului casei sub un asemenea „patronat” mitic ne indsituie săsusţinem că acest obicei nu l-au preluat românii de la sârbi, cum consideră unii etnologi.Este un obicei precreştin, autohton, legat de cultul ursului.Numele acestei sărbători tradiţionale, potrivit tradiţiei orale, ar veni de la SfântaStretenia (inexistentă în calendarul ortodox creştin) „lăsată de Dumnezeu pentru a aducebine oamenilor când se roagă la ea” (Vasile Pistolea, op. cit., p. 154). Interesant este căziua acestei sfinte „este nefastă, cu ceasuri rele: cine se naşte sau face nuntă în această zinu-i merge bine” (ibidem)În această zi nu este bine să se lucreze, căci se îmbolnăveşte, se paralizează. Seinterzice tăiatul cu foarfeca, fapt care va contribui la sporirea gândacilor; nu se mătură casă nu fie ferite vitele de streche.După calendarul de stil vechi, Stretenia (Strecenie – în Banat) cădea în 15februarie, astfel că era şi o marcă a cumpenei dintre iarnă şi vară.Reţinem că în calendarul popular românesc există mai multe zile ale ursului, ceeace învederează bogatele virtuţi mitice ale acestui animal. Era sărbătorit la Martinii deIarnă (1-3 februarie), la Ziua Ursului (2 februarie), la Sâmbăta Ursului (la Moşii de Florii,în sâmbăta lui Lazăr sau toamna, la Sf. Andrei, în 30 noiembrie).O interesantă simetrie în calendarul popular este marcată de cele mai însemnatezile ale ursului – 1 august şi 2 februarie – care împart anul în două părţi egale.Ursoaicele fată la începutul lunii februarie când se celebrează Martinii de Iarnă.Mărţişorul(1 martie)Majoritatea etnologilor consideră că obiceiul mărţişorului este de origine romană.În epoca începerii omului nou, la romani, la 1 martie, ei sărbătoreau, în această zi,Matronalia – o zi specială consacrată femeilor, când bărbaţii le ofereau daruri soţiilor lor.În mărturiile despre mărţişor, din secolul al XIX-lea, se arată că băieţii ofereaumărţişoare fetelor, la 1 martie, pentru ca acestea să fie frumoase şi drăgăstoase şi să nu fiepârlite de soare în timpul verii. Se mai credea că, prin purtarea mărţişorului, holdele vor fimai rodite.Cu timpul, mărţişorul – format, mai demult, dintr-o monedă de argint, găurită,prin care se introducea un şnur din aţă albă şi din aţă roşie - a devenit un simbol alpreţuirii şi dragostei pentru o anumită persoană de sex feminin şi chiar, mai nou, o simplă„atenţie”, prin care se doreşte ca obiectul (artizanal) să-i fie de bun augur.În vechime, mărţişorul era purtat de copii, la încheietura mâinii, dorindu-se caacesta să le fie pentru sănătate şi pentru noroc.Mai demult acest „talisman” protector era purtat până la o anumită sărbătoare,îndeosebi până la Florii, Paşti sau Armindeni (1Mai) sau până la înflorirea unor pomi(măr, vişin, zarzăr) sau arbuşti (mai ales măcieşul), când fetele îl aninau de crengileînflorite, ca să fie la fel de frumoase. Copiii îl purtau douăsprezece zile sau douăzeci şiuna de zile. Alţii, doar până când vedeau primele berze sosite în ţară. Aruncând dupăbarză, ei spuneau: „Na-ţi negreţele / Şi dă-mi albeţele!”.În vremea noastră, mărţişorul a devenit un obicei generalizat, la oraş având chiaro mai mare amploare decât în mediul rural. sau Dragobetele de dragoste, ambele28

personaje mitice, care au „povestea” lor mitologică, pe care o vom prezenta-o pe scurt.Dar înainte menţionăm că Mangiuca aminteşte unele practici care sunt credinţe în sine, cucaracter magic, unele – nefiind explicate de el – rămân nedesluşite, cum sunt, bunăoară:facerea apei de dragoste şi facerea şi purtarea legăturii de mărgele (scontându-se,probabil, tot pe efectul magic erotic al acestora). Din păcate nici despre modul cum sefăcea mărţişorul şi despre semnificaţia acestuia în mentalitatea populară, mangiuca numai scrie nimic. În schimb, suficientă sieşi este menţiunea în legătură cu punerea mâiniipe şarpe pentru ca omul să rămâie sănătos tot anul.J O C U L P O P U L A Rla Rusalii, la colindat, la rugăHora – joc de grup prin prinderea mâinilor în cerc – este la obârşie un dans ritual,solar. Etimologia cuvântului ne conduce la vechii evrei, la corul antic. Pentru vechimeahorei în spiritualitatea românească pledează şi faptul că aceasta figurează ca motivdecorativ principal (reprezentare antropomorfică) din constelaţia arhaicelor motivefundamentale din arta populară: soarele, pomul vieţii, calul, şarpele etc. Se spune că latemelia dansului românesc este hora din care s-au păstrat brâiele, sârbele, bătutele etc.,apoi, mai nou, numeroasele variante ale jocului „de doi”.Avem mărturii ale străinilor, din urmă cu câteva secole, care atestă admiraţiaacestora pentru vivacitatea şi frumuseţea jocului românesc. Istoricul maghiar Istvanfficonsemneayă că, la încoronarea împăratului Rudolf al II-lea, în 1572, poetul Ballasa adansat „jocul păcurăresc” (căluşarii), fiind mult apreciat de asistenţă. Tot datorită unorrecunoscute virtuţi ale jocului popular românesc, în anul 1647, când s-a ţinut dietaUngariei la Bratislava, s-a jucat „dansul valah”. În Polonia, prinţul Rodzwil, ginerele luiVasile Lupu, dansa „a la valaque”. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Griselini,în cartea sa despre Banat, apărută în anul 1780, refernindu-se la populaţia autohtonă,românească, arată că „Marea plăcere a acestui popor este dansul (...) strâns legat dedatinile lor relicioase”. Astfel, chiar şi cu ocazia celor mai mari sărbători, precumBunavestire, Naşterea şi Învierea Domnului şi Ziua Morţilor, care cade la români în adoua zi de Paşti, ei dansează pe pământul sfinţit, adică în curtea bisericii, unde înprealabil aduc cu toţii mâncare de acasă, pe care o mănâncă în comun. Aceste dansuri,executate de ambele sexe, în sunetele fluierului ori al cimpoiului, constau din anumitecercuri în care se învârtesc, când mai repede, când mai încet, făcând şi diferite mişcări cucapul şi trupul. în acelaşi timp flăcăii aruncă iubitelor sau logodnicelor lor priviriafectuoase.În lucrarea Drumeţii şi destine, de Johan Vaspar, apărută la Gotha în anul 1791,în limba germană, se arată referitor la românii bănăţeni că: „Niciodată nu are loc vreosărbătoare la care să nu se danseze. Uneori dansul se ţine în curtea bisericii, dar cel maiadesea pe locurile virane din sate. Când se adună tinerii, observi cu uşurinţă că fetele numerg niciodată împreună cu băieţii. Ele rămân laolaltă, despărţite de băieţi, ba pudoareamerge uneori atât de departe încât nu îl iau de mână pe băiatul cu care dansează, ci iau obatistă în mână al cărei capăt opus îl oferă partenerului de dans. Acesta îl apucă şi în acestfel dansează cu fata, fără a îndrăzni să o ia de mână fără încuviinţarea ei”. Evidenţierea29

unei asemenea pudori, manifestată în timpul jocului popular românesc este, din câte ştim,singulară în cadrul atestărilor documentare în acest domeniu al culturii noastre populare.Steube descrie, ca bun observator, desfăşurarea jocului popular românesc dinbanat: „La români dansurile încep în felul următor: când tinerii sunt adunaţi pentru dans,ăşi face apariţia un ţigan cu un cimpoi sau cu ceva ce seamănă a vioară şi începe să cântecum se pricepe mai bine. De îndată doi sau trei băieţi se iau de mână, îl trag pe «virtuoz»în mijlocul lor şi dansează în jurul lor. Treptat, treptat, vin şi alţi flăcăi şi, astfel, cerculdevine tot mai mare. Deoarece, de obicei, fetele nu sunt invitate la dans, ci vin de la sine,ele au cu adevărat avantajul deloc neînsemnat de a-şi alege singure partenerul care leplace cel mai mult. Pe acesta îl iau de mână şi îi oferă batista. Băiatul face pedată loc cumâna cealaltă, pentru ca fata să poată intra mai uşor în cerc. Dansul în sine constă înfaptul că se aşează pe rând piciorul stâng în spatele celui drept şi pe acesta iarăşi înspatele celui stâng, făcându-se în acelaşi timp o mişcare cu partea de sus a corpului, învreme ce dansatorii se rotesc în jurul ţiganului aflat la mijloc. Îndată ce ţiganul îceteazăsă mai cânte, cercul (hora, de altfel, n. Aurel Turcuş) se rupe şi, într-o clipă, fetele suntiarăşi lângă prietenele lor, iar băieţii lângă ortacii lor – aşa cum am mai spus – ei nu seamestecă niciodată laolaltă”.Cărturarul bănăţean Damaschin Bojincă Răspundere dezgurzătoare la cărtireacea de Hale, Buda 1828 (ediţia în limba latină a fost publicată în anul 1927) scrie desprecăluşari pornind de la Colisalii care „săltau în tot anul către luna mai pe muntele acelaunde au ţinut Romulus joc când au răpit romanii femeile sabinilor şi altor neamuri cevenise la privirea jocului şi aceasta se făcea spre aducerea aminte a răpirilor sieşi muieri(...) În cap purtau pălărie sau galeră (sic) şi săltând cântau vechile acele versuri, care petimpul lui Horat abia le putea oarecine înţelege (...). Colisalii aceştia şi până astăzi se maiţim în Ardeal şi prin Bănat şi se cheamă căşuşeri, iară prăste ei mai mare, după a căruirânduială joacă şi fac toate, se numeşte Vătav, adică Vates ”.În „Calendarul Românesc”, Buda, 1929 (p. 38 - 118) a fost publicat Dialogu sauvorbire între învăţătoriu şi şcolariu despre romani şi români, material nesemnat, daratribuit, în mod convingător, lui Damaschin Bojincă (Valeriu Leu, Despre DamaschinBojincă şi martin Opitz) în volumul „Cultură şi societate în epoca modernă”, ediţieîngrijită de Nicolae Bocşan, Nicolae Erdoiu, Aurel Răduţiu, editura „Dacia”, Cluj –Napoca, 1990.În Dialogu ..., autorul consemnează: „Aceşti jucători se numeau, la romani,Colisalii, eară la noi îi nomim Colaşari. Cel mai mare din Colisalii la cei vechi se nomeavates, eară la noi se zice vataf” (Despre tratarea comparată a obiceiurilor romane şiromâneşti vezi lucrarea fundamentală a lui Damaschin Bojincă, Anticile romanilor,apărută la Buda în două tomuri, 1832-1833. Pentru o sinteză privind contribuţiileetnologice ale acestui învăţat: Leontin Ghergariu, Preocupările etnografice şifolclroistice ale lui Damaschin Bojincă, în „Anuarul Muzeului Etnografic alTransilvaniei” pe anii 1959-1961, precum şi I. Taloş, Începuturile interesul pentrufolclorul românesc din Banat, în „Studii de istorie, literatură şi folclor”, 1964).Între manuscrisurile rămase de la Nicolae Stoica de Haţeg s-a găsit consemnareaintitulată De însurăciuni cu nunţile românilor împrejurul Mehadiei, scrisă în anul1830. În anul 1873 Damaschin Mioc a valorificat textul inedit în articolul Elemente deetnografie şi folclor la cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, publicat în „Revista deetnografie şi folclor” T.18 (1973) p.299-309. Apoi, textul Însurăciuni... a fost publicat dedamaschin Mioc şi Costin Feneşan în volumul Scrieri (Cronica Mehadiei şi BăileHerculane. Poveşti mosăsti scolarilor româneşti. Varia) Editura Facla 1984.30

La început autorul recitează: „iar nunţile româneşti cu rânduială, pre leage,următoarele tesemonii au avut: (...) aşa spune fecioru mâne-sa care fată i-ar plăcea, precarea după Paşti la joc au văzută. Iar mai vârtos aşa tinerii să poată vedea în cele zece zilea serbării Rosaliilor, în care zile prin toate satele jocuri se făceau. uneori aveaudin satullor sau din vecinătatecei trei căluceri cu bloju lor. Într-alţi ani se făceau cele trei crăiţe cucraiu lor, după datina sa, fealuri de jocuri voiniceşti ştiau juca şi totul, bărbaţi, femei, înprivelişte se aduna”.Este magistrală descrierea costumului special al căluşarilor din Banat şi detaliatadesfăşurare a jocului lor: „Cei trei căluceri, feciori în cămăşi de pânză albă, cu flori,pumnaşi, vărgat cusută, scurtă, cioareci albi de lână, obeale, opinci, pinteni de hier, laţi cutrei rotiţe zdrănconele la ei, cu brânr roşii, cu lănturele încinşi, cuţite la brâu, la grumazi,peşchire de mătase neagră, lung ca un şal, la gât capetele slobozite îndărăt şi înainte, încap gujmane de jder, fundu lung, unguresc, de postav bun, roşu, pre umăre slobozit.Aveau voivodă mai mare , crea ce poruncea, ei făcea. Jocurile lor cu sabia în dreapta,dară şi cu buzduganu juca voiniceşte, drept în sus, în genunchi, şi pre spate, bătândpintenii, de jos sus sărea. Cimponieru lor feluri de jocuri le da , iar bloju lor, un om prostprefăcut, măscărit în peatice îmbrăcat cu peale de căprioară în cap şi cu roată în mână,acesta pre de laturi sărea, juca, se schimoşia. Voivoda, frumos îmbrăcat cu fibeari şicălţuni încălţat, cu buzduganu pe mână âmbăierat, juca. Gloatele, feciori, feate mari îndanţu căluceanilor la Voivodă aă prindea, featele, nevestele tinere, toate în vigane albe cazăpada îmbrăcate şi de-a se cunoaşte cu feciorii giuni. cu căluceanii se întreceau, uniiînvingea. Alţi feciori, copiii, de-acasă-şi aduceau oao clocite cu careei în bloj zvârlea.Călucenii cu boata alerga, zvârlea. Călucenii în toate zilele alte gazde aveau chemaţi, săospăte, căluşu juca. Aşa toate zilele jocuri făcea, oameni cu femei, toate să aduna, pâni,brânză, oao le aducea şi bani la da.După aproape trei decenii, în „Foaie pentru minte şi literatură” (Braşov) 22/1859,125 – 126, a apărut articolul (nesemnat) Jocul şi portul românilor din Foen (Foeni, jud.Timiş). Aici se face descrierea Jocului mare din a doua şi a treia zi de Paşti. Semenţionează că jucătorii cei mai buni se numesc căluşeri.Din anul 1859 a rămas manuscrisul lui Partenie Gruescu din Sinteşti, judeţulTimiş, intitulat „Descrierea etnografică şi topografică a comunitărţii şi circumstanţele eidin Sinteşti după înalta poruncă a Excelenţei sale Domnului Guvernator al nostru GrafIoan Coronini de Cromberg, prin circulariul măriei sale Domnului nostru Episcop SamuilMarşevici, din 4 februarie 1859, No 113, nouă comunicată şi pusă în lucrare şi prinPartenie Gruescu parohul Sânteştiului prelucrată”. Din „înalta poruncă”, cărturariilocalităţilor trebuiau să răspundă la un chestionar lansat pentru a se aduna date necesarerealizării unui proiect ce prevedea „a se compune şi tipării o Etnografo – topograficădescriere a Ţarei Serbo – Banatice şi Graniţei Milităreşti”. Este vorba de unitateaadministrativ – teritorială, constituită după Rewvoluţia din 1848 – 1849, cuprinsă înImperiul Austriac sub denumirea de Voievodina Sârbească şi Banatul Timişan. Aceastăunitate administrativă era comndusă de un guvernator, numit de împăratul de la Viena şidepindea direct de Curtea de aici. Unitatea administrativă a Voievodinei sârbeşti aBanatului Timişan a fost desfiinţată în anul 1860 şi prin urmare n-a mai fost elaboratămonografia acestei provincii.Materialul consemnat de Partenie gruescu în anul 1859 stă sub semnul deplineiautenticităţi etnografice, pentru că acesta cunoştea foarte bine realităţile locale, fiindnăscut la Sânteşti, unde şi-a trăit copilăria, iar în perioada 1834 – 1861 a fost preot încomuna natală. În „Tibiscus” – anuar al Muzeului Banatului din Timişoara, pe anul 1972,31

au fost publicate fragmente din capitolele II, III, IV din manuscrisurile la amintitulchestionar, aceste părţi fiind selectate după criteriul importanţei de natură etnografică. Însecvenţa Petrecaniile lor la jocurile publice se arată că acestea „sunt vrednice de laudă,că locuitorii din Sânteşti se poartă cu toată bunăcuviinţa, însă joacă un joc greu, artificio,rămas în moştenire de la străbunii lor romani (credem că e vorba de jocul căluşailor – n.n.Aurel Turcuş) şi au nişte strigări în versuri care foarte nimerite se lovesc (porivesc – n.n.A.T.) cu tacturile jocului, precum: Haidă, sară, să dăm hora. Nu ştiu aş juca, mai bine teaşsăruta. Hopa-hopa c-a zis popa. Sărută-ma, mândră dragă, ce porţi gura ca o fragă, ceai grumaz cu mărgele şi cu ochi de viorele. Au şi strigături ironice: Toată ziua hop şi ţupşi sara nimic nu-nbuc, că de joc îi cumu-i focu, dar de lucru pute locu – şi altele maimulte foarte sunt.”.În circuitul ştiinţific al folcloristicii româneşti au intrat lucrările despre căluşeriale lui Aureliu Iana (Căluceniul sau Căluceriul. Credinţe şi datini, în „Luminătoriul”,Timişoara, 11 (1890), 17-18: Foişoara (De asemenea în „Fmilia”26 (1890) 66-67) şiSofroniu Liuba – Jocuri copilăreşti. Dansuri poporale din Maidan (BanatulTimişoarei), apărut în „Tinerimea Română” 1 (1898). Sunt prezentate aici douăzeci şiunu de jocuri de copii, 4 descrieri de dansuri populare: Ardeleana, Căluceriul, Căţeaua,Ciocaia (cu 11 strigături). Deţin o dactilogramă (183 pagini, coli ministeriale) pregătităpentru tipar în anul 1938. E vorba de lucrarea: Sofronie Liuba învăţător, Aureliu Ianapreot – Monografia comunei şi hotarului Maidan, jud. Caraş, Ediţia a II-a, revăzută şiîntregită din publicaţiile folcloristice de prof. Dionisie Iana (Ediţia I fusese: Topografiasatului şi hotarul Măidan de Sofronie Liuba învăţător şi Aureliu Iana paroh, imprimatăîn anul 1835 la Tipografia Diecesana din Caransebeş, care nu cuprinde materialele defolclor incluse în volumul dactilografiat). Aici este inclus textul Căluceniul saucăluceriul, acesta fiind un material de excepţie, ultima consemnare reprezentativă aobiceiului în Banat, având o încărcătură mitico-magică extraordinară, rămânând prinaceasta un document etnologic fundamental. Citez din acest material cuprins îndactilogramă:„Pe cei îmbolnăviţi (pociţi, paralizaţi) de sfinte (miluite), călucenii ştiind jucajocul lor, îi pot vindeca în cele 11 zile începând de la Rusale, până la Todoresie (marţea, adoua săptămână după Rusale) (...)La jucarea călucenilor se recer 11 iuşi, după numărul zilelor, în care au de jucat,dintre care doi sunt cărăbaşi, unul este voivod, unul ceiuş (teiuş) şi unul bloj. Toţi,adunându-se la un loc, depun un jurământ, că vor păzi legea sfintelor care constă: de a sereţinea de la cele lumeşti, nu se vor uita în faţă la femei, vor juca fără oboseală, încontinuu, când se va cere să joace peste vreun bolnav, se vor ruga la sfinte, nu vorascunde nimic unul de altul, nu se vor despărţi unul de altul. Îşi aleg apoi un vătav (decomun aclea care ştie mai bine datinile şi joaca), un Ceiuş şi un Bloj.Vătavul este comandantul. El poartă sabia şi pistoalele la brâu şi ce comandădânsul, aceea trebuie să facă ceilalţi căluşeri (...) Ceiuşul poartă la brâu boz, leoştean şi ai(...) Blojul poartă totdeauna cuşmă (clăbăţ) alb, făcut din piele de capră, spre deosebire deceilalţi care poartă cuşme sau albe sau negre (laie), dar din piei de oaie.Toţi au pinteni şi umblând sau jucând, bat călcâile, ca să sune pintenii (...)Pentru a fi vindecat, cel bolnav se pune pe pământ, cu faţa-n sus, la capul lui sepune şofei (vas) cu apă, aflându-se în el un pahar nou.Începând cărăbaşii a zice ciocana, apoi bătuta şi apoi sărita, călucenii joacă fiecareunul după altul, în jurul bolnavului şi fiecare la comandă, având cuţit fac în aer cruce lacap, la picioarele şi laţurile bolnavului, iar blojul cu biciul îi înconjoară şi face şi el32

asemenea. Apoi voivodul în spatele bolnavului face cruce cu sabia odată, repetândaceasta şi cu piciorul cel drept, trece peste el. Asemenea fac şi ceilalţi căluceni, dar cudeosebirea că numai cu piciorul şi nu cu cuţitul. Aceasta se repetează de trei ori. A treiaoară unul din căluceni, având pistol, îl sloboade, stând la partea stângă a bolnavului. Dacăpistolul nu se sloboade, jocul se repetează până atunci când pistolul se sloboade. Lapocnetul pistolului, Blojul lovind bolnavul cu pistolul, iar Ceiuşul aruncă şofeiul cu apă,bolnavul se ridică şi se mişcă din locul unde a zăcut. Asemenea fac şi ceilalţi căluşeni.Ciocana se joacă de vătav şi căluceni în cerc în jurul bolnavului, bătând din călcâi(această formă de joc are asemănare cu figura a treia din căluşarul modern (subliniereanoastră – A.T.).Zbătuta iarăşi se joacă în cerc, bătând cu călcâiele şi umblând în vârful degetelor,dar fără a ajunge talpa la pământ.Asemenea se joacă sărita în cerc, unul după altul, dar nu prinşi, bătând călcâile înpământ. (Această figură încă seamănă cu figurile din căluşer, adică cu amintitul mai susjoc „modern”al căluşarilor)”.Textul integral l-am publicat în „Paralela 45” – supliment de cultură, literatură şiartă al ziarului „Renaşterea bănăţeană”, în anul 1995.În „Gazeta Săteanului” (Bucureşti) 18 (1901 - 1902) 311 – 313, 354 – 355 a fostpublicată lucrarea Jocul căluşarilor în Banat. Studiu de folclor de S. Neculcea, autor caremi-a rămas necunoscut. Acesta a fost preocupatde jocul căluşarilor, aşa cum dovedescîncă două lucrări pe această temă, publicate de el în aceeaşi revistă (Explicarea joculuicăluşarilor în „Gazeta Săteanului” (Bucureşti) 18 (1901 - 1902) 403 – 404, 441 - 442) şiJocul căluşarilor în Oltenia („Gazeta Săteanului” (Bucureşti) 18 (1901 - 1902) 368).După trei sferturi de veac Sanda Larionescu, de la Muzeul Satului – Bucureşti, apublicat studiul Destructurare şi permutări funcţionale în căluşul bănăţean, care a apărutîn volumul „Tibiscus - etnografie”, îngrijit de mine, acesta fiind publicat de MuzeulBanatului Timişoara, în anul 1975. Pe bună dreptate arată autoarea că: „Raportând«căluşerul» sau «căluceriul» la modelul bănăţean reconstituit dupădescrierea lui sofronieLiuba, cât şi a lui Aureliu Iana, aşa cum putea fi întâlnit la sfârşitul secolului trecut, castructură compactă, cu funcţii statuate tradiţional, prin transmiterea şi receptareasemnelor codului căluşeresc, în procesul comunicării dictate de contextul situaţional aldesfăşurării obiceiului , el apare astăzi destructurat şi eterogenizat ca formă, prinsuprimarea a însăşi semnificaţiei şi mărcilor primare (...) Deplasarea în Banat a datei lacare se ţinea căluceriul, de la Rusalii la rugă (comunele Marga, Turnu – Ruieni, Băuţari,Berzovia, Caraşova, sat Biniş, jud Caraş - Severin) sau mai rar la alte sărbători – Paşti,Lăsata secului, Crăciun (comunele Sânpetru Mare, Victor Vlad Delamarina, Bucovăţ,jud. Timiş) a dus la atrofierea şi apoi la suprimarea motivelor rituale ale modelului (...)Memoria colectivităţii a eludat ritul, reţinând doar aspectul profan al adansului căluşăresc”. Aceasta este a doua fază a căluşarului bănăţean. A treia fază a căluşarului este cea avieţii sale scenice care – dacă îndrumătorul coregraf este nepriceput – înseamnă o totalădesprindere de structura tradiţională a jocului specifică în Banat.Fiind etnograf la Muzeul Banatului, în anul 1973 – 1974 am efectuat cercetări îndomeniul culturii populare în Valea Bistrei – din Judeţul Caraş – Severin. Ştiind dinaintedespre faima formaţiei de Căluşari din localitatea Obreja (la 11 km distanţă deCaransebeş) aici m-am interesat de această temă. Obrejenii susţineau că echipa decăluşari din această localitate a fost formată de Moise Groza, (viitorul erou de la Plevnaîn 1877) în 1872, ca să joace la nedeia din acel an, la Sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel (28iunie). A doua zi de rugă.33

(Mai adăugăm, în paranteză, că, în cea mai bogată vatră folclorică din judeţulTimiş, anume în cea a Făgetului, aşa după cum menţionează poetul şi cercetătorul IonCăliman: „În unele localităţi, concomitent cu obiceiul colindatului, se practică şicăluşerul, cu cele 12 figuri hotărâte şi bine cumpănite ale sale, cu Hora şi BătutaCăluşerului (Banu Mărăcine)”.Ion Căliman descrie şi costumul de căluşeri al colindătorilor, acestea având:„costumul popular cunoscut, căciulă ornamentată cu panglică tricolor, pană de fazan şiverdeaţă, brâu tricolor ţesut (se mai păstrează multe în zonă), peste umărul stâng, îndiagonală căprariul (dubii poartă două asemena panglici în diagonală), un alt tricolor,cămaşă de căluşer (în localităţile în care dansul respectiv se practică împreună cuobiceiul), dubele ornamentate cu mască zoomorfă de cerb (mai rar capră)”.În lucrarea biografică Un erou bănăţean al Independenţei de lt. col. GheorghePreda şi maior Liviu Groza (strănepot al generalului Moise Groza) se menţionează: „Înanul 1862, după absolvirea şcolii, Moise Groza este repartizat, pentru efectuareastagiului, la trupă chiar în regimentul românesc de la Caransebeş. Aproape patru ani dezile a servit ca elev instructor (cadet) în unitatea de pe malul Timişului, petrecându-şitimpul liber mai mult la Obreja, în mijlocul familiei şi mergând cu flăcăii şi fetele din sat,la horă. mare iubitor al cântecului şi dansului popualr, cum îl va caracteriza SextilPuşcariu, el devine animatorul unor manifestări culturale în rândurile grănicerilor români,fiind chiar conducătorul (vătaful) primei formaţii «căluşării» din Obreja care avea să-şicucerească o bine meritată faimă în tot Banatul, România şi chiar peste hotare”.Constatăm că evoluţia (transformarea) dansului căluşerilor din Obreja (şi, desigurcă fenomenul s-a întâmplat, la fel, şi în alte localităţi bănăţene) de la joc ritual la Rusalii,la joc de scenă a trecut prin faza de joc la rugă, adică la sărbătoarea satului, când se ţinehramul bisericii, adică marcarea calendaristică a prăznuirii sfinţirii acesteia.La Obreja a fost interesant de urmărit ce rol a avut Jocul căluşarilor în viaţacolectivităţii de aici şi după ce acesta a devenit dans de scenă.După ce Moise Groza s-a stabilit în România (Banatul făcea parte atunci , dinMonarhia Austro-Ungară), conducerea echipei de căluşari din Obreja a fost preluată deDionisie Pilu (Bedosu). Am fost informat că formaţia cu noul vătav a participat la marilemanifestări culturale de la Budapesta, organizate la aniversarea mileniului Ungar, aceastafiind în anul 1896.După cum se arată în „Îndrumătorul cultural” (Bucureşti) nr. 4 din anul 1958,Căluşerii din Obreja – fiind vestiţi în Monarhia Austro-Ungară – au fost invitaţi la Viena,să susţină un spectacol la palatul imperial, împrejurare în care au fost fotografiaţi. Înarticolul din publicaţia amintită se spune că obrejenilor le-a fost cu mult folosextraordinarul lor dans în faţa împăratului Francisc Iosif.La Curtea din Viena, obrejenii au însufleţit jocul căluşarilor cu jocul interesuluilor. Mizând pe faptul că maimarii imperiului au fost fascinaţi de dibăcia lor, ei i-au cerutde la Franz Ioseph să i se dea Obrejei pădurile din preajmă şi Muntele Lespegioara,pentru folosinţă de către obştea localităţii.După 35 de ani, Romulus Vuia (bănăţean din Comloşu Mare, judeţul Timiş), celmai mare etnograf al României (care a scris şi un important studiu despre Căluşari) a dusla Londra formaţia de dansatori din Obreja. Acolo şi-a ilustrat cu jocul lor comunicareadespre jocul căluşarilor, susţinută la un Congres internaţional de antropologie. Îmi spuneabătrânul Nicolae Munteanu din Obreja că, la acel congres, învăţaţii i-au îmbrăţişat şisărutat pe toţi căluşarii, iar unul dintre ei a rostit un discurs în care îi ţinea numai în laude,după cum au înţeles ei, din traducerea făcută de Romulus Vuia, care a încheiat cu o34

părere de mirare a cuvântătorului neamţ, anume că toate vorbele specialiştilor de la aceaîntrunire ştiinţifică nu înseamnă nici cât o ceapă degerată, faţă de jocul românilor dinBanat... Şi îmi mai spunea informatorul meu că obrejenii au stârnit mare senzaţie înLondra, furnicarul de lume se călca în picioare ca să-i poată vedea pe malul Tamisei,unde jucau tot aşa, în largul lor, pe malul Bistrei.După ce „cuceriseră” Londra, căluşerii obrejeni, începând cu anul 1937, sepregăteau „să cucerească” America. Şi-ar fi îndeplinit dorinţa aceasta în anul 1939, dacăn-ar fi început Al Doilea Război Mondial, pe scena căruia nu mai era loc pentru joc, cinumai pentru nesfârşitul spectacol al morţii.Să nu ne mai gândim, acum, la acele cumplite vremuri, ci să ne bucurămamintindu-ne de alte momente înălţătoare din viaţa echipei de căluşari din Obreja care –miraculos – n-a putut să fie nimicită de războaiele omenirii, astfel că, în satul natal, înzonă sau în alte părţi ale ţării, aceasta s-a bucurat de aprecieri superlative.Ne întoarcem iar la îndepărtatul veac al XIX-lea. Atunci, în anul 1896, laînfiinţarea „Foii diecesane” din Caransebeş, pentru marcarea acestui moment important s-a organizat o manifestare culturală, la a cărei susţinere a fost invitată şi formaţia decăluşeri din Obreja, ceea ce înseamnă că aceasta se învrednicea de o mare preţuire dinpartea prestigioasei Eparhii Greco-Ortodoxe Române a Caransebeşului.În anul următor, în 1877, obrejenii şi-au sărbătorit implinirea a 25 de ani de laînfiinţarea echipei lor de căluşari. Întru cinstirea frumoasei aniversări ei au organizat onedeie cum nu s-a mai văzut pe acele locuri, al care au invitat să participe, pentru unmare spectacol al serbării, formaţiile de căluşeri pe care obrejenii le-au ajutat să seîntemeieze, instruindu-le în satele din jur, în iaz, Glimboca şi în oraşul Caransebeş; dinultima localitate a participat şi un cor puternic.În primul război mondial s-a stins pe front sau s-a întors acasă invalid o mareparte din tineretul român. Dar, cu toate acestea s-au mai găsit resurse ca să se înjghebe laObreja o echipă de căluşari care a participat la Adunarea Naţională de la 1 decembrie, dela Alba Iulia, unde au jucat, cu cea mai adâncă bucurie din viaţa lor, omagiind împlinieamăreţului ideal al neamului nostru: înfăptuirea statului naţional unitar român. Atunci,formaţia de căluşari din Obreja avea vătaf pe Simion Buariu. Fiul acestuia, BuariuIordache, spunea că în vara anului 1919, taică-său, vătaful, i-a mobilizat şi i-a adunat întrosingură echipă pe toţi căluşarii din Bucova, Glimboca, Marga şi Obreja, pentru a jucaîn faşa eroicei armate române care intra triumfătoare în Valea Bistrei. Acelaşi BuariuIordache susţinea că, în 25 vdecembrie 1919 a venit la Caransebeş episcopul MironCristea (vitorul patriarh al României) împreună cu Nicolae Iorga – împrejurare în careaceştia au fost întâmpinaţi în gara din localitate de către căluşarii din Obreja, călări, şi deo mare mulţime din zonă. Prestaţia artistică a obrejenilor a fost foarte apreciată de Iorgaşi de Cristea, care s-au fotografiat împreună cu preţuiţii jucători. Cele două personalităţiau fost impresionate, între altele şi de jurământul căluşarilor care a rămas cel aljucătorilor obrejeni, până în zilele noastre:„ Jurăm pe acest pământPână-om intra în mormânt,Că-l vom apăra,Că-l vom cânta;Pe el vom vom juca,Întăinaţi în căluşiărie,Ca lumea să scieCă ni-s oameni de-omenie,35

Că ni-s căluşari,Iar de viţă bănăţăni”Buariu Iordache îşi mai amintea că în anul 1937, căluşarii din Obreja au fostinvitaţi de onoare la o mar eserbare în Bucureşti, unde, iarăşi, i-ar fi gratulat Iorga şiMiron Cristea, pe atunci patriarh al României.În anul 1937 s-a întemeiat la Obreja un lucru ce merită luare-aminte. Văzândobrejencele că soţii lor, căluşarii, cam prea mult văd lumea fără ele, au hotărât dsă facă oformaţie de dansuri mixtă, să joace şi ele la serbări împreună cu bărbaţii lor, la fel ca lahora din sat. Hotărârea lor le-a cam dat bătaie de cap vajnicilor căluşari ştiind ei bine că,de fapt, soaţele lor vor sş-i aibă la mână, astfel să-i poată aduce acasă iute de tot dupăterminarea repetiţiilor la care lucrau (unde mai zăbăvewau la câte un pahar de răchie).Femeile nu aminteau nici din întâmplare de acest necaz al lor ci îşi susţineau argumentelede a intra în formaţia mixtă, spunând că împreună cu ele o să fie şi mai mult preţuiţi înlume, aşa cum se va putea dovedi când vor ajunge în ´39 în turneul din America. numaică în Ameriaca – aşa cum am menţionat înainte – formaţia de dansuri populare dinObreja n-a mai apucat să ajungă din cauza începerii primului război mondial.În cea de-a doua conflagraţie mondială, iar, la fel ca în marele război anteriormulţi dintre feciorii obrejeni au murit pe front sau au fost grav răniţi.Dar în toamna anului 1945 căluşarii care au rămas în viaţă şi încă apţi de joc,împreună cu câţiva copilandri cărora abia le dădeau tuleile, au reînviat formaţia dedansuri. Aceasta prin multă trudă a devenit una fruntaşă aşa după cum invedereazăPremiul I, obţinut la concursul judeţului severin în anul 1946, la Lugoj, precum şipremiul I primit în anul 1947 la Reşiţa.Succesele acestea dovedeau că obrejenii sunt în măsură să oganizeze, pe măsuravalorii formaţiei lore de căluşeri, sărbătorirea împlinirii a 75 de ani de la constituireaechipei, condusă de marele lor fiu generalul Moise Groza. Aşa s-a întâmplat la nedeia din30 iunie 1947 şi a fost antrenată o participare bogată, din toate satele de pe Valea Bistrei,ca să se cinstească aşa cum se cuvine emoţionanatul eveniment din Obreja.În cadrul festiv al acelei sărbători de neuitat s-a retras din activitatea de vătafvrednicul Simion Buariu care fusese mulţi ani în fruntea căluşarilor obrejeni. Atunciacesta şi-a dansat ultimul joc de căluşar. Simion Buariu a înmânat brâul lui de căluşar luiZaharia Munteanu, investindu-l astfel, ca vătaf. Însă acesta în primăvara anului 1948 arenunţat la funcţia respectivă în favoarea ţăranului obrejean Petru Pilu, el finnd atunci înputerea tinereţii, dar şi priceput şi energic. Cu timpul va deveni maestru coregraf: unuldin cei mai buni cunoscători al jocurilor populare din Banat.Petru Pilu va situa pe temelii ştiinţifice jocul de căluşari în satul său natal, elavând criterii de valorizare a acestuia, izvorâte dintr-o cercetare etno-coregraficăprofesionistă.Astfel s-a ajuns ca, în anul 1972, sărbătorirea centenarului formaţiei de căluşaridin Obreja să fie luminată de primirea Marelui Premiu pentru Autenticitate Folclorică,aceste fiind premiul special al juriului de la Festivalul Căluşarilor din Transilvania.ALESUL SÂNGEORZULUI – (22 aprilie)Ajunul Sângeorzului (praznicul Sfânului Mucenic Gheorghe).Mangiuca menţionează că, în această zi, este sărbătoarea ”Alesul lui Sân-Georgiu”.36

”Preziua aceasta – (scrie el) – cad şi următoarele sărbători, datini şi credinţe:a) Suflarea bucinului pentru curăţirea locuinţelor, staulilor (grajdurilor) şi aaerului (tubilustrium).b) Curăţirea vitelor, oilor şi a păcurarilor (ciobanilor – n. n. A. T.) prin foc şiapă (lustratio per ignem et aquam).c) Facerea unturei pentru ungerea vitelor (Călindariu..., pe luna aprilie).Această untură, pentru ungerea ugerului, îndeosebi al oilor, era împotrivaVrăjitoarelor (strigelor) care luau mana (sporul) laptelui. Vasile Pistolea arată că:”Acest antidot miraculos este preparat din mai multe elemente ce conţin funcţiilemagice amintite: untură de porc negru, usturoi, boz, leuştean, pelin, laptele câinelui,scai, urzică, salcie cu mâţişori, etc. Stând pe piatră (simbol litomorf al strămoşuluimitic) ciobanii ungeau cu ea ugerul oilor la prima mulsoare” – (Vasile Pistolea,Sărbători religioase şi datini la români, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, p. 201).Mangiuca arată, în continuare, că în această zi avea loc: ”Punerea oilor în măsură”,obicei cunoscut îndeosebi sub denumirea de măsuratul oilor (al laptelui). Se considerăcă: ”Alesul este o sărbătoare a păstorilor români care, în ajunul Sângeorzului îşi aleg loculde păşunat, de construire a stânei şi a colibei păcurarilor. Apoi despart mieii de oi,pregătesc oile pentru muls şi prepară primul caş” – (Vasile Pistolea, op. cit, p. 201).Potrivit informaţiei date de Mangiuca, Alesul s-ar suprapune cu măsuratul oilor, în 22aprilie. Totuşi, cele mai multe surse etnografice învederează că obiceiurile acestea sedesfăşurau în zile diferite, alesul precedând măsuratul oilor, prima cutumă având loc, îngeneral, în ajunul Sângeorgiului sau chiar cu două – trei zile mai înainte de această dată.”Suflarea buciumului” – amintită de S. Mangiuca – se practica de către ciobani,pentru alungarea spiritelor rele, considerându-se că sunetul acestui străvechi instrumentmuzical tradiţional are virtuţi magice. Tot funcţie opotropaică avea şi punerea ramurilorverzi, de salcie şi de rug la intrarea colibei stânei şi pe împrejmuirea acesteia, îndimineaţa zilei de 22 aprilie.În seara acestei zile, se efectua trecerea turmelor de oi şi a vitelor cornute prin fum,printre focuri, practica aceasta având rol de purificare ritualică.Pentru ca oile să devină mai ”lăptoase”, în ajunul Sângeorgiului, femeile – numitegălătărese (după vasele pe care le aduceau la stână) – mergeau acolo cu găleţile în carepuseseră apă neîncepută şi iarbă descântată, cu care împroorau (stropeau) turma. Deasemenea, acestea aduceau la stână colacul oilor, mare cât gura găleţii. Acesta era fixatîn gura găleţii de muls, spre a servi ”drept cerc magic prin care trebuie să treacă laptele” –(Vasile Pistolea, op. cit. p. 202). Din laptele muls în această zi, se prepară bamuşul,mâncare rituală, gătită din lapte fiert cu caş.Despre Alesu lui Sân-Georgiu, Mangiuca mai menţionează următoarele practici:d) ”Descântarea leuşteanului (levisticum vulgare, ligusicum levisicum),pelinului şi bozului, care, astfel, descântate în seara spre Sângeorgiu, se pun înstaul, la picioarele vitelor şi a oilor, ca să nu li se ia laptele şi să nu se întâmple rele.e) În ziua Alesului lui Sân-Georgiu, după amiază, se seamănă toate florile:Bosiocul (după alţii în ziua de Sân-Georgiu), cucumerele (?), sămânţa de varză(curechiu).” – (Călindariu..., pe luna aprilie).În lucrarea Topografia satului şi a hotarului măidan de Sofronie Liuba şi AurelieIana, urmată de Studiu despre celţi şi numele de localităţi de Dr. At. M. Marienescu(Caransebeş, 1895) se dau informaţii importante despre Alesul Sângeorzului. Se arată că:37

”Alesul este sărbătoarea păcurarului carele cade totdeauna în 22 aprilie, adecăîn ziua premergătoare Sân-Georgiului. La Ales se împodobesc strunga (oîngrăditură de ramuri verzi, în formă cercuală, unde se bagă oile, când se scot a semulge). La Ales se odârnesc (se înţarcă) şi se aleg mieii de oi şi iezii de capre.La ”Ales” fiecare proprietariu de oi şi Sâmbraş (aşa se zice celui ce-şi dă înpază altuia, spre păzire, oile sale) păcurarului îi duce mâncare mai bună, ca decomun, şi un colac de grâu, în care când se frământă, se pune un ban de argint.Acest colac îl trag (spre a-l frânge) păcurarii, la uşa strungei, la care unii stau afară,iar alţii în lăuntru strungei. Se udă păcurarii cu găletăriţele unii pre alţii. Găleataeste frumos împodobită cu flori şi la mănuşe-s legate buruienile descântate: urzică,leoştean, aiu (usturoi), salcă, pelin, scăiete şi areu (laptele cânelui) şi un taler (bande argint) cu coadă, iar în o cârpuşoară bine legată unsoarea gătită de găzdăriţacasei la Todorosale (24 de zile înainte de Rusale), constatatoare din buruienile susaminite afară de areu, dar adăugându-se puţină unsoare de porc, ca vrăji pentrusănătatea oilor.Păcurariul ia banul de la găleată şi de bucurie udă găletăriţele” – (p. 108 –109).SÂNGEORZU – (23 aprilie)Sărbătoarea Sfântului Mucenic Gheorghe, în calendarul popular este cunoscută, înTransilvania şi în Banat, sub numele de Sângeorz.În folclorul românesc, acest sfânt a fost investit cu atributele unei divinităţiautohtone, protectoare a animalelor cu lapte şi a semănăturilor. În credinţa populară,Sângeorzul are putere asupra timpului, pentru că Dumnezeu i-a dat două chei: cu una săînchidă iarna, cu cealaltă să deschidă primăvara, pe vremea orăcăitului broaştelor. Chiarsub alergarea lui pe pământ, călare pe fantasticul său cal, reînvie nat ura, iarba,înmugurind pomii, înverzind codrul. Împreună cu fratele său, Sâmedru (sărbătorit la 26octombrie) are stăpânire peste timpul Anului pastoral. Sângeorzul stăpâneşte peste varapastorală (cuprinsă între 23 aprilie şi 26 octombrie), iar Sâmedru (Sfântul MucenicDumitru) săpâneşte iarna pastorală (26 octombrie – 23 aprilie).În viziunea populară Anul Nou pastoral începe la Sângeorz, spre deosebire de AnulNou agrar, care purcede în preajma echinocţiului de primăvară.Cât de mare importanţă i s-a dat sărbătorii Sângeorzului vedem tocmai însumedenia de practici rituale şi de credinţe legate de acest praznic. Acestea erau vii,funcţionau în Banat, în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, aşa după cum putem constatadin informaţiile cuprinse în Călindariul... lui Mangiuca. Le reproducem, spre a relevamarea lor bogăţie:”Preziua aceasta cad următoarele serbări, datini şi credinţe:a) Moşii de Sân-Georgiu.b) Punerea de iarbă verde, rug ori ramuri verzi de fag ori salcă în poartă, înferestre şi în uşa caselor şi staulelor cu vite.c) Împărţirea iorgovanului, liliacului (syringa vulgaris), la biserică – prealocurea şi pregiuru se împarte leuştean (levisticum vulgare).38

d) Belirea teiului în noaptea spre Sân-Georgiu pentru făpturi, - (vrăji – n. n.A. T.), descântece şi fărmecătorii.e) Semănarea bosiocului (ocymum basilicum).f) Femeile şi bărbaţii, dar şi preste tot, oamenii se udă cu apă.g) Scăldarea în apă curgătoare.h) Mâncarea de căpşiune (grosse Feldbeere germ.) şi a altor pârgi (noiţie ?),de frupte ce au sositu până aci şi mâncarea de pui de pasere (avis), pentru sănătate.i) La Sân-Georgiu este lăstariul crescut de un cot.j) Legarea cu tei descântat a fluierelor mâinilor şi picioarelor celor priminăscuţi fii şi fiice spre a-i feri de rele.k) În noaptea spre Sân-Georgiu se priveghează din locuri mai înalte (dealuri,munţi, turnuri) asupra tezaurilor, care se cred că ard cu flacără în acea noapte – sprea-i semna pentru dezgropare.l) La Sân-Georgiu se pune pre casă din brazda plugului o glie.m) Facerea apei de dragoste.n) Cine-i la Sân-Georgiu culcat pre pântece la malul unui lac, ori râu, şi vedeîn apă un peşte, este norocos preste tot anul.o) Cine la asemenea apă vede un şarpe alb şi fugind, acela îi taie cu un bande argint (libră, părauă) capul, în care semănând ai (usturoi) în pământ, apoicrescând acesta, îl mănâncă în ziua de Sân-Georgiu, acela capătă toate darurile înlume, poate vorbi şi cu toate păsările şi animalele.p) Numărarea oilor (după alţii la Alesul Sân-Georgiului).q) În multe sate (comune) numeroase familii sântuesc Sân-Georgiu de patronal casei.r) De la Sân-Georgiu până la Rusalii trebuie tunse oile (căci după Rusaleintră mustăreţia din lâna bătrână în carnea oaiei şi apoi pute carnea, dară fără deaceasta pornind lâna nouă aşa e de tare lâna, cât nu se poate tunde).s) De unde vine datina şi în biserica greco-orientală şi catolică: cum că de laMioiu (Sân Mioiu, Michaeli germ.) până la Sân-Georgiu trag svonurile (clopotele,campanele) la biserică seara la 7 ore, iară de la Sân-Georgiu până la Mioiu la 8 ore.t) La Sân-Georgiu se răscucesc (cucu-răscucu) oile, vacile etc.u) Dacă la Sân-Georgiu e zi de post (sec) atunci tot anul este la vite (vaci, oietc) laptele slab (nemănos).”În noaptea spre Sângeorz se dezlănţuie unele forţe ale răului, mai cu seamăbântuirea strigelor (strigoaicelor), care sunt persoane în viaţă, predestinate să setransforme, după moarte, în strigoi. Acestea pot lua mana ogoarelor sau laptele oilor şi alvacilor, dacă nu sunt aplicate măsuri împotriva lor (cele pe care le-am amintit prezentândAlesul Sângeorzului).Practicile benefice, cu atribute magice, continuă şi în ziua Sângeorzului, cum ar fiîmproarul – udatul caselor şi grajdurilor, în zori de zi, cu o stropitoare făcută dintr-unmănunchi de mlădiţe verzi, apoi, tot atunci, în faptul zilei, spălatul cu rouă ori scăldatul,înainte de răsărirea soarelui. Asemenea acte rituale, în viziunea populară, sunt dătătoare39

de sănătate şi de frumuseţe, asigurându-se, astfel fericirea persoanelor care efectueazăasemenea practici magice. Obligatoriu era stropirea îndeosebi a persoanelor tinere, pentruca acestea, în tot timpul anului, să fie vioaie, sănătoase şi atrăgătoare.În ziua de Sângeorz, în cea mai mare parte a Banatului, dar, în mod deosebit înzona colinară şi de munte din Caraş-Severin, se făcea colacul ritual, folosit la răscucireavitelor. Colacul acesta se prepară din aluat nedospit, ca să nu se strice laptele sau să nu seinfecteze ugerul animalului. Era pus pe gura găleţii în care se mulgeau oile sau vacile –(vasul era decorat cu flori, ramuri de salcie, leuştean etc.). Colacul, stropit cu lapte de laprima mulsoare, era trecut pe sub oaie sau pe sub vacă de către stăpân şi un ortac alacestuia. Stăpânul (sau uneori îngrijitorul animalului) striga de trei ori: ”Cucul!”, iarortacul îi răspundea: ”Răscucul”. În unele localităţi practica respectivă era efectuată de unbăiat şi o fată neprihănită. În încheiere, cei doi trăgeau de colac, ca să-l frângă. Eracredinţa că persoana la care rămăsese bucata mai mare din colac, va trăi mai mult. Acestcolac al Sângeorzului era mâncat de toţi participanţii la răscucirea animalelor.Sângeorzul, fiind începutul unui An Nou pastoral, este momentul când, precum laAnul Nou calendaristic, se deschid cerurile, împrejurare în care oamenii sunt preocupaţisă-şi cunoască tainele sorţii sau să-şi influenţeze împlinirea benefică a ursitei. Urmărinduseaceasta, fetele, mai ales, efectuau practici de magie erotică. Astfel, ele, în zorii zilei deSfântul Gheorghe semănau seminţele de busuioc şi le stropeau cu apă din gură. În timpulanului puneau la brâu sau în sân fire de busuioc crescute din acele seminţe, pentru ca săfie iubite de feciori. Tot din acel busuioc, puneau câteva fire sub pernă, în ajunul marilorsărbători calendaristice, pentru a-şi visa ursitul şi pentru a avea parte de o căsătoriefericită.Despre ”privegherea asupra tezaurilor care se cred că ard cu flacără în acea noapte”de Sângeorz – cum se exprimă Mangiuca – facem câteva precizări. Anume că, în noapteade Sângeorz, fiind cerul deschis, se considera că este o împrejurare prielnică pentrudescoperirea comorilor care, atunci, ardeau cu flăcări albastre, iar locul unde era observatun asemenea fenomen trebuia reţinut, ”spre a-l semna pentru dezgropare”, scrieMangiuca. ”Pentru aceasta – însă, menţionează Vasile Pistolea - săpătorul de comoritrebuia să se culce pe malul unui iaz sau al unei ape curgătoare şi să se uite neîntrerupt înapă, până vedea un şarpe alb căruia trebuia să-i taie capul cu o monedă de argint, să-lîngroape în pământ şi să semene peste el usturoi. Dacă va mânca din acest usturoi, coptînainte de Sfântul Gheorghe, va înţelege graiul păsărilor, al animalelor şi poate auzi cumcreşte iarba. În caz că va consuma capul şarpelui alb, poate vedea şi descoperi toatecomorile pământului şi poate vorbi cu toate lighioanele şi vietăţile lui.”Tot pentru că Sângeorzul este un început de An pastoral, acum se fac pronosticuriîn privinţa stării vremii. Dacă în această zi va ploua, se crede că va fi belşug de grâu şi defân. Dacă va fi multă rouă dimineaţa, iar în timpul zilei va fi ceaţă, atunci va urma un an,în general, bogat.40

MĂSURATUL OILOR (LAPTELUI)Acest obicei există în toate zonele de păstorit ale României, fiind cunoscut subdiferite denumiri: sâmbra oilor (Ţara Oaşului), arietul (Muntenia) etc.L-am inclus în cadrul obiceiurilor cu dată fixă, fiind legat, mai ales de Sângeorz,fiindcă se practică, în multe localităţi, în ajunul acestei sărbători sau în ziua prazniculuiSfântului Mucenic Gheorghe. Dar, în Judeţul Caraş-Severin, în unele arii etnografice,obiceiul se ţine în data de 1 mai. În zona Făgetului, Judeţul Timiş ”măsuratul oilor”seţinea în perioada 25 aprilie – 1 sau chiar 10 mai (...). Data ţinerii obiceiului a suferitmodificări, în urmă cu 40 – 50 de ani, fiind 8 – 10 mai, schimbarea acesteia explicânduseprin necesitatea de a preda mieii (în ultimul timp, la contract) înainte de 1 mai, cândoficial, începea şi păşunatul” – (Ion Căliman, Măsuratul oilor în zona Făgetului, în”Timisiensis”, Revistă trimestrială de informare culturală, editată de Centrul Judeţean deConservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Timiş, nr. 1 / 1998, p. 14).Întrucât măsuratul oilor, în Judeţul Caraş-Severin, este cunoscut destul de bine, voirezuma studiul lui Ion Căliman despre acest obicei, ţinut în Zona Făget.Cam cu vreo 20 de zile înainte de măsuratul oilor, ciobanii şi proprietarii de oi seadunau în casa unuia dintre ei pentru fixarea datei, (locul rămânând acelaşi în fiecare an)şi pentru luarea unor hotărâri în privinţa desemnării păcurarilor care să meargă la stână şicare la oile sterpe. La acestă adunare se alegea şeful de stână. Acesta, cu câteva zileînainte de măsuratul laptelui, se îngrijea de transportul materialelor necesare pentruconstruirea stânii. Se făcea strunga şi coliba lângă care se amenajau locurile pentrucocaina mare pentru brânză, cocaina mică pentru fiert zerul şi prepararea mămăligii, apoise făurea sărcinerul (blidarul) pentru agaţatul oalelor, străiţilor, măsurilor (cioiul, cupa,măsura mare, măsura mică), legăreţului (cana de pământ ars în care se pregăteacheagul), căldării pentru fiet zerul etc. Se avea grijă ca stâna să fie înzestrată cu întregulinventar necesar, din care nu puteau lipsi lingura pentru cheag şi urdă, cuţitul de lemnpentru tăiatul caşului, lopăţica de lemn, numită urzări, pentru amestecatul urdei, cercul delemn ce se punea la gura strecurătoarei atunci când bacioniul nu avea nici un ajutor.Bacioniul se numea acel păcurar care era la rând, pentru a-şi lua brânza ce i se cuvenea,porivit stabilirii cantităţii acesteia la măsuratul laptelui.După ce se alegeau şi se vindeau mieii, cu o zi înainte de măsurat, turma,constituită din oile asociaţilor, era dusă la stână, gata pregătită pentru funcţionare. Acolo,seara, fiecare asociat mulgea oile altuia, pentru a nu exista nici o înşelăciune, lăsându-seoi nemulse, care a doua zi, la măsurat, ar fi avut o cantitate mai mare de lapte. Din lapteleobţinut la mulsul de seară al oilor se prepara caş dulce, pentru gustarea din ziuaurmătoare. Înainte de mulsul de seară se făcea înconjorul stânii cu jar aprins şi cu tămâiede către cel mai tânăr copil de păcurar, preferabil să fie de vârstă prepuberală. Prin acestact ritualic se urmărea ca oile să fie ferite de şerpi, lupi, urşi, boli şi stâna să fie apăratăîmpotriva duhurilor necurate.În ziua măsuratului, dis de dimineaţă, păcurarii, însoţiţi de bâţăraşi (proprietariiasociaţi care îşi dădeau oile la păşunat pentru o plată lunară), porneau cu oile la păscut.41

Se întorceau la stână cam pe la ora nouă şi începeau măsuratul laptelui – moment marcatcu împuşcături şi prin chiuituri, pentru alungarea duhurilor rele şi pentru slobozirealaptelui. Totodată, din nou avea loc înconjurarea stânii, de trei ori, de către acelaşi copilde păcurar de la stână.Începutul măsuraului îl făceau păcurarii care aveau oile cele mai multe. Înainte de aîncepe mulsul, aceştia se spălau ritualic pe mâini, luând apă din găleată şi aruncând-oafară. După mulgerea oilor unui proprietar, se făcea măsuratul laptelui, ”cu cupa saucioiul (cupa având capacitatea de 3, 5 l, iar cioiul de 0,350 l). Se lua lapte din găleată cuo oală de pământ şi se umplea cupa sau cioiul, acestea se numărau şi laptele se golea învas, până la terminare, după câtă cantitate de lapte aveau oile păcurariului respectiv.După laptele măsurat, acestuia urma să i se dea: pentru fiecare cioi – 14 l de lapte laprima brânză, iar pentru brânza a doua i se dădea o oca de caş (cântărit cu ”ocherul” sau”chilerul”), pentru fiecare cioi” – (Ion Căliman, op. cit. p. 18).După terminarea măsuratului laptelui, urma masa de sărbătoare, la care se serveabăutură şi mâncare specifică acestui obicei: ţuică, vin, caş dulce, carne de miel, plăcinte.La petrecerea măsuratului laptelui, unii dintre păcurari, bâtăraşii sau alţi gospodari dinsat, cântau din fluier, torogoată, corn (confecţionat din coajă de alun) ori din gură,instituindu-se o atmosferă de voie bună, cu joc şi mare veselie.Precum despre obiceiul Alesului şi despre măsuratul laptelui, interesante şivaloroase sunt informaţiile date de Sofronie Liuba şi Aurelie Iana, în amintita lucraremonografică despre Măidan (actualmente Brădişorul de Jos, Judeţul Caraş-Severin):”La Rusalii (sau şi la Ispas) se măsoară oile, adecă: fiecare proprietar îşi mulge oile,iară laptele îl măsoară cu oca (3,3 lit.).La măsuratul laptelui, Vătavul (care, de regulă, este cel mai bătrân şi mai expert şise consideră mai-marele lor) îşi înseamnă cât lapte are fiecare pre matiţe sau maciţe cunumere romane. Maciţa e o vergea pătrată, făcută din lemn moale (tei sau salcă), cuurmătoarele numere: I, V, X, pentru ochă, iar jumătăţile cu jumătate linie (verticală n. n.A. T.) şi litrele cu pătrărele de ocă cu punct. Aceste apoi se taie drept în două şi jumătatedin semne se scoate afară de matiţe şi se dă rândaşului (proprietarului, la rând, pentruprimirea laptelui, de-a lungul verii, n. n. A. T.) sau sâmbraşului, iară părticea din matiţese cheamă raboş ca aşa să nu poată nici vătavul înşela pe rândaşul, nici viceversa, căciraboşul trebuie să se lovească (potrivească, n. n. A. T.) cu tăietura de matiţe pre care aurămas jumătate din semne (...). Partea de sus se taie şi scoate afară şi se dă rândaşului,ceialaltă rămâne la vătav pre matiţă. Cel ce are mai mult lapte, acela ia mai întâi de lastână laptele.” – (op. cit. p. 110 - 111).Apoi urmează ceilalţi proprietari, în ordine descrescătoare a cantităţii lapteluifiecărui asociat la stâna respectivă.42

ARMINDENUL – ( 1 mai)Există puţine informaţii despre sărbătorirea Armindenului în Banat. ÎnCălindariul... lui Mangiuca se consemnează doar că:” 1 mai. Armindenu (Băuiu, Păuiu). Pre alocurea cade armindenul pre ziuaIspasului.2. De la prima maiu până la capătul acestei luni să bei dimineaţa pre inimagoală un pahar de apă şi să mânânci unt cu pâne.3. La prima maiu să te preâmbli în aer curat în faptul zile (revărsatulzorilor) spre a deveni vioniu, iute şi puternic preste tot anul” – (op. cit. – pe lunamai).În unele zone ale ţării s-a păstrat obiceiul, până în zilele noastre, ca în poartagospodăriei să fie pus un copac tânăr, adus din pădure, acesta numindu-se arminden.Acest obicei va fi fost şi în Banat, fapt învederat de denumirile sinonime aleArmindenului: Băui şi Păui. Arhaismele băui sau păui, din Transilvania şi Banat,înseamnă copac tânăr din pădure.VARTOLOMEUL – (11 iunie)În prima parte din cea de a doua decadă a lunii iunie au zilele de prăznuire aşa-zişiiSfinţi Mărunţi : Sf. Mucenic Timotei (10 iunie), Sf. Apostol Vartolomei (11 iunie),Cuviosul Onufrie cel Mare (12 iunie) şi Sf. Proroc Elisei (14 iunie). Aceşti sfinţi dincalendarul ortodox s-au bucurat de o oarecare atenţie şi în calendarul popular al poporuluiromân. Mai cunoscut în Banat este Vartolomeul. Despre acesta Mangiuca scrie:”Pre ziua de Vartolomeiu cad şi următoarele credinţe, datini şi sărbători:a) La Vartolomeiu este miezul verii.b) La Vartolomeiu dă ziua înapoi (descreşte).c) La Vartolomeiu seacă rădăcina grâului.d) La Vartolomeiu se întoarce frunza în tei (şi în plop şi în ulm).e) Se face întoarcerea (răsfrângerea) fărmecătoarielor (făpturilor).f) De la Vartolomeiu începând se numără zilele până atunci când răsare maiîntâiu cloţia (pleiadele) pre cer, căci ziua răsărirei ei se crede bună de sămănatgrânele.g) În multe comune (sate) numeroase familii sântuesc Vartolomeiul de patronal casei” – (Calendariul... pe luna iunie).În unele zone ale ţării, în tradiţia populară, ziua Varolomeiului este cunoscută casărbătoarea grâului. Din data acestei sărbători începe să se pârguiască spicul grâului.Sărbătoarea se ţine pentru apărarea de vijelii, grindină, trăznete, duhuri rele, boli.43

SÂNZÂIENILE – (24 iunie)Mangiuca prezintă numeroase practici şi credinţe populare legate de aceastăsărbătoare:”Sânzi-Iana (din Sânti-Iana, Sânţi-Iana) cade totdeauna pre Naşterea Sântului IoaneBotezătoriul. Pre această zi cad şi următoarele sărbători, datini şi credinţe:a) Se face cununa de sânziene galbene şi albe (Galium verum, galiummollugno) şi se pun afară la ferestre ori la poartă.b) Se poartă sânziene în sân ori la brâu ca remedii pentru alungareademonilor (duhurilor) necuraţi.c) Se împart sânziene la biserică.d) Se unge cânepa cu unt şi se descântă.e) Joacă soarele pre ceriu.f) Se face descântecul şi leacul cu sânziene.g) Miezul verii (mai lăţită era credinţa că la vartolomei este miezul verii).h) Se culege floarea soarelui, bună de dragoste.i) Culegerea rouei cu descântecul despre sânzâiene.j) Culegerea buiezilor de diochi.k) Culegerea otintelei venete (Geniana pneumonanta).l) La Sânzi-Iană stând (şezând) în loc soarele pre bolta ceriului, tremurăplecând în jos.m) Aprinderea focului lui Sânzi-Iana pre înălţimile dealurilor.n) Ziua în care cade Sânzi-Iana se crede, pre alocurea, că nu este bună prestetot anul a semăna în ea vreo bucată.o) În ziua de Sânzi-Iană răsare cloţia (cloşca – n. n. A. T.) pre ceriu deloc(imediat, devreme) seara. Partea cea mai mare din români zic că chiar pre ziua cecade Sânzi-Iana este bun a semăna bucate. În multe comune (sate) sântuesc preSânzi-Iana de patron al casei.”Sărbătoarea Sânzienelor se situează în ”miezul calendaristic al verii şi secaracterizează prin forme de manifestare specifice. Ea constituie momentul de cotitură înrotaţia anotimpurilor (când vara se îndreaptă spre iarnă) (...). Acest moment de răscruceîn ritmurile naturii este marcat printr-un şir de tranformări cosmice şi terestre, însoţite decredinţele aferente. Acum, soarele joacă pe cer, conferind energii suplimentare plantelorşi rod bogat cerealelor. Se spune că Sânzienele dau ziua înapoi. Vara se întoarce cu faţacătre iarnă, ziua şi arşiţa încep să scadă, păsările se pun să jelească trecerea verii, înpăduri se răsuceşte frunza pe ulmi, plopi şi tei, iar pe cer apare Constelaţia ”Găinuşei”.Câmpurile şi plantele se opresc un minut din creştere, în timp ce vrăjitoarele profită deacest minut de repaus, adunând ierburi de leac.” – (Vasile Pistolea, op. cit. p. 277). Acumsunt înflorite sânzienele, având culoare galbenă şi albă, acestea, în tradiţia populară, fiindinvestite cu proprietăţi apotropaice (de apărare împotriva duhurilor rele) şi divinitorii (dedezvăluire a viitorului). Chiar denumirea sărbătorii Sânziene vine de la numele acestorflori: Sânziana galbenă (Galium verum) şi Sânziana albă (Galium mallugno). Sânziana44

este o plantă ”sălbatică”; niciunde nu-i cultivată în grădinile oamenilor. Creşte prinfâneţe, pe la marginea pădurilor, pe şanţurile şoselelor şi a terasamentelor de cale ferată.În ajunul acestei sărbători – care marchează solstiţiul de vară – se împletesc cununide sânziene, care se pun la stâlpii porţilor şi la ferestrele caselor şi ale anexelorgospodăriei, împotriva duhurilor rele. În ajunul de Sânziene se face câte o cunună pentrufiecare membru al casei şi se aruncă pe casă. Dacă, în dimineaţa următoare, vreo cununăera căzută, înseamnă că persoana, pentru care aceasta a fost menită, va muri. Se ştie că”în cadrul vechiului ceremonial, florile de Sânziene se strângeau numai noaptea de cătrefete tinere, neprihănite şi împletind din ele cununi, le aruncau pe casă (...). Tot în ziua deSânziene femeile în vârstă se tăvăleau prin fân, pentru că se credea că vor fi sănătoase întot restul anului” – (Sanda Larionescu, Asimilarea modelului folcloric al obiceiurilor depeste an în satele Borlova şi Marga, Jud. Caraş-Severin, în ”Tibiscus etnografie”,volum îngrijit de Aurel Turcuş, Timişoara, 1974, p. 184).SÂMPETRUL DE VARĂ – ( 29 iunie)Personajul mitologic Sâmpetrul de Vară şi-a luat numele şi data celebrării (29iunie) de la Sfântul Apostol Petru. Cu toate că această sărbătoare este însemnată încalendarul popular, de ea, în Banat, sunt legate puţine practici şi credinţe. Mangiuca aratăcă:”Pre această zi cad şi următoarele datini, credinţe şi sărbări:1. Moşii de Sân-Petru.2. Merele de Sân-Petru şi însemnătatea lor - (din păcate, autorul”Călindariului...” nu ne mai spune nimic despre acest aspect – n. n. A. T.)3. Se dobor merele cu botele din meri.4. Timpul începerii secerişului tot pre această zi cade.5. Picu ori prihu de la seceriş” – (op. cit. pe luna iunie) – Informaţia de lapunctul 5 rămâne complet ermetică.Lămuritoare este prezentarea din lucrarea Sărbătorile religioase şi datini la românide Vasile Pistolea, care arată că Sâmpetrul de Vară ”marchează miezul verii şi începutulsecerişului, se sărbătoreşte pentru ca oamenii să fie feriţi de grindină şi animalele de lupi(...). În ziua de prăznuire se desfăşoară şi Moşii de Sâmpetru, obicei legat de cultulmorţilor. În cimitire se curăţă, se tămâiază mormintele şi se dau de pomană colac,lumânări, mere. şi la biserică se duc mere, zarzăre, colivă de grâu şi faguri de miere (...).Din această zi încetează să mai cânte privighetorile şi cucul, iar dacă va tuna sau fulgera,nucile şi alunele vor fi viermănoase (op. cit. p. 291).45

ANA – FOCA – (1 iulie)Sărbătoarea aceasta se ţinea îndeosebi în Banat şi înTransilvania, pentru a fi ocrotitcâmpul de arşiţă şi pentru a fi apăraţi oamenii de boli şi de incendii. S-au păstrat foartepuţine date despre practici magice şi credinţe populare legate de această sărbătoare dincalendarul popular din Banat şi aproape nimic despre enigmaticul personaj mitologicAna-Foca. Simeone Mangiuca notează doar atât:”1. Ana foca.2. Arde piatra în apă.3. Gioacă soarele în apă.” – (Călindariu..., pe luna iulie)PANTELIILE - (13 şi 27 iulie)La fel, puţin şi vag, se mai ştie în Banat despre sărbătoarea din calendarul popular,numită Panteliile sau Păliile. În Călindariul lui Mangiuca se consemnează: ”13 iuliu.Panteliele. Pre alocurea se serbează şi acum a 7-a zi înainte de Sânt-Ilie. De regulă însă seserbează Panteliele a şieptea zi după Sânt-Ilie, care corespunde Călindariului, căci chiarpre ziua aceasta cade şi St. Panteleimon.”În localităţile bănăţene din Valea Bistrei, Jud. Caraş-Severin – aşa precum şi înzona limitrofă a ţării Heţegului – Panteliile se ţineau prin interdicţii de muncă, atât în 13cât şi în 27 iulie, deci cu o săptămână înainte şi cu o săptămână după praznicul SfântuluiProroc Ilie Tesviteanu (20 iulie), pentru a fi ocrotite ogoarele de incendii şi arşiţepârjolitoare. În mitologia populară românească se consideră că Panteiliile sau Păliile suntsurori cu Sântilie, zeitate a focului şi a soarelui, similară cu Helios din mitologia greacă.A existat, însă, o interesantă contaminare între sărbăoarea populară Panteliile şi ceaconsacrată divinităţii meteorologice numită Pantelimon (care are sinonim tipologic încalendarul ortodox, pe Sf. Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, prăznuit în 27 iulie).Mangiuca notează pentru ziua de 19 iulie, sărbătoarea Paliele, consacrată surorilorSfântului Ilie. Aceasta – scrie el în Călindariu... pe luna iulie – ” se serbează cu o ziînainte de Sf. Ilie, pentru foc, arşiţă, focarii în câmp în timpul vinerilor şi beteşuguri(morburi) arzătoare.MARINA – (17 iulie)În Călindariul... lui Mangiuca, pentru data de 17 iulie se notează:” 1. Sâ-Marghita.2. Sâ-Marghita joacă înaintea soarelui la răsărirea lui (informaţiile acestea,nedezvoltându-le prin anumite lămuriri, au rămas de ne-nţeles – n. n. A. T.)3. Marina.4. La Marina se culeg măturile, pelinul, romaniţa şi iarba creaţă (mentacrispa).46

5. Pre 16, 17 şi 18 iuliu cad cercovii de vară cu Marina în mijloc.6. În multe comune (sate) numeroase familii sântuesc pre Marina depatroană a casei.7. Înceată ciocârlia de a cânta şi a zbura către cer.”În calendarul ortodox, în 17 iulie este celebrată Sf. Mare Muceniţă Marina,martirizată la aceaşi dată, în anul 270, de către tatăl ei.În tradiţia populară, Sf. Marina era considerată ca fiind una din surorile Sf. Petru,ocrotitoare a gospodăriilor de incendii, a oamenilor de boli şi de diavoli, a vitelor de fiare,a ogoarelor de grindină.Era obiceiul ca, în ziua ei, băieţii să se prindă fraţi de cruce, iar fetele să se facăsurate, ceremonii al căror legământ magic al prieteniei dura toată viaţa.SÂNTILIE - (20 iulie)În tradiţia orală, Sântilie este o divinitate care patronează furtunile verii, trăznetele,fulgerele, grindina. Intervenţia sa în tulburările atmosferice, este terifiantă. El călătoreşteprintre nori, într-un car tras de patru cai înaripaţi, fiind înarmat cu sabie, arc cu săgeţi, unbici de foc, şi, mai ales, cu fulgerul şi tunetul. Este pornit îndeosebi împotriva diavolilor.Fulgerul poate să se işte din sabia sa aruncată după diavol. Fulgerul este un semn căSântilie a trăsnit un drac. De frica lui Sântilie, dracii se ascund prin turlele bisericilor,prin copaci, sub streaşinile caselor ori chiar în corpul unor animale, mai cu seamă în câinişi pisici – (Vasile Pistolea, op. cit. p 300).Se crede că în ziua de Sântilie, cel care lucrează este primejduit de trăsnet şi deincendii.În ziua aceasta se efectuează anumite practici magice pentru vindecarea bolilor(culesul plantelor de leac în zorii zilei) şi pentru prevenirea furtunilor cu grindină (vrăji şidescântece săvârşite dis de dimineaţă, folosindu-se rouă de pe rodul pământului).Ca şi alte mari sărbători din calendarul popular al românilor, ziua de Sântilie estededicată şi cultului strămoşilor, adică este vorba de Moşii de Sântilie, care sunt veneraţiprin dăruirea de pomene. Mai mult chiar, se crede că în această zi sufletele morţilor seîntorc acasă pentru a fi ospătate.Foarte interesante sunt datele prezentate de Mangiuca, referitoare la aceastăsărbătoare din ”călindariul poporal român” bănăţean:”1. Sânt-Ilie (Sânt-Ilii drept multorariu – plural se aude în graiul poporului).Sânt-Ilie se serbează cu nelucrare contra secetei şi arşiţei de soare, contra a toatefocariele verei stricătoare, contra grândinei, contra fulgerilor, tresnetelor, viforilorşi volburilor şi contra beteşugurilor (morburilor) arzătoare. Pre această zi cad şiurmătoarele serbări, datini şi credinţe:a) Moşi de Sânt-Ilie.b) Se duc berbecii la berbecariu.c) La Sânt-Ilii de regulă înceată de a mai veni grândina (piatra).47

d) La Sânt-Ilie în revărsatul zorilor (faptul zilei) se culeg tot felul de plante(flori) de afară din câmp, care, aduse acasă, devin făcute cămara, şi stropite cusânge de la un cocoş tăiat preste ele; atari consacrate (menite) plante se folosescdrept scaldă spre a-i vindeca pre cei betegi (morboşi) care almintrelea nu se mai potvindeca. Ghearele de cocoş apoi se anină (spînzură) după un corn în podul casei. Înmulte comune (sate) nunmeroase familii sîntuesc pre Sânt-Ilie de patron al Casei. –(Călindariul... pe luna iulie).Acelaşi învăţat bănăţean mai consemnează în Călindariul... pe luna iulie, pentrudata de 21 iulie: ”Părliele (surori ale lui Sânt-Ilie). Acestea cad totdeauna pre 20, 21 şi 22iuliu. Ele se serbează ca Păliele o ziuă după St. Ilie, tot cu acel scop”, apoi pentru 22 iulie: ”Ieşirea Pârlielor”.SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI - (6 august)Marea sărbătoare din calendarul ortodox – Schimbarea la faţă a Domnului, din 6august – este celebrată şi în calendarul popular, prin interdicţie de la muncă, practicimagice, existând anumite credinţe privind eficienţa acestora.În pădure, femeile dezbrăcate în pielea goală, culegeau alune care – se credea – suntbune, ca leac, împotriva frigurilor. În zorii zilei erau culese plante de leac, îndeosebimuşeţelul şi avrămeasa.Sărbătoarea se ţinea şi pentru rodul viilor, pentru apărarea de boli şi de trăsnete,pentru creşterea părului la copii, pentru sănătate (să nu te îngălbeneşti, să nu te usuci cafrunzele şi ca florile).O mare importanţă li se dă celebrării Moşilor Schimbării la Faţă, dându-se pomenepentru sufletele morţilor, acestea constând îndeosebi în struguri din soiuri văratice şifructe.Mangiuca notează: ”1. Schimbarea la faţă.2. Moşii de schimbarea la faţă.3. Pre cine doare capul la schimbarea la faţă, acela un an dezile păţieşte de durere.4. În multe comune numeroase familii sântuesc schimbarea lafaţă de patron al casei.5. Ducerea sârcilor.” – (Călindariul... pe luna august).SÂNTĂMĂRIA MARE - (15 august)În calendarul popular, sărbătoarea Sântămăria Mare e dată de praznicul împărătescAdormirea Maicii Domnului, din 15 august.48

În Călindariul lui Mangiuca: ”Sânta-Maria mare (Adormirea PreacurateiFecioare). Cu această zi stau şi următoarele în legătură:a) Moşii de Sânta Maria mare.b) Culegerea bosiocului, a alunelor (Spirea filipendulă).c) Între Sânta-Marii se culeg florile de leac şi de descântece.d) Belirea teiului de ulm (...).e) În multe comune numeroase familii sântuesc Sânta-Maria-mare depatroană a casei”.La fel ca la sărbătoarea Schimbării la Faţă şi la Sântămărie, în unele localităţi dinBanat, femeile duc la biserică struguri, pentru sfinţirea acestora şi pentru a dărui o partedin ei ca pomană pentru sufletul morţilor, căci în ziua aceasta sunt celebraţi Moşii deSântamaria Mare.La Sântamaria Mare, femeile culeg flori şi le pun la icoana Maicii Domnului,acestea fiind folosite apoi de-a lungul anului pentru vindecarea unor boli.CRUCEA MICĂ - (29 august)Sărbătoarea religioasă Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, din 29 august,se reflectă în calendarul popular din Banat în praznicul cunoscut sub denumirea deCrucea Mică. În alte zone ale ţării sărbătoarea poartă numele: Sfântul Ioan – de –Toamnă, Ioan – Cap -Tăiet sau Ioan-Taie - Capul şi chiar Brumariul.Cu începere de la acestă sărbătoare se intră în postul negru care ţine până lapraznicul Înălţarea Sfintei Cruci, din 14 septembrie.Se scontează că postul ”de la cruce până la cruce” mântuieşte sufletele intrate înpăcat prin efectuarea unor crime, pruncucideri, furturi, incendieri etc. Postul se mai ţineîmpotriva unor boli, îndeosebi friguri.Sunt impuse anumite interdicţii, mai ales folosirea cuţitului la tăierea alimentelor, apâinii şi chiar a legumelor şi a fructelor, totul rupându-se cu mâna.Mangiuca scrie: ”29 august:1. Crucea-mică (Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătoriul).2. Începerea postului negru, numit şi secu, de la cruce pân la cruce (Înălţareacrucii la 14 septembrie).3. În multe comune numeroase familii sântuesc crucea mică de patroană acasei.4. În ziua în care cade crucea mică (Tăierea capului Sfântului Ion) nu este bunde semănat nici o bucată (ca şi în ziua de Sânz- Iana). La această cruce precum şi lacrucea mare (14 sepembrie) nu este iertat a tăia nimica cu cuţitul, ori alteinstrumente tăietoare, chiar şi strugurii, pânea etc., se rup cu mâna. Crucea-micăeste rea de friguri, căci atunci de regulă încep frigurile a prinde pre oameni”.49

SÂNTĂMĂRIA MICĂ - (8 septembrie)Praznicul împărătesc Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) are în calendarulpopular numele de Sântămăria Mică.Vasile Pistolea atrage atenţia că: ”Neavând post, sărbătoarea este precedată deCercurile Sfintei Marii (7 septembrie) şi urmată de Stoborul Sântă-Măriei Mici (9septembrie), ţinute pentru ocrotirea oamenilor de lovituri şi dureri circulare în jurulcorpului” - (op. cit. p. 28).Ţinându-se sărbătoarea Sântămăria Mică, se consideră că este influenţatăbunăvoinţa Maicii Domnului, implicând-o în săvârşirea unor acte binefăcătoare, cum ar fivindecarea unor boli, prin unele descântece în care ea este invocată, ajută naşterea uşoarăa femeilor, binecuvântata creştere a copiilor, sporul şi sănătatea animalelor domestice etc.Folcloristul Ion Taloş în lucrarea Gândirea magico-religioasă la români -Dicţionar, îi dedică Maicii Domnului o secvenţă substanţială (p. 141 - 147), în careconsideră că aceasta este ”personajul cel mai complet al mitologiei creştine româneşti”.Cu toate acestea, chiar în ziua de Sântămarie nu există numeroase practici magice legatede această săarbătoare. În acest sens este concludentă şi consemnarea lui SimeoneMangiuca în Călindariu... pe luna sepembrie: ”Sânta-Măria-mică (Naşterea preacurateifecioare). Pre această zi cad următoarele datini, credinţe şi sărbători:a) Se beleşte ulmul pentru a câştiga tei de legat.b) La Sântă-Marie-mică se duc rândunelele.c) În multe comune numeroase familii sântuesc pre Sântă-Mariamicăde patroană a casei”.ZIUA CRUCII - (14 septembrie)Sărbătoarea religioasă Înălţarea Sfintei Cruci, din 14 septembrie – instituită debiserică în amintirea lemnului crucii pe care a fost răstignit Iisus, descoperit în anul 326de către Sfânta Elena, mama împaratului Constantin cel Mare – e cunoscută în calendarulpopular sub denumirea de Ziua Crucii.Mangiuca menţionează că, în 14 septembrie este sărbătoarea ”Crucea mare(Înălţarea Crucii)”, iar despre acest praznic adaugă doar că, atunci, are loc ”încheiereapostului negru de la cruce, până la cruce” şi că ”în multe comune numeroase familiisântuesc crucea mare de patroană a casei.”În partea de răsărit a Banatului Montan (din Caraş-Severin) există obiceiul, precumîn Oltenia şi în Muntenia, ca în ajunul acestei sărbători să înceapă culesul strugurilor, iar,seara, acestui eveniment viticol să i se consacre o petrecere, numită Cârstovul viilor, încadrul căreia se săvârşeau dăruiri reciproce, ritualice, din rodul viţei de vie, acesta fiind”un simbol al vieţii şi bucuriei de a trăi” – (I. Evseev, Dicţionar de magie de monologieşi mitologie românească, Editura Amarcard, Timişoara, 1998, p. 78).50

Se încheie postul negru început la Crucea Mică, şi sunt celebraţi Moşii SfinteiCruci, dându-li-se pomene, pentru sufletul celor morţi: colăcei şi covrigi cu lumânări,precum şi ulcele cu apă curată, cu miere sau cu mied. – (V. Pistolea, op. cit. p. 53).MIOIUL – ( 29 septembrie)Sărbătoarea Mioiului se mai numeşte, in Banat, Sâ-Mioiu şi Chiriacul (Mangiuca,op. cit. pe luna septembrie). Personajul mitologic venerat în calendarul popular nu areniciun corespondent între sfinţii panteonului religios. Cu toate acestea – după cummenţionează Mangiuca – ”În biserica greco-orientală şi catolică e datina a trage clopotelede la Sâ-Mioi până la Sân-Georgiu, la 7 ore iară de la Sân-Georgiu până la Sâ-Mioi la 8ore seara”. Mai aflăm de la Mangiuca fapul că, în legătură cu această sărbătoare dincalendarul popular al poporului român este ”vara lui Mioi care ţine de la Mioi până laVinerea-mare”. Tot din Călindariul... alcătuit de renumitul cărturar bănaţean, mai ştimcă, la această sărbătoare, aveau loc: ” Slobozirea arieţilor (berbecilor, n. n. A. T.) în(turma de) oi, şi nunta oilor”, precum şi ”curăţirea oilor prin foc şi apă (lustratio perignem et aquam)”. Foarte interesantă este informaţia lui Mangiuca privind proclamareaMioiului, în Banat, drept patron al casei, cu toate că acesta nu era un sfânt al religieicreştine.VINEREA MARE - (14 octombrie)Vinerea Mare, în calendarul popular, se ţine în ziua sărbătorii Cuvioasei Parascheva(Paraschiva). Atunci se sfârşeşte Vara lui Mioi, aşa cum precizează Mangiuca. Acelaşiînvăţat mai menţionează că: ”În multe comune numeroase familii sântuesc Vinerea–marede patroană a casei” – ( Călindariul..., pe luna octombrie). Se ţine sărbătoarea pentrunoroc în căsătorie, fertilitatea nevestelor ”sterpe”, naşterea uşoară, tămăduirea unor boli.LUCINUL - (18 octombrie)Numele şi data sărbătorii Lucinul sunt legate de celebrarea Sfântului Apostol şiEvanghelist Luca (18 ocombrie). Aurelia Bălan Mihailovici, în Dicţionar onomasticcreştin. Repere etimologice şi martirologice, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, arată cădenumirea sărbătorii provine din prenumele roman Lucius, care derivă din verbul latinlucio, - ere = a străluci, a fi lucitor, a face să lucească. Având acest sens al luminiicreştine, numele Lucius a pătruns în onomastica religioasă prin intermediulMartirologiilor (calendare de sfinţi sau sinaxare).Simeone Mangiuca notează: 18 octombrie.1. Lucinul cade totdeauna pre 18 octombrie.51

2. Lucinul se serbează cu nelucrare pentru lupi. În multe comune (sate)numeroase familii sântuesc Lucinul de patron al casei”. (Călindariul... pe lunaoctombrie).Vasile Pistolea sublinează că: ”În credinţele populare, Lucinul este divinitateaprotectoare a lupilor şi se prăznuieşte tocmai în perioada formării haitelor pentrureproducere. Calendarul popular conţine aproximativ 35 de zile dedicate lupului (16, 25 -30 ianuarie; 1 - 3 martie; 26 - 28 septembrie; 26 octombrie; 12 - 16, 21 si 30 noiembrie ş.a.), pentru ca acesta să cruţe oamenii şi animalele domestice. În aceste zile sunt interzisenumeroase activităţi: pieptănatul părului, torsul, cusutul, împunsul cu acul, găuritul,împletitul, măcinatul, aruncarea gunoiului şi în special, a cărbunilor etc. Singuraactivitate permisă este fierberea rufelor. Aceste interdicţii severe sunt însoţite şi depractici magice, menite să ţină închis botul lupului: legarea foarfecelor şi dărăcilor,închiderea lacătelor şi lipirea cu chirpici a gurii cuptorului”. Revenind la sărbătoareaLucinului, acelaşi destoinic autor menţionează că, ”în ziua serbării Lucinului, se recurgela o practică magică: se leagă dinţii pieptenului de scărmănat lâna pentru a se lega guralupului. Cu aceeaşi funcţie apatropaică (apărătoare), de prevenire a stricăciuniilorprovocate de aceste animale sunt şi interdicţiile stabilite pentru această zi: prelucrarealânii, a părului şi pieilor de animale (în Banat)”. - (op. cit. p. 53 - 54).SÂMEDRUL (26 octombrie)Sâmedrul este numele popular al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, sărbătorit la 26octombrie.În sâmbăta dinainte de Sâmedru se serbează Moşii Sâmedru (Moşii cei Mari sauMoşii de toamnă), aceasta fiind una din cele mai importante zile legată de cultul morţilor,când se dau pomeni pentru sufletele lor, ofrandele constând în colaci, grâu fiert, brânză,unt, lapte şi fructe, îndeosebi nuci. Prin dăruirea acestor pomene se urmărea îmbunareaspiritelor morţilor care să-şi răsfrângă înrâurirea asupra sporirii belşugului casei.Focul lui Sâmedru, aprins în seara zilei de 25 spre 26 octombrie, în locuri speciale,prielnice pentru participarea spiritelor benefice - în vatra satului din centrul localităţii, laîncrucişarea uliţelor, pe înălţimi ale localităţii – avea o dublă funcţie magică, aceea ”de a-i încălzi pe cei morţi şi de a îndepărta animalele sălbatice de casă”. (Vasile Pistolea, op.cit. p. 51). Principalul deziderat tradiţional al comunităţii rurale era acela de a câştigabunăvoinţa spiritelor strămoşilor, pentru a-i integra, benefic, în viaţa neamului. Înviziunea populară românească, neamul era constituit din cei vii şi din cei morţi, întreaceştia existând o comunicare specială, atât pe făgaş religios, cât mai cu seamă, prinîmplinirea rânduielilor tradiţionale, pentru întreţinerea acelui liant metaforic-spiritual allegăturii dintre lumea aceasta şi lumea de dincolo.Era credinţa ca tinerii şi copiii să sară peste foc, ca să nu se îmbolnăvească întimpul iernii. Tăciunii din Focul de Sâmedru, fiind aruncaţi pe ogoare şi în livezi, sporescbelşugul ogoarelor şi rodul pomilor.52

Sâmedru nu este divinitate agro-pastorală, precum fratele sau Sângeorzul, ei,împreună, patronând îndeletnicirea păstoritului la români. Vasile Pistolea evidenţiază că,la români, calendarul pastoral este constituit din ”două anotimpuri simetrice >> păstorite

noiembrie. Cităm în continuare întreaga ”fişă” despre Martinii de toamnă, publicată decărturarul bănăţean: ” Martinii de toamnă, trei (pre a locurea 4) la număr; cad totdeauna40 de zile înaintea Crăciunului. Aceşti Martini se serbează 3 zile începând din 12novembre; cel de mijloc este >> Martinu cel mare

oli şi de alte rele. 6. În multe comune (sate) numeroase familii sântuesc Sânt-Andreiulde patron al casei. 7.Ungerea cu ai (usturoi) a ţâţânilor uşii spre a opri intrarea în casestrigoilor de a nu ataca noaptea persoanele ce dorm acolo. 8. La Sân-Andrei se fac dinpartea fetelor şi fermecătorii pre parte (scrisă, ursiă, dată) pentru sciricirea viitoruluibărbat. Asemenea se fac fărmecătorii şi vrăjitorii la izvoare, fântâni si râuri”.(Calendariu... pe luna noiembrie).Pentru că această sărbătoare marchează începutul iernii, ea este numită şi Andreicap-de-iarnă,iar noul anotimp fiind al lupilor, Sântandrei era considerat, în mitologiaromânească, patronul lor, alături de Sânpetru (Sânpetrul de iarnă), astfel că, aşa cum amvăzut în Călindariul... lui Mangiuca, ziua respectivă se mai numeşte şi Ziua Lupului. ”Deaceea – precizează Vasile Pistolea – ziua lui se sărbătoreşte pentru a feri animaleledomestice (vite, oi, capre) şi oamenii de lupi. Împotriva lor se luau măsuri de apărare, lafel ca împotriva strigoilor. În acest sens, erau interzise o serie de activităţi şi lucrări:prelucrarea lânii de oaie şi a pieilor de animale, pieptănatul părului şi cusutul,împrumutul lucrurilor sau obiectelor (de ex. jar), scoaterea gunoiului şi a cenuşii din casă,datul de pomană. Se luau măsuri suplimentare de pază a vitelor, a porţilor şi uşilor cuusturoi, legarea sau încleştarea dinţilor de la pieptenii de scărmănat lâna”. (VasilePistolea, op.cit. p. 69).BARBARA - (4 decembrie)Sărbătoarea este consemnată în Călindariul... lui Mangiuca: ”1. Sărbătoarea buhelor la Barbara. Barbara cu Sava şi S. Micoară sunt trei zilenedespărţite (4, 5 şi 6 decembrie).2. Se face Turta dragostei.3. Se dau de pomană boabe de păsule, de cucuruz. 4. Copiilor nu le este dat amânca nici un fel de boabe”.În Calendarul Ortodox, în 4 decembrie este ziua Sfintei Muceniţe Varvara, al căreinume provine din prenumele grecesc Barbara, ce, prin filieră slavă, a devenit, în limbaromână Varvara. În Biserica Apuseană Sf. Muceniţă şi-a păstrat numele Barbara, păstratăîn tradiţia orală din Banat. În unele zone se foloseşte forma Barbura.Se credea că nu pentru faptele bune săvârşite, Dumnezeu i-a dat Sfintei MuceniţeVarvara (Barbara, Barbura) putere asupra Bubatului (Vărsatului) iar în zilele de 3 - 5decembrie (îndeosebi în 4) ea putea să dea dezlegare acestei boli.În zilele acestora nu li se dădea copiilor să mănânce fasole, mazăre, linte, porumbcopt etc., pentru ca vărsatul să nu-şi crească bubele cât boabele respective. Interesant căîn unele zone Bubatul (Varsatul) era personificat, acestuia dându-i-se ofrande rituale,pentru a fi îmbunat. În acest scop se făceau >, cu miere şi nucă, dincare se dădeau de pomană la copii, iar una era pusă lângă o cană de apă, sub streaşinacasei, pentru ospătarea vărsatului, apoi, mulţumit, va pleca mai departe.55

Zilele Bubatului ”erau ţinute îndeosebi de femei prin unele interdicţii (cusut, ţesut,fiertul sau opăritul rufelor etc.) pentru a feri copiii de vărsat şi pentru a se proteja pe elede diferite boli şi dureri (naşteri grele, arsuri, ameţeli, tăieturi, dureri de dinţi şi de măseleetc.). Fetele o ţineau ca să se mărite. Sărbătoarea era favorabilă şi unor practici divinitorii(de ”ghicire” a viitorului): se puneau crengi de măr sau de vin în apă şi se lăsau până laFlorii. Dacă înfloresc, anul va fi mănos, iar în caz contrar va fi secetos”. (Vasile Pistolea,op. cit. p. 105).În zonele miniere din Banatul Montan al Caraş-Severinului Sfânta Varvara eracelebrată ca divinitate ocrotitoare a minerilor. În ziua ei, minerii dădeau de pomanăoamenilor săraci pentru sufletele morţilor şi aduceau ofrande la biserică pentru ocrotirealor în adâncurile pământului.SÂNNICOARĂ - (6 decembrie)În tradiţia orală, Sfântul Ierarh Nicolae poartă şi numele Sân-Nicoară (Sânnicoară)Sâmnicoară, Moş Niculae, acesta reprezentând, la oricine o divinitate precreştină carepatronează pământul şi apele. Biserica a suprapus, ca de multe ori, prăznuirea şi atributeleSfântului Ierarh Nicolae, episcopul din Mira Lichici, peste cultul acestei zeităţi păgâne.Sânnicoară (nume provenit din lat. Santur Nicolaus), personajul rezultat din acestsincretism, are atât însuşiri profane şi uneori malefice, cât şi trăsături sacre (...). Dintreacţiunile punitive sau blamabile, tradiţia populară consemnează pedepsirea oamenilor cunuiaua peste mână, şi fapul că îi sprijină pe hoţi şi tâlhari care se roagă să-i ajute înisprăvile lor”. (Vasile Pistolea, op. cit. p. 78).În zilele noastre, însă, Moş Niculae a devenit întruchiparea exemplară a unui sfântbun, darnic, ocrotitor al celor nevoiaşi şi mai ales al copiilor necăjiţi, de aceea sărbătoarealui se mai numeşte şi Crăciunul Copiilor. Nuiaua, vărguţa, băţul Sfântului Nicolae, cucare, potrivit vechei credinţe, pedeapsea pe cei vinovaţi, acum sunt investite cu virtuţibenefice. Acestea, fiind împodobite – în general fără gust artistic – şi-au pierdutsemnificaţiile originare. Acum sunt golite complet de sens ori sunt investite cusemnificaţii benefice, augurale, fiind dăruite copiilor şi femeilor, ca să le meargă bine înviaţă. S-a generalizat - şi a căpătat o mare amploare – obiceiul ca în încălţăminteacopiilor să se pună daruri.IGNATUL - (20 decembrie)Ignatul din calendarul popular al românilor reprezintă o zeitate din mitologiaautohtonă, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Mucenic IgnatieTeoforul (”Purtător de Dumnezeu”), pe care Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte în 20decembrie. – (Aurelia Bălan -Mihailovici, Ignat, în Dicţionar onomastic creştin. Repereetimologice şi martirologice, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, p. 270).56

Tăierea porcului, în 20 decembrie, cu toate practicile ritualice pe care le implicăacest act sacrificial, au menirea ”să preîntâmpine singerea > porcilor, săasigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pentru aobţine roade bogate” – (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion,Bucureşti, 2003, p. 138).În ziua aceasta se dau de pomană o mână de sare şi o strachină de făină, pentru a fiferiţi porcii de boli.Sărbătoarea este ţinută mai ales de către femei, prin anumite interdicţii de muncă:spălatul rufelor, tăiatul cu foarfecele, cusutul, torsul (cine toarce îşi toarce zilele şi lestrânge pe fus).Ţinându-se ziua, se asigură sănătatea familiei, norocul la păsări (stă cloşca pe ouă)şi la porci graşi.În Banat nu este foarte cunoscut, în această zi, pronosticul pentru vreme,prevestirea meteorologică făcându-se după grosimea splinei porcului tăiat: dacă estegroasă complet, atunci va fi iarnă în întregime grea, iar dacă este groasă doar la un capăt– (la începutul splinei sau la sfârşitul acesteia) – iarna va fi friguroasă, la începutul sau lasfârşitul ei.CRĂCIUNUL - (25 decembrie)În tradiţia orală românească, numele Crăciun este dat unei divinităţi mito-folclorice,de natură solară, cu înfăţişare antropomorfă care reprezină sărbătoarea NaşteriiMântuitorului. V Kernbach consideră că Moş Crăciun este o dovadă că această divinitateface parte din categoria Moşilor, a strămoşilor arhectipali (V. Kernbach, Crăciun,Crăciuneasa, în Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşi 1989). Îndrăzneaţă este opinia lui Ion Ghinoiu care susţine că acest personajmitic este un zeu solar de origine indo-europeană al strămoşilor geto-daci, fiind”identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra” (Ion Ghinoiu, Crăciun, înPanteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 50).Moş Ajunul este fratele lui Moş Crăciun. Perioada mitico-rituală a sărbătorilor deCrăciun cuprinde trei zile: Ajunul Crăciunului, Crăciunul şi a doua zi de Crăciun, cândse prăznuieşte Soborul Maicii Domnului. Pentru Ajunul Crăciunului, Mangiuca noteazăîn Călindariu... pe decembrie, doar două practici: 1. ”Pităreii Crăciunului şi 2. Darea demâncare din toate sfărămăturele bucatelor din casa găinilor (hoarelor) într-un cerc deputină”. Însă în acelaşi Călindariu... în extinsa secvenţă, numită ”Partea Ştiinţifică”,autorul a inclus un amplu studiu, de 44 de pagini, intitulat Colinda. Originea şiînsemnătatea ei astronomică şi călendarică, în care se referă şi la obiceiuri de Crăciundin Banat, în acest sens reţinându-se, în primul rând secvenţa Colinda piţărăilor oripizereilor (p. 9 - 11).Mangiuca precizează că piţărăii ”sunt copii, băieţi (şcolari) până la 12 - 14 ani” şică aceştia ”colindează îcepând des-de-dimineaţă (pre aiurea încăt de după miezul nopţii)57

în ziua ajunului până pre la amiezi, ori şi până seara (...) > se împart înmai multe cete, alegându-şi fieşte care câte un vătav (conducător) şi asemenecolindătorilor îmblă gium împregium prin sat, de la casă la casă, poftind şi gratulând ziualui >, adăugând: >. Pitărăii de regulă devinsloboziţi să intre în casele oamenilor, căci după credinţa poporului se cred aducători denorocire şi fericire (Se face trimiterea, n. n. A. T. : >). Pitărăii când intră în casă, deloc zgândără(escitează) focul din căminul ori din vatra casei cu bâtele ce se află în mânile lor, numitepe alocurea >. (Se face trimitere, n. n. A. T. : >) (...).Cuprinsul versurilor pitărăilor colindători sună de regulă pre scurt cam astfel:>Şi mai pe larg colindeză piţărăii în urmăoriul mod:Bună ziua lui AjunulCă-i mai bună-a lui CrăciunulCă-i cu mei, cu purcei,Că-i cu nuci de cele dulci,Cu alune de cele bune,Dă-ne poame,Că ni foameDă-ne criţari (cruceri)Că-s mai tari.Dă-ne groşiţeCă-s mai pestriţe,Dă-ne tulţi că-s mai mulţi,Dă-ne leiCă-s mai greiDă-ne colaci şi cârnaţiSă ne ducem şi la alţiUrdulene, urduleşte,Scoate punga şi plăteşte,Că dacă vei plătiÎţi vom mulţumi >>(Dacă capătă daruri, zice:)

Şi călcăture să aveţi etc.Şi cu aceste se depărtează de la casa omului tot cobind a pofte rele. Se înţelege desine cum că gratularea aceasta a pitărăilor pre alocurea variată în cuvinte după cum suntpărările şi tradiţiunea, dar o în înţelesul aci mai sus expus” (Simeone Mangiuca, Colinda.Originea şi însemnătatea ei calendaristică, în Călendariu Julianu, gregorianu şipoporalu românu, Editura autorului, Oraviţa, Tipografia Alexi, Braşov, 1881, p. 9 - 11).Prestigiosul folclorist Ovidiu Bârlea în lucrarea Folclorul românesc. Momente şisinteze (Editura Minerva, Bucureşti 1981) în capitolul Colindatul copiilor are secvenţaMoş Ajunul, în care este citat Mangiuca, materialul publicat de acesta devenind, în timp,un valoros document etnologic, care învederează că textele piţărailor bănaţeni ” seaseamănă izbitor cu cel latin al copiilor din Roma, din primele veacuri creştine” care urausunând că: >” – (Ovidiu Bîlea, Folclorul românesc I.Momente şi sinteze. Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 278).Piţărăii primesc daruri, colăcei anume făcuţi pentru ei (care, în unele localităţi senumesc colindeţi sau pizărăi), fructe, îndeosebi nucile şi merele, acestea din urmă, învirtutea străvechilor lor semnificaţii mitologice, ca aducătoare de fertilitate şi belşug.În Călindariul... lui Mangiuca despre Crăciun există următoarele date: ”Pre acestăzi cad şi următoarele datini, sărbători şi credinţe:a) Moşii Crăciunului.b) Colinda.c) Cerbuţiul (Ţurca, Ţiurca, Bresaia, Vasilica).d) Salutarea şi vărsarea darului în capul primului cercetătoriu (partefemeiască) la Crăciun.e) Judecarea pomului sterp.f) Nu se dă nimic împrumut din casă şi din bine.g) Boabele de cucuruz (păpuşoi, porumb) aruncate piţărăilor culese de prepământ se pun sub masă.h) Fânul legat la picioarele mesei.i) Aşternerea paielor prin chilii şi pre masă sub măsăriţă (măsai).j) Privighearea în noaptea spre Crăciun. Olăţielul (?) pus pre masă cu cuţiulînfipt în el preste noaptea spre Crăciun.k) Împărţirea de colindeţ.l) Slobozirea de pe deal a roatei de foc.m) Steaua Vitleemului.n) Împărechiarea păsărilor (Vögel).o) Vrăjirea pre parte (ursita) la râuri, fântâni şi izvoare în noaptea spreCrăciun.p) Masa pusă de cină în ajunul Crăciunului rămâne cu toate bucatele pe sinepreste noaptea spre Crăciun.q) Butucul Crăciunului arzător în foc.r) Colacul Crăciunului.59

s) Începerea carnelegiului (câşlegiului).t) La Crăciun este ceriul deschis.u) Stele şi o vacă făcută de aluat se pun pre masa cu bucate preste noapteaCrăciunului.v) În multe comune (sate) numeroase familii sântuesc Crăciunul de patron alcasei.w) Când e lung timpul între securi (posturi) adecă ţine lung timpulcarnelegiului (carnevalului) atunci se crede a fi an bun mănos.x) Alergarea cu cai în ziua Crăciunului”.Multe enunţuri din acest citat ar putea fi dezvoltate pe numeroase pagini, darprofilul lucrării noastre fiind cel de catalog (selectiv), ne restrângem doar la câtevasubiecte, îcepând cu obiceiul colindatului, acesta fiind reprezentativ, pentru Banat, înzona Făgetului, Judeţul Timiş.Ca material documentar folosim studiul lui Ion Căliman, Colindatul cu dube dinzona Făgetului, publicat în ”Timisiensis”. Revistă trimestrială de informare culturală, nr.4 / 1996, editată de Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi CreaţieiPopulare Timiş.Autorul menţionează că, ”în zonă obiceiul colindatului este încă o realitate vie asărbătorilor de iarnă, cu precădere la Ajun, Crăciun şi Anul Nou (sporadic la Sfântul Ion)– numai pentru cei cu numele respectiv), la care participă, în mai toate satele, întreagacomunitate” (p. 8).De la început, autorul evidenţiază faptul că aici, precum şi în Valea Mureşului dinJudeţul Hunedoara, folosirea dubelor în timpul colindatului este o practică unică la nivelnaţional.Dubele sunt întrebuinţate pentru a crea un fond sonor (armonie şi ritm extrem devivace) al inerpretării vocale a colindelor, al marcării momentelor mai deosebite, aledesfăşurării obiceiului şi al suspansului prevăzut la trecerea de la o secvenţă la alta şi apracticii respective. La performanţe cu totul deosebite a ajuns grupul duboşilor dinBrăneşti, localitate din apropierea oraşului Făget.Autorul subliniază că dubele sunt instrumente muzicale tradiţionale specifice,numai pentru colindatul din zonă. Mai nou, acestea au fost valorificate şi scenic. Suntconfecţionate de oamenii locului – de colindători, în primul rând. Ion Căliman le descrieastfel: ”se compun dinr-un cadru circular de lemn sau de tablă, prins între două cercuridin lemn sau metal, între care se întinde o piele bine curăţată şi uscată, de preferinţă decâine. Dubele se bat cu un ”băcel” sau ”măieţ”, rareori cu două, mai ales cea mare.Fiecare colindător îşi păstrează duba sa, ajungându-se la un fel de > pefel de dubă, aceasta putând fi transmisă fiilor, nepoţilor şi neamurilor. Duba esteornamentată pe margini cu verdeaţă (piedica cerbului, iederă, foiomfin, rareori cetină debrad, iar astăzi, uneori chiar cu fire verzi de asparagus – simboluri ale renaşterii naturii şiomului, conform cu mesajul esenţial al colindelor) şi se înfăşoară cu un ştergar (cingeu)ţesut în casă, iar în unele localităţi (Povergina, Bunea-Mare, Bichigi, Temereşti etc.) sefolosesc panglici multicolore (ca la împodobirea măştii de cerb sau capră, cu care se60

colindă) şi flori artificiale confecţionate din mătasă, hârtie creponată sau cerată, în culorivii. În unele localităţi, concomitent cu obiceiul colindatului, se practică şi căluşerul, cucele 12 figuri hotărâte şi bine cumpănite ale sale, cu hora şi Bătuta Căluşerului (BanuMărăcine)” – (op. cit. p. 7).Potrivit clasificării colindelor din zonă, făcută de către Ion Căliman, acestea pot figrupate în categoriile următoare:a) Colinde de fereastră;b) Colinde de gazdă;c) Colinde de nevastă;d) Colinde de june;e) Colinde de fată;f) Colinde de copil mic;g) Colinde ale diferitelor îndeletniciri;h) Colinde de cerb;i) Colinde de doi fraţi;j) Colinde de logodnici;k) Colinda celor doi voivozi;l) Încheierea colindatului. Oraţii de cerere a darurilor.Folcloristul Ion Căliman a consatat, în timpul a peste trei decenii şi jumătate decercetare a culturii populare din zona Făgetului, că obiceiul colindatului de aici secaracterizează printr-o mare complexitate şi că el include şi multe elemente eterogene,care reprezintă rezultatul stratificărilor de-a lungul vremurilor. El implică şi astăzi urmedescifrabile ale unor credinţe străvechi, practici magice, dar şi o multitudine de alte fapte(sociale, relaţii familiale, comunitare etc.), fiind o chintesenţă a mentalităţii noastretradiţionale.Colindatul se realizează de către un grup de tineri în vârstă de până la 19 – 20 ani,numit ceată de colindători, dubaşi, colindători sau echipă. Tinerii colindau în ceată, de lavârsta de 15 -16 ani până la căsătorie. În trecut, din grupul de colindători făceu partenumai feciori, dar, în unele cazuri, şi unii tineri însuraţi de puţină vreme. În timpul nostru,alcătuirea cetei este eclectică, din aceasta făcând parte şi adolescenţi de 13 – 15 ani,precum şi vârstnici, cei din urmă având anumite misiuni speciale, ei fiind jucători decerb, vătafi, străiţari sau iepe, şi, mai ales, instructori ai grupului respectiv. În modnormal, ziua colindă numai feciorii, iar noaptea li se alătură şi cei însuraţi.Încă de la întemeierea cetei, la începutul Postului Crăciunului, aceasta se îngrijeştesă aibă o gazdă, în casa căreia să facă repetiţii. Stăpânul casei (”găzdoniul”) este, îngeneral, un om mai în vârstă, fost colindător, sau chiar conducătorul noului grup, avândcea mai mare autoritate în cadrul cetei.În perioada de pregătire a colindatului, se stabilesc şi funcţiile unor membri ai cetei:un şef numit căprariul dubei (sau vătaf, identic cu cel al căluşarilor, în satele în careobiceiul se practică împreună), uneori doi vătavi; un ajutor de căprari, care în unelelocalităţi este numit străiţari (purtătorul straiţei în care sunt băgate darurile) sau o iapă(cu aceaşi misiune de a purta darurile: colaci, pecină, cârnaţi, băutură).61

În localităţile în care se colindă cu cerbul (sau capra) – măşti zoomorfe – este ales,desemnat un tânăr care se pricepe la jocul cerbului.Pe perioada colindatului, căprariul dubei poartă o bâtă cu pene (flori confecţionatedin hârtie creponată), numită bâtă cu cârlioanţă, iar în unele localităţi, acesta are un băţînfăşurat în panglică tricoloră, ce este un simbol autoritar, cu care impune respect încadrul colindatului şi, totodată, transmite grupului şi muzicanţilor însoţitori semnalelenecesare în diferite situaţii. De asemenea, căprariul dubii are sarcina de a tocmi muzica,prin . Formaţia instrumentală (orchestra ) era compusă, până nudemult, din interpreţi la vioară, taragot, saxofon, acordeaon etc., iar astăzi, existând,preponderent, suflători. În fine, căprariul dubii trebuie să organizeze jocul în a doua zi aacestei sărbători, precum şi petrecerea care se ţine la gazda dubii, la sfârşitul colindatului,în nopţile de 25, 26 şi 27 decembrie.Colindatul propriu-zis se porneşte, în după-masa de Ajun, de la gazda de dubă dupăce fiecare colindător acasă, în straie anumite, de sărbătoare, anume:costum popular, căciula ornamentată cu panglică tricoloră, pană de fazan şi verdeaţă,panglică tricoloră ţesută, petrecută peste umărul stâng, în diagonală (căprariul dubiipoartă două asemenea panglici în diagonală), cămaşa de căluşer (în localităţile în caredansul respectiv se practică împreună cu obiceiul), dubele ornamentate şi mascazoomorfă de cerb (mai rar capră). În multe sate din zonă, se mai păstrează, cu mândrie, demai bine de 100 de ani, cămăşile speciale de căluşer, cusute cu tricolor, iar în ultimultimp, după aceste modele, se confecţionează îmbrăcăminte nouă, decorată cu tricolor. Seimpun, prin respectarea tradiţiei, costumele colindătorilor din localităţile Curtea,Româneşti şi din câteva sate de pe Valea Mureşului, zonă bănăţeană, limitrofă cu ţinutulAradului.În unele localităţi – unde a dispărut portul popular -, colindătorii sunt îmbrăcaţi încostum obişnuit, avînd doar câteva accesorii, ca însemne ceremoniale.Masca zoomorfă de cerb este astfel descrisă de Ion Căliman: este modelată dinlemn, cu coarne autentice de ţap, neacoperită cu blană, având mandibula (”fleanca”) dejos mobilă şi prinsă la un capăt cu o sfoară, prin intermediul căreia se poate manipularitmic, din interiorul măştii zoomorfe, producând plescăituri, într-un ritm cerut demelodie (de obicei, identic cu cel al dubei mari). Masca se prelungeşte cu un băţ, caun felde mâner (pe care îl ţine jucătorul de cerb, înăuntru) şi se ornamentează cu un stran ţesutîn casă. În unele localităţi se acoperă cu pânză roşie (pentru a fi mai uşoară, ca fundal) pecare se prind panglici colorate, din mătase sau din hârtie creponată şi i se aplică un fel despinare verde din piedica-cerbului, iederă, foiomfin, având grijă să i se lase în faţă odeschizătură rotundă, prin care cel dinăuntru poate vedea, fără a fi văzut, şi se poateorienta.Colindaul începe în după-amiaza sau seara de Ajun, ceata având obligaţia de amerge la toate casele localităţii, respectându-se prioritatea unei anumite ierarhii rurale(familiile primarului, preotului, dascălului).Nu se colindă la familiile care nu doresc să fie colindate şi nici la cesele în care amurit cineva de curând. În gospodăriile în care sunt invitaţi, colindătorii colindă atât afară62

cât şi în casă. Înăuntru se cântă 2 – 3 colinde sau mai multe, la cerere. Îndeosebi, în caseleîn care sunt fete de măritat, se organizează joc de scurtă durată. În seara colindaului secinează la o anumită casă (în trecut era preferabil la gazda dubii), unde participă vecinii şifetele lor, acolo colindându-se până dimineaţă.Trebuie să reţinem că urarea din colinde este atât directă, nemijlocită, cât şiîncifrată, formulată în chip alambicat, alegoric, cu aluzii mai evidente sau mai criptice. Înfapt, colinda este alcătuită din două părţi, adesea total disjuncte: corpul colindeiesxpunând fabulaţia, al cărei tâlc constituie urarea indirectă, şi încheierea, formula finală,care repetă intenţia de felicitare, dar părăsind căile ocolite şi enigmatice. Aceste urărifinale se vădesc a fi formule stereotipe, aceleaşi pe plan local,diferind doar ca sistemmetric pentru a se potrivi colindelor hexa sau octosilabice. În zona Făgetului predominăformula în care colinda este închinată gazdei, cu sănătate, aşa cum se constată şi înmasiva culegere de folclor Poezii populare româneşti - de Ion Căliman şi CornelVeselău (Ediura Grai şi Suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1996): ”Şi-i fi vesel cestdomn bun / Ţi-o-nchinăm cu jumătate” (p. 7); ”Şi-i fi, gazdă, sănătos / C-o-nchinăm cusănătate” (p. 10); ”Că ţi-o închinăm / În dalba-i sănătate” (p. 15); ”Şi te, june, veseleşte, /C-o-nchinăm cu sănătate” (p.48); ”Şi te, mireo, veseleşte, / C-o-nchinăm cu sănătate” (p.50); ”Şi-ai fi, mire, sănăos, / Că eşti mândru şi frumos” (p. 55); ”Şi-ai fi, Ionel sănătos, /Că eşti mândru şi frumos” (p. 57); ”Şi-ai fi, june, sănătos, / Că eşti mândru şi frumos” (p.59); ”Şi vă voi, juni, veseliţi, / C-o-nchinăm cu sănătate” (p. 69); ”Şi te fiico, veseleşte, /C-o-nchinăm cu sănătate” (p. 91); ”Şi-ai fi, Mareo, sănăoasă, / Că eşti mândră şifrumoasă” (p. 94); ”Şi-ai fi , Lină, sănătoasă, / Că eşti mândră şi frumoasă” (p. 97); ”Şi-aifi , Lino, sănătoasă, / Cum eşti mândră şi frumoasă” (p. 100); ”Şi-aţi fi, mirei, sănătoşi, /Că vi-s mândri şi frumoşi” (p. 101).Colindele sunt texte în care esteica literaturii populare a ajuns la culmile unei”clasicităţi”, cu mult înainte de literatura scrisă (cultă) şi, multă vreme, fiind neatinsă dinpunct de vedere valoric, Ovidiu Bârlea sublinea că: ”Colinda propriu-zisă cristalizează înversuri o urare mai adîncă şi în acelaşi timp mult mai nuanţată, întru toul adaptată stăriisau momenului ce se cere proslăvit. Ea preferă calea indirectă, alegorică, operând cusimboluri şi aluzii care îi măresc expresivitatea poetică, strecurând, în acelaşi timp, fioriimisterului, condiţie sine qua non a poeziei înalte. Întrucât felicitarea implică o dorinţămenită a se realiza, ea nu poate fi închipuită decât în ipostaza ei maximă. Faptul e curentîn felicitările de toate zilele, cu atât mai mult în cea rituală, din perioada critică aîncepuului de an, când totul este labil, dar consolidabil prin forţa cuvântului, în anumecontext, de a se preface în fapt, De aceea, colinda operează conşient cu reprezentări degrad superlativ, encomiasticul devenind metodă curentă de creaţie. Ea e guvernată înîntregime de hiperbolă, de la registrul realist, cotidian, spre cel cu contururi fantastice, peo scară valorică ce sfârşeşte de-a dreptul în mit. Sub acest aspect, colinda se învecineazăstrâns cu basmul fantastic, întrucât amândouă năzuiesc reprezentarea unei lumi profundidealizate, aşa cum ar trebui să fie potrivit visurilor multimilenare ale oamenilor,” -(Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Momente şi sinteze, Ediura Minerva, 1981,Bucureşti, p. 316). În privinţa măştii de cerb, prezentă în cadrul colindatului din zonaFăget, fac un comentariu lămuritoriu, din perspeciva cercetării noastre privind origineaipotetică a acestei măşti, în cultura populară românească. Masca de cerb este una dincreaţiile populare care încă poate să suscite largi dezbateri ştiinţifice, referitoare,îndeosebi, la originea şi răspândirea acesteia la români, singura populaţie din Europa lacare o mai întâlnim în zilele noastre – (Romulus Vulcănescu, Măştile populare, Ediura63

O circulară din secolul al VII - lea cuprinde următoarea prevedere: ”Nu umblaţi cucerbii şi cu vehicule (SIC). Bărbaţii să nu se îmbrace în haine muiereşti, iar femeile înhaine de bărbaţi sau altă îmbrăcăminte de petrecere la zi întâi a Anului Nou” (Du Cange,Glosarium mediae spriptores et infirmae latinitatis, Paris, 1937, t. II, p. 277). Tot înacelaşi secol, episcopul de Vürburg îşi exprimă indignarea privitor la obiceiul de a seumbla cu masca cerbului: ”Care om cu cap ar putea crede că se găsesc câţiva cu minteaîntreagă care, îmbrăcând masca cerbului, ar dori să-şi schimbe felul de a fi în acela alfiarelor” (Ibidem). În veacul al XVII – lea, jocul cerbului este atestat la Rotisbona(Regensburg) (Leopold Schmid, Le theatre populaire europeén, Paris, 1965, p. 99).La noi, după izvoarele documentare cunoscute până în prezent, cea dintâi semnalarea jocului cerbului îi aparţine lui Conrad Iacob Hiltembrand (Deci nu lui D. Cantemir, cums-a susţinut în folcloristica românească). Acesta a fost pastor din părţile Pomeraniei care acălătorit prin provinciile româneşti, în anii 1657 – 1658. El notează: ”Cum am intrat încvartirul ce mi s-a atribuit [în Moldova] s-a înfăţişat acolo, [în faţa noastră], un fel de joc.Era [închipuit] un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţui [mai înâi] cu el şimai apoi culcă cerbul la pământ [trăgând] cu o săgeată. Cu aceasta s-a terminat jocul,pentru care [cei ce au jucat] au primit ca recompensă bani” (Paul Simionescu, Mărturiiale unor calători străini în Ţările Române, în ”Revista de Etnografie şi Folclor, nr. 4,Bucureşti, 1971, p. 292).După o jumătate de secol (în 1917), Dimitrie Cantemir consemnează, în opera saDescrierea Moldovei, următoarele: ”Ţurca, un spectacol care pare să fi fost scornit întimpurile vechi din cauza urii contra turcilor (Greşit! n. n. A. T.). În adevăr, în ziua Sfântăa Naşterii Domnului, leagă o mască cu cap de cerb, cu coarne, prinsă de o pantă colorată,în diferite culori, şi destul de lungă, ca să apere picioarele celui care o poartă” (DimitrieCantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1936, p. 243).Cu vreo patru decenii în urmă, se ştia că jocul cerbului exista în Transilvania(ţinutul Haţegului – Hunedoara), în Moldova (între Paşcani – Roman şi Iaşi) şi extremulnordic al Banatului. (Vasile Adăscăliţei, op. cit. p.432). Acest cercetător, condideră că”această specie a teatrului folcloric este de veche origine transilvăneană” – ( Op. cit. p.433). După acest folclorist, Jocul cerbului în Moldova are o vechime ”de aproximativ 4 –5 secole” – (Op. cit. p. 423). În acest caz, însă, apare deja o neconcordanţă cu ipoteza luiGhe. Vrabie, privind explicarea originii măştii de cerb, prin substratul celtic, întrucâtprezenţa acestei manifestări folclorice, în Moldova de Nord, nu mai poate fi pusă înlegătură cu populaţia celtică din zona respectivă. Dar, şi în privinţa măştii de cerb, dinzona transilvăneană, nu putem susţine că ar fi de provenienţă celtică, întrucât ”mitologiaşi religia celţilor nu se cunoaşte prin surse directe” – (Virginia Cartianu, op. cit, p. 160).Informaţiile documentare, parte din ele fiind susţinute şi de izvoarele arheologice,învederează că, pe la anul 300 a. Hristos, când începe invazia celţilor spre Dacia, aceştia”nu-şi alcătuiseră un sisem de credinţe religioase şi nu-şi formaseră un panteon, deşitrecuseră câteva veacuri de când înjghebaseră o alcătuire etnică.” – ( A. Nour, op. cit. p.28). În acea perioadă ”religia geto-dacilor era deplin închegată şi încă cu câteva veacuriînainte, aşa cum ne-o confirmă herodot, Strabo şi ceilalţi istorici ai vremii şi cum o pot65

mărturisii necropolele getice, cu inventarul lor destul de sumar, dar destul de elocvant,aflate pretutindeni, între hotarele Daciei” –(Ibidem, p. 35-36, vezi şi I.I. Rusu, Religiageto-dacilor, în Anuarul Institutului de Studii Clasice”, Cluj, V, 1947).În cele două veacuri de stăpânire a celţilor în Dacia, religia, încă pe deplinînchegată a acestora, n-a putut să aibă o mare influenţă asupra geto-dacilor. Elementelecomune în viaţa spirituală a celţilor şi a geto-dacilor dăinuiseră ”începând poate dinneolitic” – (Ibidem, p. 40). Atunci vor fi fost apropieri strânse între cele două ramuriindo-europene iar, în ultimele secole dinaintea lui Hristos, în convieţuirea acestora, princontactul celţilor cu geto-dacii, pe teritoriul locuit de aceştia din urmă, se vor fi revitalizatîndeosebi o seamă de elemente din fondul primitiv mitologic indo-european. Materialepalioetnografice, de pe cuprinsul României, dovedesc că populaţia pregetodacică a folositmăşti – costume primitive ”în cultul consacrat culegerii plantelor şi vânătorii de animalesocotite sacre, care ar fi putut aminti de un străvechi totemism local” – (RomuluswVulcănescu, Op. cit. p. 46).Şi la celţi vom întâlni ”toată seria destul de lungă de simboluri, purtate ca amuletereprezentând animale, plante sau diferite obiecte (...). Între animalele care reprezentauaceste simboluri erau, mai cu osebire, şarpele simplu sau cu cap de berbec, calul, cerbul,vulturul, cocoşul, taurul şi mistreţul” – (A. Nour, op. cit. p. 32). Se consideră, deci, că”religia lor, spre deosebire de cea a geţilor, în care nu se întrezăreşte nici un totem, estede religie totemistică. Însă în fondul mitologic ”neoficial” al geto-dacilor, îndeosebi în celneosemnat de literatura istorică a antichităţii şi nerelevat îndeajuns de izvoarelearheologice, trebuie să fi persistat, ca şi la celţi, multe rămăşiţe totemice, din fondulspiritual al comunităţii primitive de pe teritoriul României. Pentru această informaţieprobează şi înscripţia descoperită la Slatna - (Petroşani): ”Libero patri e libere herclianuset cervalus” – (CIIL, III, 1303), care, aşa, după cum arată şi Emilia Pavel, ”ne aminteştede existenţa unor divinităţi autohtone dacice în legătură cu cultul lui Liber şi al Dianei,care ar oglindi supravieţuirea tradiţiilor populaţiei locale” – (Emilia pavel, Jocuri cumăşti, Editura C.C.E.S., Judeţul Iaşi, 1975, p. 5). Afirmaţia aceasta este similară cu ceaexprimată de Romulus Vulcănescu –(op. cit., p.115).Mare parte din Jocurile cu măşti se desfăşura, în vechime, sub semnul cultuluifertilităţii, care are rădăcini adânci în zorile istoriei omeneşti – (Tadeus Severin, Lesproblemés de le position des couumes populaire, în Etnografia, I, Brno, 1959, p. 190-191). În ce priveşte investirea cerbului cu atributul magic al fertilităţii, exemplificăm cuo mărturie din epoca primitivă: În Langerie-Bouse-Dordogn s-a descoperit un fragmentde os pe care este incizată o femeie sub cerb – (Victor Stanciu, Câteva urme fosile dinepoca de piatră în colindele noastre, extras din ”Carpaţii”, VI, nr. 4. Picioarele cerbuluisunt executate cu multă îndemânare, iar imaginea femeii este similară cu formastauietelor > din epoca primitivă, având abdomenul de mărime exagerată,ca reprezentare simbolică a fecundităţii – (Venere di Savignana, statuietă din piatră, înaltăde 22,3 cm, cf. Civilta preisoriche e protoistoriche, catalogo della mostra a cura diBenedetto Benedeti, Boletino del Museo Civica di Modena, 1965. Datată pentrupaleoliticul superior, se păstrează în muzeul ”L. Pigorini” din Roma. Aceleaşi66

caracteristici, privind fecunditatea, sunt relevate şi de celebra statuietă Venus dinWilendorf, precum şi de numeroase statuiete mai puţin apreciate, din comuna primitivă).Masca este un substitut al animalului sacru, iar simularea omorârii şi învieriipersoanei mascate simboliza iniţial cele două faze fundamentale ale ciclului naturii,marcate de venirea iernii şi, apoi, a primăverii – (Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 106:”Numărul mare de reprezentări zoomorfe locale din jocurile cu măşti, desprinse înobiceiurile de peste an, la popoarele carpato-balcanice, au făcut pe unii cercetători aiacestei activităţi culturale să susţină că o parte din animalele reale sau fictive,reprezentate, au contingenţe cu un presupus substrat totemic, iar altă parte cu unulmagico-mitologic şi că, în forma lor integrată, jocul cu aceste măşti – costume reprezintătransfigurări rituale ale fecundităţii şi fertilităţii, ale morţii şi învierii naturii (...). Pierzîndstrăvechile simboluri iniţiale, ele parodiază astăzi ceea ce le consacra în trecut raţiunea dea fi.”).Îndeosebi herbul cerbului a oferit o evidentă analogie cu herbul vegetal, putând fiintegrat firesc în viziunea cosmică a regenerării naturii. În mentalitatea popularăromînească, s-a păstrat, pînă aproape de zilele noastre, rămăşiţele funcţiei originare amăştii cerbului, legate de cultulu fertilităţii – (Romulus Vulcănescu, op. cit. p. 119).În unele localităţi din zona Făget, măştile sunt jucate ”concomitent cu colindelecîntate pe melodia colindelor respective, ceea ce reprezintă, se pare, fază arhaică dinvremea când colindătorii, în timpul cântării colindelor, executau şi unele mişcăricoregrafice sumare, aşa cum se mai practicau la huţuli” – (Ovidiu Bîrlea, Colindatul înTransilvania, în ”Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, p. 273). În acestcontext etnologic, se explică mai clar funcţia de urare, de colindat, a jocului cerbului”din obiceiul întâlnit în Zarand şi Ţara Moţilor, unde colindătorii joacă şi fete mai mici,până şi fetiţele mici, de leagăn, ca să le aducă bucurie şi sănătate în anul viitor” –(Ibidem). Aceasta este o mentalitate arhaică, izvorâtă din practici cu caracter profilacticprivind asigurarea fecundităţii femeii. Ideea acesta este mai bine conturată în ŢaraHaţegului, unde jocul cerbului ”este recomandat femeilor tinere care vor să aibă copii” –(Alexandru Filipaşcu, Sălbăticiuni din vremea strămoşilor noştri, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1969, p. 36). Tot din aceaşi fază a obiceiului, când, probabil, întotdeaunaexecutarea colindelor va fi fost însoţită de jocul măştilor, s-a păstrat credinţa, prinPădurime, potrivit căreia, ceata de colindători e primită ”că dacă-i lasă, zice că se facegrâu” sau, în Nord-Estul Transilvaniei se crede că ceata de colindători ”aduce noroc, iaranul va fi bogat şi norocos gazdei, iar vacile vor făta viţeluşi” – (O. Bîrlea, op., cit., p.297).67

OBICAJNI KALENDARNOVA GODINAUvođenjem u službenu upotrebu gregorijanskog kalendara 1919. godine, prva Jugoslavijaje ustanovila i za Srbe 1. januar po tom kalendaru kao prvi dan Nove godine, otkad se onkod nas praznuje kao državni praznik.U sklopu božićnog ciklusa Ignjatijevdan je značajan praznik, jer se tog dana, poznatogpod imenom Kokošinji Božić ili Živinski Božić; u svem narodu obavljao niz radnji iobičaja, radi zaštite kućnog imetka i pernate živine. Isto tako Ignjatijevdan važi za jedanod polaznih dana, kada su domaćinstva pohodili polažajnici kao o Božiću, s tim što jeprvi posetilac koji tog dana uđe u kuću - kokošinji polažajnik. Razumljivo je da se unarodu, koji je bio stolećima prinuđen na seobe, posebno držalo do kokošiju, takodragocenih za ishranu kućne čeljadi i za domaćinstvo, a uz to, pri nenadnoj bežaniji, vrlolako prenosivom dobru. Sve domaćice su toga dana na osoben način hranile živinu: ukrug, načinjen od položenog konopca (negde od domaćinovih tkanica), bacale su zrnevlježita i tu je dovabile na hranu. Krug konopca, kao magijski, trebalo je da obezbedi datokom godine sva živina bude na okupu, u krugu domaćinstva, to jest da se ne rasturaju ida kokoške nose jaja na mestima određenim za to.Sveti Ignjatije, krsno ime koje se slavi u mnogim krajevima, poznat je u crkvi i narodupod imenom Ignjatije Bogonosac. U narodu za ovaj nadimak postoje dva objašnjenja: uPlaščanskoj dolini (okolina potkapelskog gradića Plaškoga, gde je do izgona u avgustu1995. godine, živela jedna od najzapadnijih skupina srpskoga naroda) pripoveda se da jenadimak dobio otuda što je preneo Boga preko zaleđene reke, a u Popovom polju uHercegovini da je kao grešnik bio osuđen da prenosi ljude na leđima preko reke, pa kadje jednoga, što ga je požurivao, budući da je hitao da skudi devojku, naljućen- ubio, svi sumu gresi bili oprošteni, jer narod drži da je kuđenje devojke greh nad grehovima. I crkvaima dva objašnjenja: Bogonoscem je nazvan jer ga je, kao maloga, Isus uzeo na ruke iuzdigao, a, sa druge strane, Ignjatije je uvek nosio Boga u srcu i mislima. Po hrišćanskojlegendi, lavovi, među koje je 106. godine živ bačen u rimskom Koloseumu, kad su garastrgli, jedino njegovo srce nisu takli, jer je na njemu pisalo: Isus Hristos: Ignjatijevdanje i zaprešni dan. U zaprešne dane, koji se po strogosti praznovanja izdvajaju, bili suzabranjeni mnogi poslovi, naročito ženski (predenje, tkanje, šivenje).NAPLAŠITA SUBOTA3. dan u godiniSubota je i zaklopit dan, kada se valja setiti i svojih predaka i pokojnika, čiji kult je kodnas veoma ukorenjen. A i pomen njima je uvek, uz spremanje određenih jela, i podušnodeljenje hrane, u ovaj sedmični dan.Drugi naziv za današnji dan je mučna subota, jer pripada tzv. mučnim danima, kada seBogorodica zamučila sa budućim Novorođencem u utrobi. Subota je po srpskom68

verovanju uglavnom radni dan, što je i razumljivo, jer je to dan koji prethodi sedmičnomdanu odmora, kada valja otpočinuti i praznovati.SVETA ANASTASIJA4. dan u godiniSrbi imaju oko sto pedeset porodičnih slava (krsnih imena) tokom godine. Jedna od njihje i Sveta Anastasija, koju svetkuje n tako brojan skup slavara. Ova slava je u vremenubožićnog posta, koga su se ljudi ranije strogo pridržavali, pa je trpeza o njoj bilaobavezno posna, što nije teško padalo, jer već drugoga dana ove slave je počinjalapriprema za spremanje masnih jela, koja se, dolaskom Božića, spremaju u izobilju, pa se ivreme koje sledi, za razliku od posta, zove mesojeđe.Poreklom Rimljanka, Anastasija je delovanjem i smrću vezana za naše krajeve. Potičućiiz ugledne kuće, nesrećno udata za neznabošca Publija, ova pravedna žena se, kad jeobudovela, posvetila spasavanju progonjenih hrišćana. Imetak je trošila idući od grada dograda i plaćajući da se zatvorenim sledbenicima tada zabranjene vere ublaže muke.Nazvana, zbog toga, "osloboditeljicom okova", uhvaćena je i pogubljena, posle svirepogmučenja, 106. godine u Iliriku, kako se tada zvala rimska provincija od ušća Raše u Istrido Kolubare, sastavljena iz dva dela (Panonije i Dalmacije). Kasnije su mošti Anastasije,koju je crkva proglasila velikomučenicom, prenete u Carigrad.Ove godine su istoga dana u Oci, kada se vezuju i uz poklone otkupljuju svi muškarcikoji su se očinstvom potvrdili.TUCINDAN5. dan u godiniPo pravoslavnom crkvenom kalendaru, 5. januara je pomen više od pedeset hrišćanskihsvetitelja, ali, osim Nauma Ohridskog, proslavljenog učenika Ćirila i Metodija, u našemnarodu nije poznat nijedan, niti je prihvaćen kult nekoga od njih. I premda ime nikog odnjih ne podseća na "sv. Tucu", današnji dan se (osim kod Srba u Popovom polju, koji gazovu Stražnji dan) naziva u našem narodu Tucindan.Naziv je došao otuda što su svinjski bravi, posebno namenjeni i tovljeni za Božić, ovogadana ubijani (tučeni), sledećeg dana - na Badnje veče - stavljani na ražanj da se peku, i,po njegovom isteku, na sam Božić, ponegde kao prvi zalogaj, iznošeni za jelo. U užičkomi šabačkom kraju je bio običaj da se brav za božićnu pečenicu ne tuče, to jest ubija,sekirom, već krupicom soli u čelo, pa su kasnije krv žrtve, pomešanu s tom solju, davalistoci kao predohranu od bolesti.Na Tucindan su, ponegde, deca mogla da se kažnjavaju (ponegde šibaju ili tuku), a posleovoga dana ne, jer, po verovanju, na mestu udara iskočiće čirevi. Otuda se na Tucindanodržao običaj, kao u nekim mestima severnog Banata, da roditelji simbolično "tuku"(udaraju) decu, da bi bila valjana i poslušna.69

BADNJI DAN6. dan u godiniOd svih praznika tokom godine, kao i tako raznovrsnih i lepih običaja koji ih prate,Badnji dan se izdvaja po načinu svetkovanja, živopisnosti obrednih radnji i značenjimakoja sadrži. Kao što je krsna slava osobeni i prepoznatljivi znak za Srbina, tako je ibadnjak naročita srpska običajna odlika.Posmatran u ovoj ravni, gledan očima čoveka koji je živeo pre pet hiljada godina, Badnjidan se čini kao prastari praznik izbavljenja od pomora, kao prava svetkovina borbe zaživot. U studenom okruženju, okovan zimom i ledom, svele i mrtve prirode oko sebe, udanima koji su tako okraćali da se čini da će prevladati beskonačna noćna tama, uz svedalje sunčevo svetlo i njegovu zgaslu i nedopiruću toplinu, čoveku davnine se nametaoutisak kraja sveta i veka i neizbežne smrti. Prevaga sila tame i podzemnog sveta u timdanima je očigledna, te se čini da je došlo poslednje vreme. I kao što sa očajanjempočinje pravi optimizam, i u beznađu zaiskri podsticajna nada, tako u zimskojkratkodnevici, ljudskim dejstvom nastaje prevratna borba. Sečom badnjaka, čiji je korenu donjem, čoveku nenaklonjenom svetu, njegovim prinošenjem na žrtvu, razgorevanjemna ognjištu pojačava se čistilačka snaga i životodavno dejstvo vatre, kao pripomoć Suncu,sa željom da bude onoliko života koliko se sa badnjaka roji varnica. Samo pregorevanjebadnjaka je taj delbeni čin početka pobede nad mrakom i smrću i novo raspretavanježivota.Na ovakav zaključak upućuje samo značenje reči badnjak. Po indoevropskoj mitološkojpredstavi, u korenu drveta sveta je podzemna zmija (neman što preti da uništi svet), kojase može samo ognjem uništiti. Takva zmija, imenovana kao Ahi Budhna, na više mesta jeopisana u "Rigvedi", drevnoj indijskoj knjizi religioznih himni. U vedskom, kaonajstarijem poznatom indoevropskom jeziku, nazvanje ove zmije znači: zmija dubine(osnove ili korena), gde je budhna: dubina, i ahi: zmija. Ahi je isto što u drevnogrčkomehis, avestinskom aži, drevnoslovenskom ož (otuda i aždaha: zmaj), a budhna ima istoznačenje kao i avestinsko buna, drevnogermanski bodam, nemački boden, ili starogrčkipidmen, dok na paliju, književnom jeziku nastalom na osnovu vedskog, bunda znači:koren drveta. U rečima budhn (staroindijski) i dubhn (praslovenski), koja znači: dubina,nije samo zvukovna sličnost. Ovome u prilog ide i grčki mit o Pitonu, zmijolikom sinuGeje (Zemlje) i Tartara (podzemnog bezdana). Grozomornog Pitona, zato što jeuništenjem pretio ljudskom rodu, ubio je Apolon i sahranio ga u Delfima pod kupastimkamenom koji je smatran za središte sveta, načinivši na tom mestu proročko svetilište iustanovivši pitijske igre, u spomen na ovu pobedu.Po tome su, kako je ustanovio ruski naučnik V.N. Taporov, deo istoga mitološkog nizastarogrčki Piton, drevnoindijski Ahi Budhna i srpski badnjak. Tako badnjak oličuje borbuprotiv uništenja, što je odslikano i u srpskim običajima i obredima oko njega.Prigorevanje badnjaka, po Čajkanoviću, predstavlja ritualno spaljivanje božanstvaplodnosti, koje se istog trena ovaploćuje u novom božanstvu kao Božić. Zato se iverovalo da ostaci, glavnje i pepeo badnjaka, kao spaljenog božanstva, zadržavajučudotvornu moć.70

Posebno je značajno da su za ovaj praznik svi članovi domaćinstva morali da budu naokupu, što je jačalo porodičnu svezu, kao i integrativnu, vaspitnu i socijalnu funkcijuporodice. Tim više što je svaka porodica onaj trenutni sastav koji čini sponu izmeđupredaka i budućih potomaka. Gubljenju običaja, sa druge strane, što je i danak modernojcivilizaciji i urbanizaciji, doprinelo je i naglo drobljenje i predvajanje porodice. Ako tomedodamo da na stotine hiljada porodica nemaju svoga stana i ognjišta, i da ih još tolikostanuje u iznajmljenim, dakle tuđim, stanovima, onda je lako razumeti zašto su običajigubljeni ili sužavani na simboličnu meru.Usled toga je Badnji dan najčešće proslavljan prigodnim posnim jelom, hrastovomgrančicom koja podseća na badnjak, nevelikom rukoveti slame kao zamenomzanekadašnji naramak i obaveznim orasima koji su praostatak drevnog verovanja u dušepredaka.Badnji dan je nepokretni praznik i pada uvek 6. januara (24. decembra po staromkalendaru). NJegovo svetkovanje počinje sečenjem badnjaka, koji se po pravilu odseca uosvit samog praznika, pre izlaska sunca. Za badnjak se seče uglavnom hrastovo drvo, amože i cerovo ili graničevo. Nije teško prepoznati ostatke starog slovenskog obožavanjadrveća, u načinu ophođenja prema badnjaku prilikom seče: kad se pristupi drvetu od kogaće se seći badnjak, ono je obavezno pozdravljano, najčešće sa: "Dobro jutro badnjače, ičestit ti Božić!", pa je posipano žitom donetim od kuće u rukavici, a ponegde je badnjakudonošen i posebni obredni kolač. Očito, u badnjaku je personifikovano živo ibožanstveno biće.Badnjak se seče sa istočne strane i pazilo se na to da odsečen padne na istočnu stranu, štoje postizano tako jer je poslednji udarac sekirom zadavan sa zapadne strane. Ako se ima uvidu značaj i simbolika strana svet u narodnom životu i verovanjima, onda je shvatljivoda Badnjak simboliš božanstvo sunca i životodavne vatre. Pazilo se na to da je sečenjebadnjaka potrebno obaviti ćuteći, jer je ćutanje bitan preduslov uspeha magijske radnje.Prvi iver od badnjaka nije smeo da padne na zemlju, čime bi izgubio delotvornu moć, većje hvatan rukom, a imao je višestruku namenu: njegovim stavljanjem u karlicu trebalo jeomogućiti da se u njoj skuplja kajmak debeo kao iver, ili, ako se stavi na košnice, da nikone može pčelama da naudi, a verovalo se i u lekovitost vode u koju je prvi iver potopljen,pa su je oboleli pili radi ozdravljenja. Ni badnjak, pri padu, nije bilo poželjno da padne nazemlju, već ga je onaj što ga seče dočekivao na rame.Negde se seče jedan badnjak, negde su sečena dva ili tri a ponegde onoliko badnjakakoliko je muških glava u kući. Badnjak je nošen kući na ramenu, a pridržavan je rukomkoja je morala biti u rukavici. A kad se svi poslovi podmire; badnjak je uveče unošen ukuću. Ponegde, kao u Aleksinačkom Pomoravlju, badnjak je i oblačen, obavijan u ženskukošulju, da bi se množili ženski jaganjci. Pri unošenju badnjak je posipan kukuruzom, dabi godina bila rodna. Kad ga stave na ognjište, ukućani su ga darivali večerom i celivali, atek potom je potpaljivan.Važnu ulogu u badnjedanskom običaju ima slama koja se unosi u kuću. Pošto bi obišaosa slamom oko kuće, praćen od kućne čeljadi, koja je za njim pijukala, nagovešćujućitime želju da se izleže što više pilića, onaj ko nosi slamu razastre je po podu. Budući dasu Badnji dan sve stolice iznete iz kuće kao sofra će poslužiti pokrovac položen na slamu,71

a svi ukućani, obavezno izuveni, podsedaće po slami. Kad se od badnje danske trpezeizdvoji deo namenjen precima, a ponegde vuku ili Đermanu, i razbacaju po uglovimaorasi, može se pristupiti badnjedanskoj večeri koja je, razume se, posna.U badnjedanskoj noći se peče božićna pečenica (veselica), namenjena sutrašnjem danu -Božiću.Tokom noći se pazilo kad će badnjak da pregori. Onome ko to prvi spazi je pripadalanagrada od domaćina, a sam trenutak pregorevanja domaćin je oglašavao pucnjem izoružja. U staro vreme se znalo kad počnu pucnji da se razležu, badnjaci, znači,prispevaju. U mnogim krajevima, u Crnoj Gori pogotovu, držalo se da bi bilo sramota tad- ne pucati!BOŽIĆ7. dan u godiniMeđu hrišćanskim praznicima se danas - ne računajući Uskrs, koji se izdvaja kao prazniknad praznicima - sa crkvenog stanovišta petnaest praznika stavlja u viši rang od ostalih,pa se otuda i nazivom naznačuju kao veliki praznici, a među njima, pak, Božić kaonajveći od petnaest velikih praznika.Međutim, u prva tri stoleća hrišćanstva ne samo što Božić nije svetkovan, nego se nisuuviđali ni potreba ni značaj njegovog praznovanja. Objašnjenje za ovo je vrlojednostavno: prvi hrišćani nisu pridavali nikakav značaj telesnom rođenju, koje jeuzimano samo kao tužna činjenica da je rođen jedan grešnik više, već su, sviknutiprogonima i stradanjem za svoju veru, smatrali da je smrt, ukoliko je u zemnom životudotle čovek ispunio svoje dane vrlinama, u stvari - rođenje koje vodi u večnost. Otuda jekrštenje, kao vid duhovnog rođenja, smatrano početkom puta ka hrišćanskoj vrlini ivečnosti, pa je zato u prva tri veka pridavan veći značaj Hristovom krštenju nego rođenju.Postoje pomeni praznika Hristova rođenja u prvoj četvrti IV veka, ali je njegovopraznovnje jamačno prvi put obavljeno tek 354. godine u Rimu, kada je Božić odvojen iz,do tada zajedničkog, praznovanja Bogojavljenja.No, u nauci je sporan 25. decembar kao tačan datum Hristovog rođenja, pa su do danasostali nepoznati, tj. neutvrđeni dan i mesec kada se ovaj događaj zbio. Od značajnoguticaja za uvođenje praznovanja 25. decembra kao dana Hristovog rođenja 354. godine uRimu je činjenica što je novim praznikom (Božićem) potisnuta dotadašnja svetkovinaRođenje boga sunca, koja je dotad održavana istog datuma (25. decembra), dakleneposredno po zimskoj kratkodnevici kada snaga sunca postaje primetnija i dan duži.Iako strogo praznični, dani Božića su smatrani za vrlo povoljne da se u njima započnunovi radovi, jer se verovalo da će tada biti uspešni. Svako u svom poslu - poljodelci,zanatlije i ženskinje na svoj način su nastojali da započnu, ili simbolično naznače svojeradove, kako bi im bili uspešni.72

Ujutro na Božić je sa izvora, koji je posipan kukuruzom i kićen bosiljkom, zahvatana tzv.nenačeta voda kojom je mešena česnica (pogača ili beskvasni hleb). Česnica je samojedan od obaveznih obrednih hlebova, a u nju su stavljani novčić i znamenja za raznevrste delatnosti i poslova, pa se po delu i znamenju koji nekome pripadne sudilo kakve ćesreće biti ili u čemu će imati uspeha.Dok se o Badnjem danu ništa iz kuće ne iznosi ili drugome daje, niti se ide u posete - jerje ovo svečanost svake porodice, koja treba da je tad na okupu, dotle o Božiću velikuulogu ima prvi posetilac koji pohodi neko domaćinstvo. Ovaj posetilac, tj. polažajnik ilipolaznik se dočekuje, po verovanju kao božji izaslanik, i ugošćuje se sa najvećompažnjom, jer se smatra da od njega zavise sreća i napredak domaćinstva.Sam polažajnik čestita Božić blagosiljanjem uz džaranje vatre badnjakom, želeći da kućaima onoliko uspeha i ploda u nečemu koliko pri tome iskoči varnica. U nizu obrednihradnji oko polažajnika (izuvanje, ogrtanje guberom) vrebao se pogodan trenutak da sepolažajniku izmakne stolica i on padne na pod. To je činjeno, kako se veruje, da bi srećaostala u kući. Polažajnik je obilato darivan, kao što donosilac sreće zaslužuje, a u nekimkrajevima su nastojali i da se polažajnik napije. Često mu je u čašu s pićem stavljannovac koji mu pripada, naravno kad čašu ispije. U Vojvodini su verovali da je dobro dapolažajnik povraća - da bi godina bila rodna, pa su ga prekomerno gostili. Na kraju su gauz darovanje posebnim kolačem i košuljom darivali i uz zaglušnu buku, svirku i pesmuokićenog ispraćali.U nekim krajevima je bio običaj da se kao polažajnik uvodi u kuću neka od životinja.Običaj da domaćin, izjutra, uz upaljenu sveću, i ukućani sjaču (uzvikujući:"Sjaj Bože iBožiću našemu...„, dodajući ime svakoga od njih) naziva se sjakanje (u Hercegovinišjakanje).Božićem počinje onaj deo godine koji se u narodu naziva mesojeđe. Kao što samo imekaže, mesojeđe su vreme kada se jede meso. Do Božića je šestonedeljni post, a prvoomršenje je na Božić, koji je inače nezamisliv bez božićne pečenice, željene tokomsedmica ispaštanja u postu, pa je stoga u mnogim predelima označuju i raznim imenimaod milja (veselica, zaoblica, božićnjar, božo), jer će se mnogi njome omrsiti, i, naravno,bez zazora, s punim uživanjem, jesti do koske. Božić je mrsan, pa ma pao i u petak ilisredu, kao što su mrsni sreda i petak po Božiću.Prvo omršenje na Božić, koji je i prvi dan mesojeđa, bilo je kao neka vrsta pričešća, pa sepazilo na to čime će se ljudi omrsiti. Da bi godina bila puna, u pečenicu su stavljani i snjom zajedno pečeni srce, bubrezi, džigerica, slezina, dunja i jabuka, pa bi se po komadićtoga, kao nafora, uzimao kao prvi mrsni zalogaj. Ponegde su nastojali da prvi mrsnizalogaj bude od vrapca, koga su ranije ulovili i osušili za ovu priliku, ili od zeca, da bi,kako se verovalo, bili hitri. U Homolju su za ovu namenu sušili divljeg goluba, jarebicuili kosa - da pevaju i budu veseli. U Vojvodini žunama, ali češće kobasicom sa ražnja, a uokolini Aleksinca kačamakom začinjenim mašću i čvarcima.Donedavno su mesojeđe bile vreme kada se najviše svadbovalo i svatovalo, jer suženidbe i udadbe strogo izbegavne u vreme posta.73

Dvanaest dana po Božiću, ili dani između dva velika praznika - od Božića doBogojavljenja, u narodu se nazivaju nekrštenim danima. Božić je praznik Hristovogrođenja, a Bogojavljenje Hristovog krštenja, pa je, po narodnom predanju, novorođenacbio nekršten ovih dvanaest dana, koji su zbog toga tako nazvani. Međutim, Hristos nijebio nekršten dvanaest dana, već - trideset godina, i nije kršten kao novorođenče, već kaozreo čovek, kako je i naslikano njegovo krštenje na freskama i ikonama.Verovalo se da u nekrštenim danima noću lutaju duše dečice koja su pomrla nekrštena ida tad haraju mračne, noćne i nečastive sile, pogotovu u gluvo doba. Među njima suposebno opake karakondžule, koje, kad koga napolju zateknu, obujme ga, jašući ga pocelu noć i, najčešće, navode na kakvu vodu gde ga udave. LJudi su se već u prvi sumrakstrogo zatvarali u kuće, jer kako se verovalo, karakondžule vrebaju s krova, pa i samogkućnog praga. Zbog toga se nastojalo da za nekrštenih dana niko ne omrkne van svojekuće.Božićem počinje onaj deo godine koji se u narodu naziva mesojeđe. Kao što samo imekaže, mesojeđe su vreme kada se jede meso. Do Božića je šestonedeljni post, a prvoomršenje je na Božić, koji je inače nezamisliv bez božićne pečenice, željene tokomsedmica ispaštanja u postu, pa je stoga u mnogim predelima označuju i raznim imenimaod milja (veselica, zaoblica, božićnjar, božo), jer će se mnogi njome omrsiti, i, naravno,bez zazora, s punim uživanjem, jesti do koske. Božić je mrsan, pa ma pao i u petak ilisredu, kao što su mrsni sreda i petak po Božiću.Prvo omršenje na Božić, koji je i prvi dan mesojeđa, bilo je kao neka vrsta pričešća, pa sepazilo na to čime će se ljudi omrsiti. Da bi godina bila puna, u pečenicu su stavljani i snjom zajedno pečeni srce, bubrezi, džigerica, slezina, dunja i jabuka, pa bi se po komadićtoga, kao nafora, uzimao kao prvi mrsni zalogaj. Ponegde su nastojali da prvi mrsnizalogaj bude od vrapca, koga su ranije ulovili i osušili za ovu priliku, ili od zeca, da bi,kako se verovalo, bili hitri. U Homolju su za ovu namenu sušili divljeg goluba, jarebicuili kosa - da pevaju i budu veseli. U Vojvodini žunama, ali češće kobasicom sa ražnja, a uokolini Aleksinca kačamakom začinjenim mašću i čvarcima.Donedavno su mesojeđe bile vreme kada se najviše svadbovalo i svatovalo, jer suženidbe i udadbe strogo izbegavne u vreme posta.Dvanaest dana po Božiću, ili dani između dva velika praznika - od Božića doBogojavljenja, u narodu se nazivaju nekrštenim danima. Božić je praznik Hristovogrođenja, a Bogojavljenje Hristovog krštenja, pa je, po narodnom predanju, novorođenacbio nekršten ovih dvanaest dana, koji su zbog toga tako nazvani. Međutim, Hristos nijebio nekršten dvanaest dana, već - trideset godina, i nije kršten kao novorođenče, već kaozreo čovek, kako je i naslikano njegovo krštenje na freskama i ikonama.Verovalo se da u nekrštenim danima noću lutaju duše dečice koja su pomrla nekrštena ida tad haraju mračne, noćne i nečastive sile, pogotovu u gluvo doba. Među njima suposebno opake karakondžule, koje, kad koga napolju zateknu, obujme ga, jašući ga pocelu noć i, najčešće, navode na kakvu vodu gde ga udave. LJudi su se već u prvi sumrakstrogo zatvarali u kuće, jer kako se verovalo, karakondžule vrebaju s krova, pa i samog74

kućnog praga. Zbog toga se nastojalo da za nekrštenih dana niko ne omrkne van svojekuće.BOŽJI DAN8. dan u godiniU crkvi se drugi dan Božića posvećuje Bogorodici, u zahvalnost što je rodila Boga iSpasitelja, a uz to se čini i pomen za još dvadesetak svetaca i čudesnih zbitija. U naroduje, međutim, ovaj dan poznat kao Božji dan i uglavnom se provodi svečano kao i samBožić. U Leskovačkoj Moravi se ovaj dan zove srednji dan, jer Božić traje tri dana, a ovoje po redu drugi božićni dan.O Badnjem danu je svaka porodica na okupu, o Božiću svaku porodicu posećujepolažajnik, koja mu kao donosiocu sreće ukazuje punu pažnju, a na Božji dan već nastajezdruživanje ljudi u naselju, opštijim međusobnim posećivanjem ili okupljanjem radizabave i veselja.Po svoj Šumadiji je ovoga dna bio običaj da se mladež okupi u naselju, u porti ili naraskršćima, gde se igra u kolu. A pravljeno je i "vito", na kojem se vitlalo - okretaloukrug. U vojvođanskim mestima su se mladići nadmetali na konjima, a posebno je bilorašireno tzv. vijanje Božića, kako je nazivana galopska trka seoskim ulicama nauparađenim i okićenim konjima, pri čemu su jahači "vijali" Božić (što znači: prate iliispraćaju). Negde se to nazivalo vijanje kiselice (jela koje je dojadilo za vreme posta), daje odaganaju što dalje od sebe. Osobito je bilo vedro praćenje Božića. Praćenje jezapočinjano prethodne večeri a završavalo sutradan uz pratnju harmonikaša i posetamarođačkim kućama, naročito ako u njima ima devojaka.U Crnoj Gori, kao i južnom Banatu, drugog dana Božića, tj. na Božji dan, običaj je daneveste odlaze u svoj rod, gde, uz razmenu poklona, ostanu nekoliko dana. U selima okoVlasine je domaćin - za ovu priliku obavezno nag - čistio kuću, pa kad pomete i "ispratibuve", oglašavao se pucnjem iz puške.Jedan od najlepših božićnih običaja je mir-boženje, s težnjom da se održi mir, sprečiomraza i prekine zavada među ljudima, pa su se pri susretu ljudi pozdravljali sa: Mirbožji, Hristos se rodi! i pri tom se rukovali i ljubili.STEVANJDAN9. dan u godiniPrva krsna slava po Božiću je Stevanjdan, koji spada među osam slava koje se najvišepraznuju u srpskom narodu. Stevanjdan je inače u prazničnom danu, koji se, osim od onihčija je slava, svuda svetkuje kao treći dan Božića.Sveti Stevan je prvi od sedmorice đakona koga su rukopoložili sveti apostoli, pa se zato inaziva arhiđakon Stefan, što znači: prvi, glavni među đakonima. Osim toga, on je i prvimučenik za veru hrišćansku, te je stoga i nazvan Prvomučenik Stevan. Kao propovednik75

u Jerusalimu, izveden je iz grada i skončao od kamenovanja u kojem je učestvovao injegov rođak Savle (kasniji apostol Pavle). Kult ovog sveca je vrlo rano razvijen i u svetuje podignuto mnoštvo hramova njemu posvećenih. Samo Srbi su mu posvetili više odčetrdeset crkava i manastira. Crkva mu čini pomen četiri puta godišnje, a u našem narodusu dva njegova datuma u osobitom poštovanju - danas i 15. avgusta, kada se svetkuje kaoStevan Vetroviti.Mnoštvo je narodnih običaja i verovanja o Stevanjdanu. Najraširenija radnja o ovomdanu je iznošenje božićne slame iz kuće. Pažljivo pometena, slama nije bacana, jer severuje u njenu plodotvornu moć, već je stavljana radi podsticanja roda i napredovanja uraklje voćnog drveća, pčelinjak ili privredne zgrade.U šumadijskim selima se na Stevanjdan "polaze šljive". Domaćin sa sekirom odlazi uvoćnjak da, kako se kaže, poseče nerodna stabla. Uzmahne sekirom, a neko ko je s njimga odvrati od seče, govoreći mu da ne seče, jer će ove godine da rodi, pa stavi rukovetbožićne slame u raklje stabla. I tako, od voćke do voćke, dok ne zakite slamom, radipospešivanja rodnosti, sva stabla koja su prethodne godine omanula u rodu. Verovalo seda božićna slama štiti voćnjake od grada.Po Banatu i Sremu su božićnu slamu uklanjali već odmah po ponoći na Stevanjdan.Slamu su uklanjale žene, po pravilu ćuteći - da se ne čuje kako odlazi Božić. Ponegde suto žene činile nage, jer se verovalo da tako neće biti u kućibuva. Slama je iznošena najčešće u vinograd i posipana ispod čokota, radi boljeg rodagrožđa. Ili je stavljana u gnezda da kokoške bolje nose jaja i legu više pilića. Metla kojomje slama u kući pometena nije u druge svrhe upotrebljavana tokom godine, jer je čuvanaradi zdravlja.ŽENSKI DAN10. dan u godiniIzuzetno je dragocena, i u mnogo čemu nezamenjiva, uloga žena u provođenju i čuvanjunarodnih običaja. Tokom godine ima pojedinih dana, praznika i običaja u kojima su ženene samo glavni nego i isključivi činilac. Među tzv. ženskim svečanostima je i Ženski dan,koji se praznuje četvrtog dana Božića.U svakoj kući, prema mogućnostima, za božićne dane je naspremano jela u obilju, pa seovoga dana, do koga je još jela i pića preostalo, posebno ništa novo ne gotovi. Zato sepodrazumevalo da tada same žene mogu malo da predahnu i na svoj način se provesele.Žene, uglavnom koje nisu prezauzete podizanjem dece i nemaju kćeri stasalih za udaju,međusobno se posećuju i goste u prijatnom razgovoru. U prošlom veku, kako je zapisaoVuk Vrčević, o Ženskom danu je ženama bilo slobodno da u prijateljske kuće odlaze ivesele se - od zraka do mraka.Kada je pre pola veka ugledna francuska intelektualka i poetesa Edit Toma, govoreći obudućnosti čovečanstva, tvrdila da će doći do obnove neke vrste matrijarhata, a time i doprevlađujućeg uticaja žena, što će biti posledica njihovog novog društvenog položaja,76

njena tvrdnja se činila koliko neverovatnom pretpostavkom toliko i isključivofeminističkom jednostranošću. U tom trenutku je Edit Toma bila predsednicaMeđunarodne konfederacije žena, pa se, samim tim, i ova njena tvrdnja mogla lakodovesti u okviru tipične ženske zagriženosti ili bujne mašte.U srpskom seljačkom društvu, koje neki olako označavaju kao patrijarhalno, postojali su,između ostalih, ovi ženski praznici: Ženski dan - kako se nazivao četvrti dan Božića (10.januara), kada su se žene, kojima je tad bilo "slobodno veseliti se od zraka do mraka",okupljale na predah i svoje veselje, Babin dan - koji je sutradan po Sv. Jovanu ili 21.januara, kada se s poklonima odlazilo babicama koje su pomagale roditeljima priporođaju. Revena - koja je prvoga dana uskršnjeg posta (pokretan praznik, ove godine ćebiti 2. marta), kada žene spreme jela i pića za isključivo svoje veselje, sa plaćenommuzikom kao jedinim muškim prisustvom, Žensko veselje - sutradan po Jeremijindanu(tj. 15. maja), kada samo žene, okupljene kod jedne od njih, kafenišu i piju komovicu, itd,a da ne govorimo o Vavedenju (4. decembra), koje se u nekim krajevima svetkuje kaoŽenska Bogorodica, niti o ženskim slavama u praznovanju krsnog imena kao najvećekućanske svečanosti, ili o devojačkim povorkama kakve su, tokom godine, bivalekraljice, cvetonosice, lazarice, kalinarke i sl, koje su imale veliki obredni značaj.BADNJA NEDELJA11. dan u godiniSedmica u kojoj je Badnji dan naziva se badnja, kao što se i sedmica u kojoj je Božićnaziva božićna. Ove godine su Badnji dan i Božić u istoj sedmici, pa su se tako poklopilebadnja i božićna sedmica. Danas je njihov sedmični blagdan - badnja nedelja ili božićnanedelja, dan počinka, odmora, gošćenja, prijateljskog druženja i pripreme za novu radnusedmicu.Kako su u toku beli dani, dani bez ograničenja u jelu i vrsti hrane, kada se ne posti, to seu prošlosti prijateljsko posećivanje i uzajamno čašćavanje ugodno provodilo, ali samerom, dok traje dan, jer je do zalaska sunca svako nastojao da bude u svom domu,budući da su u toku i nekršteni dani, kada se, po verovanju, noću javljaju nečiste sile, zliduhovi, nekrštenci, i razna apišta koja mogu da nahude čoveku.PASJI PONEDELJAKMeđu životinjama kojima je u narodnom kalendaru posvećen neki dan ili praznik nalazise, sasvim razumljivo, i pas, čovekov pratilac još iz praskozorja neolita. Tako, uzsvetkovanje dana posvećenih mečki, vucima, konjima, gujama, pticama, kokošima ilimiševima, imamo i sedmicu koja se naziva pasja nedelja - to je sedmica u kojoj je glavnipraznik Vasiljevdan (14. januara).O onome ko loše prođe, ili sasvim nastrada, postoji u narodu izreka: prošao kao pseto naVasilicu. Naime, o ovom prazniku, kao i cele pasje nedelje, bio je običaj da se tuku,oprljuju vatrom ili ubijaju psi. To je činjeno pod izgovorom da se predupredi besnilo kodpasa, ali starina običaja upućuje na ostatke slovenske demonologije po kojoj je pas, kakoje ukazao Veselin Čajkanović, vrlo jaka, pa i opaka, demonska životinja, koja ima moć77

predskazanja, otkrivanja, suzbijanja bolesti itd, te mu je u staroj srpskoj mnogobožačkojreligiji negovan i poseban kult.SIROVARI13. dan u godiniObičaj da naselje obilaze povorke sirovara je u najpunijoj svežini očuvan u jugoistočnojSrbiji. Sirovari su povorka neženjenih mladih ljudi, koju u svim kućama rado primaju, jeroni, kako se verovalo, donose očišćenje rasterujući sve ljudima nenaklonjene sile (tzv."karakondžule", zle duhove) koje nanose štetu ljudstvu, usevima i stoci. Zato su ponegde,kao u selima Gornje Pčinje, cele novogodišnje noći kuće bile otvorene kako bi sirovarimogli da uđu nesmetano. Donedavno je za njih spreman i poseban obredni hleb -sirovarski kravaj.Sirovari se uglavnom ne maskiraju, kao što to čine koledari, ali, poput ovih, nisu ništamanje bučni. Naziv su dobili po igračkom pripevu "Sirovo - burovo!", koji uzvikuju uzzaglušnu galamu, dopunjenu bukom zvona, klepetuša i čegrtaljki, lupnjavom tojaga izveketom konjskih i volujskih potkovica, vukući ih nanizane na užetu. Tamo gde semaskiraju, kao ponegde oko Leskovca i Bujanovca, uparade se u svatovskom sastavu:"snaška", koja nosi "kopilče" (u stvari lutku načinjenu od lejke), "mladoženja","starejko", „svekrva" itd. U grupi je uvek neparan broj sirovara, od sedam do jedanaest,jer se veruje ako ih je paran broj da bi parnjak (ne zna se koji) te godine umro. Nikad sesvi istovremeno ne pojavljuju - da ne bi bili izbrojani, te se u pokretu stalno premeštaju,skrivajući se i pojavljujući iznenada, što daje posebnu život povorci.MALI BOŽIĆ14. dan u godiniČetrnaestog januara (prvog januara po starom kalendaru) je praznični dan u kojem sesvetkuju Mali Božić, koji se uzima kao završni dan u božićnom svetkovanju, iVasiljevdan, koji je krsno ime pojedinih rodova. Kada je za kalendarski početak novegodine uzet 1. januar, onda je Mali Božić počeo da važi kao Srpska Nova godina.U obnovljenoj srpskoj državi pod Karađorđem, kada su se ustaničke granice i vlastustalili, bilo je uobičajeno da se skupštinska zasedanja održavaju o Malom Božiću, jer jetad najpogodnije da se prave godišnji pregledi i podnose izveštaji i dogovaraju poduhvatiza novu godinu.Mnogi obredi i radnje o Božiću su ponavljani ili imali svoj završni deo o Malom Božiću,tako da i ovaj dan obiluje živopisnim obredima. U mnogim mestima Vojvodine je bioobičaj da se na raskršićima pale vatre, što, uz čistilačko dejstvo, ima i ulogu jačanjaSunčeve svetlosti i toplote. Iz istih razloga su u Hercegovini ostatke badnjaka od Božićaspaljivali na Mali Božić. Mešen je i posebni obredni hleb, zvani valislica (ili: vasuljica),čiji naziv upućuje na ime sv. Vasilija (ili Vasiljevdan), koji se praznuje istog dana.78

Novo leto valja dočekati budan, pa su u ovom bdenju mnoge devojke gatale da li će se tegodine i za koga udati. Među ovim gatkama je posebno zanimljivo gatanje devojaka uBosni: pre svanuća su, popevši se na tavan, bacale svoju obuću kroz vrata napolje, pa akoobuća, kad padne, bude usmerena od kuće - znak je da će u tom pravcu otići, tj. udati se.USEČNI DAN15. dan u godiniDanas je usečni dan. Tako se, po srpskom narodnom kalendaru, naziva onaj sedmični dantokom godine u koji je bio veliki praznik Usekovanje. Usekovanje je, po hrišćanskomučenju, jedan od petnaest velikih praznika, koji se slavi 11. septembra (29. avgusta postarom kalendaru). U koji dan padne ovaj praznik; a 1997. je bio u četvrtak, taj dan je dosledećeg Usekovanja varovni ili usečni dan, a od sledećeg Usekovanja, koje će biti upetak (11. septembra 1998), usečni varovni dan u sedmici će biti petak (do Usekovanja1999, kada će usečni dan postati subota), itd.Usečnih ili nasečenih dana, koji se ubrajaju u posebnu i po strogosti naglašenu vrstuvarovnih dana, po verovanju, valjalo se uzdržati od određenih poslova, kako muških takoi ženskih, što se u Hercegovini smatralo neophodnim radi zaštite od zverova i miševa.U slovenskoj mitologiji svaki dan u sedmici je bio posvećen određenom božanstvu,personifikovanom u tom danu (četvrtak gromovitom Perunu, nedelja Dažbogu, utorakProvu, petak boginji Makoši - poznatoj i pod imenom Sveta Pjatnica (Petka), kao što suponedeljak i sreda bili dani Svetog Ponedeljka i Svete Srede. U srpskom narodu se dodanas očuvalo verovanje da je najteže oprostiv greh počinjen u sredu, jer, za razliku odSvete Petke (slovenske Mokoši) i Svete Nedelje, nigde ne postoji hram Svete Srede, gdebi se čovek mogao ispovediti i za sagrešenje otkupiti. Jedini sedmični dan u nedelji kojinema slovenski naziv je subota (naziv je uzet od Jevreja, odnosno Asiraca), jer je to kodnaših predaka bio dan veoma zlog božanstva čije se ime nije smelo pominjati (tabuimena), da se ono, odnosno zlo koje njime dolazi, ne bi prizvalo. Ovo zlo božanstvo jeimalo i sedmicu koja mu je bila posvećena, što se kod nas očuvalo u nazivu bezimenanedelja (treća nedelja u uskršnjem postu).BLAGI PETAK16. dan u godiniZa vernike su sreda i petak dani u sedmici kada se posti. No, ima pet sedmica kada se ovidani ne poste. Te sedmice se nazivaju trapave sedmice. Četiri takve sedmice su okopostova (dve pred uskršnji post, sedmica po njemu i sedmica pred Petrov post), dok petasedmica, premda se tako naziva, traje deset dana - od Božića do Krstovdana. Ovi dani senazivaju beli dani, jer u tom međuvremenu nema posnih sreda ni petaka, ili blagi iliblažni dani, pošto se tada može blažiti (jesti blagota, tj. sir), odnosno mrsiti. U našemnarodnom kalendaru svaki naziv dana ili praznika odaje određeni sadržaj i nosi nekoobaveštenje i uputstvo o njima. Jedan od naziva za ovu sedmicu, ili desetodnevlje koje je79

u toku, glasi sebična nedelja i po tome se svaki dan naziva sebičnim.. Prema tome, danasje sebični petak, pa se i ljudi, u skladu sa tim, mogu posebičiti.Po narodnom znamenovanju, petak je naplašit dan, i nije uputno nove, pogotovu važnijeposlove, preduzimati tog dana, ali se, bez zazora, svi započeti poslovi mogu obavljati.NAPLAŠITA SUBOTA17. dan u godiniU središnoj Šumadiji subota važi za naplašit dan, a među subotama je, po nekadašnjemnarodnom verovanju, najopasnija subota između Božića, tj. između Božića i MalogBožića (Srpske Nove godine). Po starom verovanju, subota je ljudima utolikonenaklonjenija ako se nalazi u poslednjoj četvrti Meseca, to jest kada su rasipni dani.Naravno, subota, pa ma bila i najopasnija među naplašitim subotama, nije svimanepovoljan dan. Osobe rođene u subotu su zaštićene danom svog rođenja, pa su stoga uvelikom preimućstvu u odnosu na osobe rođene drugih sedmičnih dana. Subotom nijepreporučljivo preduzimati nove poslove, ali se zato svi poslovi mogu raditi. Subota slovi ikao mrtvački ili udovički dan, što vuče svoje korene iz slovenske pradavnine, kada jeovaj dan bio posvećen zlom božanstvu.KRSTOVDAN18. dan u godiniKrst je simbol stariji od hrišćanstva. Naziv krst, zajednički svim Slovenima, svedoči dasu u prapostojbini, naši preci ovim znakom (zakršteni ili krstoliki balvan) predstavljalisvoja božanstva. Kao što je poznato, od pradavnine je krst čovekoliki znak, jerpredstavlja ljudsku figuru raširenih ruku. Prema tome, drevno obožavanje krsta trebarazumeti kao klanjanje mnogobožačkom idolu.Da je Krstovdan praznik u kojem ima ostataka stare vere svedoči i to što se ovaj dan uzvaničnoj crkvenoj literaturi o praznicima niti pominje pod ovim imenom, niti imapraznovanja krsta kao o Krstovdanu koji je u jesen (27. septembra). U crkvi se danaspominju sveti mučenici Teopemt i Teona, kao i još dvadesetak svetaca, o kojima skupanaš narod ništa ne zna, ali zato svetkuje Krstovdan kao veoma važan blagdan.Krstovdan je datum međaš u mesojeđama. Kao strogo postan dan, on deli mesojeđe nadva dela - tzv. nekrštene dane (od Božića do Krstovdana) i prave mesojeđe (odKrstovdana do uskršnjih poklada). U meteorološkom pogledu je Krstovdan dvostrukoznačajan praznik. Po narodnom predskazivanju vremena, koji vetar duva na Krstovdan,taj vetar će najčešće duvati tokom godine. U Sremu se govorilo da se ovoga dana vetrovikrste (tj. ukrštaju, duvaju jedan drugome u susret), pa koji nadjača. U dvanaest dana,počinjući od Božića a zaključno sa Krstovdanom, ogleda se dvanaest meseci godine kojadolazi, pa kakvo je vreme kog dana takvo će biti u mesecu koji tom danu odgovara poredosledu.80

Na Krstovdan su jeli ostatak badnjedanskog pasulja (papule) i - spremane su pihtije. Alikako je Krstovdan posni dan, to su one jedene sutradan, na Bogojavljenje.BOGOJAVLJENJE19. dan u godiniBogojavljenje je jedan od petnaest najvećih hrišćanskih praznika. Na taj dan, 30. godinenaše ere, Isus Hrist - koji je dotle, kao drvodelja, živeo uz materu i njenog muža Josifa -napunivši tri decenije, pozvao je Jovana Preteču da ga u reci Jordanu krsti. Po krštenju,koje je obavljeno trostrukim poranjanjem u vodu, otvorilo se nebo, iz koga se začuo glasBoga Oca koji je obznanio da je Isus sin njegov, a na Isusa je u vidu goluba sleteo SvetiDuh.U našem narodu je Bogojavljenje svetkovano veoma živopisno. Bilo je svudarasprostranjeno verovanje da se u ponoć otvaraju nebesa i da se tad izrečena želja možeispuniti. Mnogi su bdeli do ovog trenutka, ali je sa željama bilo neizvesno, jer - mogla seizreći samo jedna želja, pa su o tome nastale i razne komične priče, od kojih jenajpoznatija ona o brzopletom čoveku koji je poželeo da mu Bog da glavu kao mericu(umesto punu mericu zlata).U našem narodu se Bogojavljenje drugačije naziva Vodice ili Vodokršće, pa otuda i imepovorke. Osim toga, postoji obilje obreda i običaja sa vodom, posebno usled toga što severovalo u lekovitost i čudotvornost bogojavljenske vode (vodice). Najviše je bilorasprostranjeno da svi ukućani, okrenuti istoku, preskoče preko sekire i vatralja sa žarom,a zatim otpiju po gutljaj nenačete vode, izgovarajući pri tome: "Prođoh sablju - neposekoh se, prođoh vatru - ne izgoreh se, prođoh vodu - ne udavih se!"Većina obreda je podstaknuta željom za zdravljem. Radi toga je bilo uobičajeno, a to,naravno, može samo zdrav narod, da se izjutra, pre sunca, obavi ritualno kupanje u reci.Ponekad je valjalo i led probiti da bi se okupalo.JOVANJDAN20. dan u godiniKumstvo i pobratimstvo su dve ustanove u našem narodnom životu do kojh narodposebno drži i bez kojih se ne može u potpunosti razumeti ni srpsko nacionalno biće. Obeove ustanove duhovnog srodstva su oličene u svetom Jovanu, jer je on - kum Božji. Našnarod smatra da je i duhovno (negde se kaže i veštačko) srodstvo nešto jače od srodstvapo krvi ili mleku, pa je to iskazao i svojim brojnim umotvorinama. Zato je sveti Jovan uosobitom poštovanju, pa se, osim u obredima koji se dotiču kumstva i pobratimstva, čestopominje u zakletvama i kletvama.81

U samoj, pak, crkvi je sveti Jovan uzdignut nad ostalim svecima, što se najbolje vidi izčinjenice da su od petnaest velikih praznika dva posvećena njemu (uz sedam Hristovih,pet Bogorodičinih i jedan apostolski). U narodu je, međutim, više njegovih praznika, iovaj svetac je u narodnoj tradiciji dobio svojevrsnu biografiju, pa se, u skladu sa tim, irazličito naziva: Jovan Krstitelj, Jovan Preteča, Jovan Glavosek, Jovan Svitnjak, JovanNarukvičar, Jovan Metlar, Jovan Biljober, Jovan Pilodelac, Jovan Grmodol...U novoj godini, po narodnom verovanju, krštavanja i venčanja mogu da se obavljaju tekod današnjeg dana, jer to je uistinu - dan kumstva. U crkvi se danas praznuje Sabor Sv.Jovana,Preteče i Krstitelja, u spomen toga što se glavna uloga ovoga svetitelja odigrala naBogojavljenje, dok je u narodu to bilo propraćeno nizom verovanja, a među obredima seizdvaja nošenje ikona na izvor i reku, gde su ih umivali (prali): Ovoga dana je biozabranjen svaki posao. Verovalo se da će se oduzeti ruke i noge onome ko to prekrši. Unekim krajevima se nije radilo ni sutradan, pa se ovo narodno praznovanje tako i zvalo:Sutradan.BABIN DAN21. dan u godiniDa niko, a posebno životno važan, nije zaboravljen u praznovanju, potvrđuje praznik kojise održavao na današnji dan pod nazivom Babin dan. Baba, koja može da oličuje iPramajku, obično iskusnija starija žena, bila je ona dragocena osoba koja je pomoglaporodilji u porađanju novog ljudskog bića, dakle, po narodnom- babica. Nekad je uknjigama rođenih pri upisivanju novorođenčadi obavezno navođeno i ime ove važneličnosti. O Babinom danu su sve žene koje su u protekloj godini (između dva Babinadana) postale, ili nanovo bile, majke - posećivale sa novorođenčetom svoje babice idonosile im poklone. Običaj je najduže očuvan u istočnoj Srbiji, na crnorečkom području.Zahvalne majke su, odlazeći u posetu s cvećem, častile svoje babice odabranim jelima idarivale ih ubrusima i maramama. Zauzvrat, pri rastanku, babice su svojoj porodiljidavale povesmo konoplje - da time pritegnu opanke detetu kad prohoda. Detetu su, pak,stavljale na glavu belu vunu, čime je izražavana želja da dete časno doživi tu boju svojekose.SUTUČNI ČETVRTAK22. dan u godiniČetvrtak u narodnom znamenovanju važi za srećan ili sutučni dan, a ove godine je onusečni dan. Usečni dani, određeni po tome što je na taj dan pao veliki praznikUsekovanje, čuvaju spomen na odsecanje glave svetom Jovanu Preteči.Ovaj deo godine se po obilju u hrani i gošćenju naziva mesojeđe. Ako, po biblijskomnauku, svakom poslu pod kapom nebeskom ima vremena, mesojeđe su ono vreme u toku82

godine, kada su naši preci negovali društvenu i družbenu stranu življenja, prijateljevali zasofrom, sklapali nova i učvršćivali stara poznanstva. To je bilo tada i najpodesnije da sečini, jer zbog zimskog vremena poljskih radova nije bilo, a stoka se nalazila na zimskojprehrani van pasišta. Pri tome, posle božićnog posta, sada su pristigli pršuta i sušenaslanina od jesenskog svinjokolja, pa se valjalo okrepiti i pothranjeno telo osnažiti zanaporne prolećne radove. Istina, po crkvenom nazoru, sreda i petak treba da su posnidani, ali treba znati da je mudri Sveti Sava i manastirske ljude razrešavao posta ako im usredu ili petak dođe drag gost.Dan je delnični, to jest radni, a kako spada u red usečnih dana, to, prema narodnomverovanju, nije preporučljivo važnije poduhvate preduzimati na današnji dan.SVETI SAVA27. dan u godiniDanašnji praznik je u crkvenom kalendaru upisan crvenim, slovima: Sveti Sava prviarhiepiskop srpski. No, Svetog Savu ne praznuje samo crkva. NJegov kult je dubokoukorenjen u svekolikom srpskom narodu, svetkuju ga mnoge zanatlije, a ustanovljen je iza školsku slavu.Nije Sveti Sava, koji je okončao život u nedelju, 14. januara 1235. godine u bugarskomgradu Trnovu, značajan za pravoslavnu srpsku crkvu kao njen prvi arhiepiskop, već,kudikamo više od toga, kao njen utemeljivač i tvorac one religijske posebnosti koja senaziva svetosavskimpravoslavljem. Pri tome se ne sme zapostaviti i njegova politička,diplomatska i državnička uloga koju je nezamenjivomudroodigrao,doprinevšizasnivanjuuspona srpske srednjovekovne države.Osnivač lečilišta ustrojitelj manastirskogžića i zakonopravila za bratiju, Sveti Sava je ustanovitelj škola i pokretač književnogpreporoda u nas. Rečju, prvo ime naše kulture za dugi niz vekova. Ako se može branitipretpostavka da je nemanjićka Srbija, da nije bilo zlosrećne najezde Osmanlija, bilapredodređena da se na njenom tlu odigra sudbonosni civilizacijski preokret, kakav sekasnije zbio u Evropi pod nazivom renesanse, onda ta pretpostavka, ne bez razloga, imauporište u veličanstvenom delu Svetog Save.Od pastira u najvrletnijoj zabiti, i inokosnih žena u mukotrpnom siromaštvu, do većihsredišta i mesta ljudskog okupljanja, na ovaj ili onaj način, održava se, živa i podsticajna,legenda o prisustvu i podučavanju ovog svetitelja. U spomen njegovog prosvetiteljskograda, Svetog Savu su, kao zaštitnika svojih zanata, čiju im je veštinu otkrivao, svetkovaliužari, mutavdžije, opančari i obućari.Na predlog Atanasija Nikolića, rektora Liceja u Kragujevcu, Sveti Sava je ustanovljen zaškolsku slavu odlukom Sovjeta Knjažestva Srbskog 2. januara 1840, i iste godineproslavljen u Kragujevcu i Beogradu. Poslednjih godina je posebno staranje da se obnoviškolska svečanost o Svetom Savi, ukinuta odlukom vlasti posle drugog svetskog rata.Objašnjenje za ovo je prosto. Srbi su opstali negujući svetosavski mit, a ponovo ugroženise pribiraju na istom uporištu.83

Nimalo slučajno, Sveti Sava je mogao biti spaljen, ali ne i uništen, niti izbrisan iz srpskesvesti.Sreda, 1. aprilDAN ŠALE91. dan u godini, 274 dana do krajaU našem narodnom kalendaru ima više dana koji su namenjeni šali, zadirkivanju,izvrgavanju ruglu, podsmehu i nadmetanju u domišljatosti. Takvi su cela bela nedelja,posebno bele poklade, čisti ponedeljak, idenje u dren o Mladencima, garava sreda poUskrsu, predavanje sna o Đurđevdanu ili Markovdanu i dr. Otuda u našem staromkalendaru prvi april nije bio posebno naznačen kao dan šale, jer smo imali niz drugihdana namenjenih igri, smehu i pošalici.Premda niko pouzdano ne zna kada i gde je počelo svetkovanje prvog aprilskog dana kaopraznika namenjenog pošalici, nadmudrivanju i obmanama, ovaj dan je prihvaćen umnogim zemljama i provodi se uz iste ili slične sadržaje. Francuzi ga održavaju odšesnaestog veka, Englezi misle da je preuzet od Istoka, za Nemce je on nesrećan, dok gaFinci povezuju sa poučavanjem dece privrednim radovima.Opšte prolećno bujanje i podmlađivanje prirode su sami po sebi prikladan okvir i zaljudsko raspoloženje, kada se zapaža polet i vedrina među ljudima. Tako se čini sasvimrazložno da to raspoloženje bude krunisano i posebnim danom kao praznikom šale, očemu svedoče običaji kod mnogih evropskih naroda.Prvi dan aprila je u Francuskoj dan šaljivih varki, obmana i duhovitih prevara. Običajprvoaprilskih šala, koje se uglavnom vezuju za gradove, jer su tamo nastale i zadugo nisubile prihvaćene u selu, u Francuskoj se naziva "aprilska riba" (poisson d'avril) O nastankutog običaja, čije poreklo nije tačno ustanovljeno, postoje razna tumačenja. Po jednima,običaj je nastao kada je 1563. godine neprikosnoveni i opaki vladar Karlo IDž zapovedioda se svetkovanje Nove godine u njegovoj kraljevini prenosi sa 1. aprila na 1. januar, štoje i sprovedeno. Međutim, sledećeg 1. aprila su mnogi kraljevi podanici, u znak protesta,uputili svojim prijateljima novogodišnje čestitke i poslali im prikladne poklone. Kralj jemogao zabraniti praznovanje, ali svojim podanicima nije mogao oduzeti šalu. Sam, pak,naziv ovog običaja i praznika "aprilska riba" tumači se tako što je Sunce u to vreme bilo usazvežđu Riba. Tako je, po ovoj verziji, u Francuskoj 1. aprila 1564. godine začetosvetkovanje dana šale.Kao i drugde po Evropi, u Engleskoj je 1. april naročit dan, propraćen svojevrsnim,vedrim pošalicama. No, naziv mu je manje veseo, jer ga nazivaju Danom svih glupakaAll fool's day).Od ponoći do podneva 1. aprila je svakome dozvoljeno da se našali sasvojim poznanicima i prijateljima, nastojeći da ih obmane ili prevari. Onaj ko budeprevaren naziva se aprilskim glupakom. Nekada su na prvoaprilske dosetke nasedaledesetine, pa i stotine ljudi. Još se prepričava prvoaprilska obmana 1860. godine, kada je84

više stotina ljudi dobilo odštampane pozivnice da u 11 časova u Teatru prisustvujegodišnjem svečanom obredu umivanja belih lavova. U rečeni čas je velika gomila ljudiopsedala vrata Teatra, ali je ubrzo uvidela da su - aprilski glupaci.U Holandiji se na dan 1. aprila svako trudi da se našali sa poznanicima i prijateljima,najčešće izmišljanjem kakve neočekivane novosti. U gradu Ajndhovenu u ovakvomnadmetanju učestvuju i novine, na čijim se stranicama tog dana, recimo, pojavljuju vestio neverovatnim eksperimentima u atomistici, o dolasku izmišljenih lica u grad, i dr.Sličnu šalu su ponekad činile i naše novine. Tako je na naslovnoj strani "Politike ekspres"1. aprila 1964. godine izašla najava, koja bi i danas zvučala neverovatno, da omiljeniŠeki, proslavljeni reprezentativac Dragoslav Šekularac, prelazi iz "Crvene zvezde" urivalski klub "Partizan", a na poslednjoj strani je, umesto teksta što su ga čitaoci o tomeočekivali, pisalo: "Apri-li-li!"Kod Švajcaraca, bez obzira na jezik kojim govo-re, prvoaprilske šale su od davninapoznate, au najnovije vreme prvoaprilske šale prihvataju i Finci, odakle se običaj izgradova širi i u sela. No, Finci su ovaj novi praznik spojili sa svojim tradicionalnimobičajem u vreme glavnih privrednih radova, želeći da tako pouče svoje mlađe. Poslali bi,na primer, dete do suseda da pozajmi kakvu, po pravilu izmišljenu, stvar ili nepostojećualatku - nož kojim se seku repovi staklene makaze, uglomer za posipanje stajskog đubrivaitd. Susedi su se "prisećali" da su već nekome tu stvar pozajmili, i slali dete tamo, a oviopet dalje drugome i, naravno, dete se, posle valjane šetnje, vraćalo neobavljena posla.Tako Finci, pomoću prvoaprilske šale, žele da deca dobro upoznaju važne poslove, kao ipribor kojim se neki posao obavlja.Za Nemce je 1. april nesrećan dan, jer se, po predanju, tog dana rodio apostol Juda,Hristov izdajnik. Tog dana se odrasli i deca uzajamno varaju, želeći da obmanu jednidruge, ili, kako oni kažu, "pošalju u april". Takozvano slanje u april je, na primer, akoneko nasedne i, po "pouzdanom" savetu, ode u apoteku da kupi - mast od komarca. UBavarskoj, kao u okolini Vestervalda, o 1. aprilu nema nikakvih običaja, a prvoaprilskešale, kako se to čini drugde, ovde se izvode - 1. maja.Smešteni među Nemcima, naša slovenska braća Lužički Srbi, smatraju 1. aprilnepovoljnim danom, verujući da neće biti srećan ko se tada rodi. Ovo verovanje jeposledica crkvenog uticaja, jer je, po predanju, Satana bio bačen sa neba, a istog dana je,kasnije, rođen i izdajnik Juda. Razume se, Lužičani neguju prvoaprilsku šalu, i, na svojnačin, radi vedrine, kao i Nemci, šalju poznanike i prijatelje "u april".Austrijanci takođe ne znaju kako je i kad nastalo praznovanje 1. aprila, ali se tog danazdušno šale i nastoje da podvale jedni drugima. Smatrajući, kao i Nemci, ovaj dannesrećnim, oni u prošlosti nisu radili 1. aprila, pogotovu nisu započinjali nove i važneposlove, niti puštali stoku iz staja i torova, a veruju da osobe rođene 1. aprila neće imatiuspeha u životu.I u Srbiji je 1. april poglavito prihvaćen kao dan šale, vedre i nezlobne pošalice, kaoi graduha. Kao narod sklon šali i domišljatosti, Srbi su imali i imaju svojih tradicionalnihpraznika i običaja kada se posebno ceni i neguje šala. Uvođenje 1. aprila u naš običajnikalendar teklo je, svakako pod evropskim uticajem, u prošlom veku, i to prvo u85

gradovima gde su ga najpre prihvatile zanatlije. Do početka ovog veka, prvoaprilske šalenisu uzele maha u selima. O tome svedoči i zapis srpskog etnologa Stojana Mijatovića,koji je o ovom danu - "kad po varoškom običaju biva opšte varanje sa uzvikom aprili-lili!CVETNI PONEDELJAK96. dan u godini, 269 dana do krajaDanas počinje pretposlednja, šesta po redu, sedmica uskršnjeg posta. Ova sedmica, povelikom prazniku Cvetima, koji pada u njen nedeljni dan, naziva se cvetna nedelja. Uistočnoj Srbiji se ova sedmica naziva cvetonosna nedelja, a u Leskovačkoj Moravilazarička nedelja.Cvetonosnice su devojke koje su se okupljale da bi brale, sušile i sadile cveće. Tako sunazivane jer su, odlazeći zorom na proplanke i u šume, vraćale se u naselje, nosećisvakovrsnog ubranog cveća, kojim su se i kitile. NJihov odlazak i branje cveća supropraćani pesmom, pa je, samim tim, pojava cvetonosnica bila i živopisna, ljupka imladalački razdragana prolećna svetkovina.Cvetonosnice su, usput, iz šume donosile i otki-nute grančice leske, drena, gloga i trna,kiteći potom njima kuće i zgrade za stoku, što je značilo želju za podmlađivanjem, a,istovremeno, jer se verovalo u zaštitnu moć ovog drveća i grmlja, grančice su bile iobezbeđenje od groma, grada (leda) i svake druge nepogode i razornih sila.Devojke su istoga dana zasađivale ubrano cveće, a verovalo se da će ono najbolje cvetatii mirisati ako je zasađeno na sam dan Cveti.U svim srpskim krajevima je u prošlosti bio običaj da se u šestoj sedmici uskršnjeg postanaseljem kreću povorke devojaka, izvodeći svoju igru i pevajući pred svakom kućom.Ove povorke se najčešće javljaju na sam dan i uoči Lazareve subo-te, nazivaju selazarice, a njihove predvodnice lazari ili, takođe, lazarice.Zato se ova sedmica po njima naziva i lazarička nedelja. Običaj lazarica je po svomsadržaju i nameni obznanjivao da nastupa novi naraštaj, ili, kako bi sociolozi rekli, ovimobičajem su devojčice prelazile u viši društveni i gene-racijski red - red devojaka. Timeje stavljano do znanja da stupa novo pokoljenje devojaka za udaju.U davnini je sva ženska mlađarija, kad tome dođe red, učestvovala u lazaricama. UGornjoj Pčinji se do danas održalo verovanje da će devojka koja za vreme svogdevojaštva ne uzme učešća u lazaricama - na onom svetu nositi žabama vodu. Po pravilu,treba tri godine zaredom ići u lazarice, jer, u protivnom, može se očekivati neka nesreća.Na ovaj način su devojke štićene i od prerane udaje.86

BLAGOVESTI97. dan u godini, 268 dana do krajaDvanaest je Gospodnjih praznika, koji su posvećeni Hristu i Bogorodici. Među njih seubrajaju Blagovesti.Blagovesti (ili: blaga vest) znače radosno saznanje. Naime, prema Svetom pismu, nadanašnji dan je Deva Marija saznala da je, promišlju Božjom, u blagoslovenom stanju ida će roditi Sina. Vest joj je dojavio arhanđel Gavrilo.S druge strane, na Blagovesti je održavan vedri i živopisni narodni običaj ranilo. Protivnoubeđenju da do Uskrsa nije uputno veseliti se, ranilo se vrlo veselo praznovalo. Ranilo bipočinjalo obično u ponoć, ili praskozorje, i to pesmom devojačkom, a završavalo uopštem veselju i razdraganosti. Ponekad u cik zore devojke bi uoči ovoga dana nakupilesuvadi i drva, od kojih je razbuktavana velika vatra, obično na kakvom brdu ili seoskomraskršću. Uz vatru se veselilo i muško i žensko, a ponegde, uz mlade, i stariji. Bilo jeuobičajeno da se vatra na ranilu ili bukari preskače. To je činjeno radi zdravlja, ali i daljude, kako se verovalo, ne bi te godine ujedale zmije.U narodu Blagovesti važe i kao dan koji se svetkuje zbog zmija, pa je ovoga dana bilozabranjeno pominjanje njihovog imena, jer se verovalo da se ovoga dana bude iz zimskogsna svi gmizavci. U raznovrsnim verovanjima se zanim-ljivošću izdvaja ovo, uglavnomsvuda poznato, koje kazuje da se noću uoči Blagovesti može videti da gori vatra na onimmestima gde se nalazi zakopano kakvo blago.ARHANGEL GAVRILO98. dan u godini, 267 dana do krajaDanas je drugi dan Blagovesti, jednog od dvanaest Gospodnjih i petnaest velikihhrišćanskih praznika u godini. No, on se u crkvi svetkuje kao Sabor sv. arhanđelaGavrila. U ikonografiji i zidnom fresko-slikarstvu se Blagovesti predstavljaju figuramaDeve Marije i arhanđela Gavrila, uz svetlosni zrak koji simbolizuje Svetog Duha. Premabiblijskom učenju, arhanđel Gavrilo je dojavio Devi Mariji da će, promišlju Božjom,začeti i roditi Isusa Hrista. To se zbilo na Blagovesti, pa se, zato, sutradan po ovomprazniku - a to je danas - svetkuje arhanđel Gavrilo.Arhanđel Gavrilo pripada bestelesnim silama i jedan je od osmorice anđela čija su namimena poznata. Dobio je i naziv Gavrilo Blagovesnik, zbog blage (radosne) vesti koju jedojavio.U hrišćanskom svetu se praznuju tri sveta začeća, a sva tri je objavio arhanđel Gavrilo.Prvo je obavestio (22. decembra) pravedne Anu i Joakima, dugo bezdetne, da će začetisvetu Bogorodicu, zatim (6. oktobra) Jelisavetu i Zaharija da će začeti Jovana Preteču,kuma Božjeg, i, na kraju (7. aprila, tj. na Blagovesti), Bogorodicu da će začeti Isusa87

Hrista. Ova tri sveta začeća se nastavljaju i u praznovanju tri odgovarajuća rođenja -Bogorodice (21. septembra), Jovana Krstitelja (7. jula) i Hrista (7. januaraCVETNI ČETVRTAK99. dan u godini, 266 dana do krajaZa Srbiju i Beograd je Cvetni četvrtak vrlo značajan dan. U "Zapisima starogBeograđanina" Kosta N. Hristić o tome veli:"Na Cvetni četvrtak, 6. aprila 1867. godine, knez Mihailo primio je svečano naKalemegdanu ključeve beogradskog Grada od poslednjeg muhafisa beogradskog AliRiza-paše. Ko se od starih Beograđana ne seća sve-čanog trenutka kad je prvi srpskivojnik stupio na gradski bedem da smeni turskog stražara, pošto se pre toga pobožnoprekrstio?"Cveti su pokretan praznik, koji pada uvek u nedelju. Te godine su bile 9. aprila, a na danpredaje ključeva, 6. aprila, bio je Cvetni četvrtak.U istočnim i jugoistočnim krajevima Srbije, gde se običaj ophoda devojačkih povorkilazarica bolje očuvao, pogotovu u Gornjoj Pčinji i Leskovačkoj Moravi, današnji dan senaziva lazarički četvrtak. Ovoga dana se lazarice, čija će povorka sutra zorom poći uobilazak naselja, okupljaju u kući tzv. muškog lazara (lazari su devojke koje predvodelazarice), gde zajedno konače i obavljaju poslednje pripreme za sutrašnje uspešnonastupanje. U ovom domaćinstvu se za njih sprema i večera.LAZARICE100. dan u godini, 265 dana do krajaO Lazarevoj suboti, pokretnom prazniku koji uvek pada u subotu cvetne nedelje, ili uočiCveti, svuda po Srbiji su u prošlom veku naselja obilazile lazarice, skupine devojaka kojesu išle od kuće do kuće i, uz svoju uobičajenu igru, pevale u svakom domaćinstvuprigodne pesme, želeći domu i ukućanima napredak i sreću u svakom pogledu.Budući da se lazarice najčešće i u najvećem broju skupina kreću po naseljima na cvetnipetak, tj. danas, ovaj se dan po tome još naziva lazarički petak.Lazaričke pesme, uz neka opšta mesta i stalni pripev, uvek su podešene prema svojstvimadomaćinstva i njegovom porodičnom sastavu, budući da lazarice za svakog njegovogčlana nastoje, a to se od njih i očekuje, da otpevaju poneku pesmu ili strofu. Po tome jesadržaj njihovih pesama nepregledan niz prigodnih gotovih formula i improvizacijekojom se postižu neposrednost i aktuelnost. Stoga spremanje lazarica za ovaj ophodpočinje odmah čim se zaposti uskršnji post, jer treba u pevanju složiti glasove, u igri, koja88

je izvođački strogo utvrđena, uvežbati pokrete i raspored mesta, zapamtiti reči pesama i,radi postizanja namenske živosti i prepoznatljivosti, biti spreman za udevanje novihstihova, ponekad na licu mesta.Lazaričke skupine imaju u svakom našem kraju utvrđen broj učesnica, od tri u Šumadijido dvanaest u Leskovačkoj Moravi. Glavnu ulogu u njima imaju lazari, devojke koje sunajlepše obučene i okićene, a ponegde još snabdevene sabljama ili nožem, a u novijevreme i revolverima, kao muškarci. Skupine su u svakom domaćinstvu rado primane, a unagradu za pesmu, igru i lepe želje su dobijale razne poklone, najčešće u naturi.VRBICA101. dan u godini, 264 dana do krajaHrišćanski praznik Lazareva subota, koji je uvek u subotu uoči Cveti, u našem narodu sesvetkuje kao poseban, a po sadržaju i načinu vr-lo živopisan, običaj pod imenom Vrbica.Ovog dana se išlo po vrbicu, ili, kako se češće govori, u vrbicu - da se uberu ili nasekugrančice vrbe, koja uglavnom u ove dane olistava.U ovom običaju, koji nesumnjivo seže u najdublju starinu, sačuvani su i ostaci drevnesrpske religije u kojoj je vrba, kao biljka bujnog rastenja, imala vrlo zapažen značaj.Vrbica je u našem narodnom kalendaru dan dečje radosti, dakle - jedan od dana kada sudeca, i mladi uopšte, imali svoju svetkovinu. Sve do svršetka Drugog svetskog rata jeVrbica proslavljana i kao školska svečanost. Predvođena popom i učiteljom, školskadeca, lepo obučena i sa zvoncima okačenim trobojnom vrpcom o vrat, odlazila su u poljai na proplanke da provedu vreme u radosnoj igri. Povorka se kretala praćena pesmom, a umnogim krajevima su joj se priključivali i stariji.Ovaj školski izlet je provođen u blizini kakvog izvora, uz koji, po pravilu, ima vrba, jerova biljka iziskuje vlažnu podlogu. Osim toga, u staroj srpskoj religiji su izvori smatraniprirodnim svetilištima. Uzbrane vrbove grančice su okupljeni sutradan, na Cveti, odnosiliu crkvu da se blagosiljaju smatrajući ih potom za lekovite. U nekim krajevima su oveprutiće držali prikačene uz ikonu, a ponegde, kao oko Osijeka i u južnom Banatu, deca sunjima ritualno ovlaš šibana, radi zdravlja i - da bi rasla kao vrba.U danima cvetne nedelje je bilo uobičajeno da se narod kiti vrbom i koprivom. O ovimbiljkama je mnoštvo verovanja, u čijoj je osnovi ubeđenje o njihovoj magičnoj, zaštitnoj iisceliteljskoj moći. Osobito se vrba uzima kao simbol rađanja, a kopriva ima svojstvo daštiti seme u koje se stavi. Zato su se devojke u cvetnoj nedelji opasivale vitkom vrbovomšibljikom - da bi bile napredne kao vrba. Verovalo se da kopriva može da brani od senke,kako je nazivan ženski demon koji napada porodilje, pa je zato ova biljka stavljanaporodiljama pod jastuk.Ranije se sredom izbegavalo da se deca kupaju, o cvetnoj sredi pogotovu, a izbegavalo sei da se cvetne nedelje izmiva kosa - da ne bi cvetala.89

CVETI102. dan u godini, 263 dana do krajaHrišćanska crkva proslavlja Cveti kao jedan od petnaest velikih praznika, čuvajući utome uspomenu na dan svečanog ulaska Isusa Hrista u sveti grad Jerusalim, događaj kojise, po biblij-skom učenju, zbio šest dana pre pashe. Po predanju, dolazeći krotko odJeleonske gore, odakle je jahao na magaretu. Isus Hrist je oduševljeno dočekan kao car uzklicanje naroda. Praznik Cveti se u crkvi slavi od četvrtog veka, a naziv je dobio pogrančici cvetne palme, koju je tom prilikom Isus nosio u ruci.U srpskom, pak, narodu suCveti značajan datum nacionalne istorije, jer je tog dana kod Takovskog grma MilošObrenović poveo 1815. godine Drugi srpski ustanak, pa je u prošlom veku današnji danpraznovan pod nazivom Srpske Cveti.Tokom cvetne nedelje su se devojke starale da za Cveti uzberu cveća. Osobito su ga braleuoči Cveti, i njime se kitile, a ako su želele da ga zasade - brale su ga sa sve korenjem,najčešće u cvetnu subotu, i preko noći držale potopljeno u kakvoj činiji, ali ne unoseći gapod kućni krov, da bi ga sutradan, na sam praznik Cveti, zasadile, verujući da će najboljecvetati i mirisati ako je baš ovoga dana zasađeno. Pastiri su na Cveti brali mlečiku injome kitili torove i staje - da bi stoka bila mlečnija.U crkvi se na ovaj dan (30. marta po starom kalendaru) pominje, za pouku i radi bodrenjada se ne posustane u postu, primer svetog Jovana Lestvičnika. Ovaj bogougodnik - rođenoko 528. godine u Carigradu, umro 608. godine kao iguman u jednom sinajskommanastiru - dobio je ime Lestvičnik po svom delu "Lestice raja", koje se u zvaničnomcrkvenom učenju naziva dušespasonosnim delom. U njemu je opisano kako se prekotrideset prečaga (stepenica) uspinje do visine duhovnog savršen-stva. Ovo delo dubokogasketizma, omiljeno kod pravoslavnih monaha, upućuje na vrline i njihovo održavanje, teje stoga vrlo prigodno za navođenje u postu.VELIKI ČETVRTAK106. dan u godini, 259 dana do krajaVeliki četvrtak je oračka slava ili težačka slava. To potvrđuju i mnogi primeri, posebnočinjenica da su seljaci iz Podrinja u prošlom veku na ovaj dan pripaljivali u manastiruTronoši veliku sveću, nazvanu oračka sveća, koja je posle gorela na liturgiji o svim većimpraznicima u godni. Takođe na ovaj dan je i u Sarajevu i njegovoj okolini pripaljivanatežačka sveća.U južnom Banatu su na Veliki četvrtak obredno uprezali stoku i odlazili s njom nakratkou polje ili na salaše, ali nisu radili, već bi se vraćali kući, verujući da će, tako, stoka danapreduje i - bude velika. Zabranjen je svaki rad, izuzev sejanja bostana, jer, poverovanju, ako se zaseju na Veliki četvrtak - biće velike lubenice.90

U Homolju su na Veliki četvrtak obavljali naročiti pomuz ovaca: domaćin bi svakoj ovcimuza-ri iz desne sise pomuzao po malo mleka, da bi im pospešio mlečnost, a žene suodlazile ovoga dana na reku i puštale vodu za dušu mrtvima i niz vodu slale, pričvršćenena daščicama, upaljene sveće. Tom prilikom, kao o zadušnicama, razdavani su pokloni ideljeni kolačići za dušu.U mnogim krajevima su uskršnja jaja bojena na Veliki četvrtak. U okolini Boljevca secrveno obojena jaja nazivaju peraške, a prvo obojeno jaje su zakopavali u vinograd, radizaštite od grada (tuče).Četvrtak je, od pradavnine, naročiti dan u našem narodnom kalendaru, sa jasno očuvanimznacima svetkovanja boga Peruna. Veliki četvrtak je uvod u veliku svetkovinu Uskrsa,ali, istovremeno, u niz četvrtaka koji slede i koji se u narodu nazivaju beli ili zeleničetvrtci. U ove četvrtke, koji negde praznuju sedam, a negde deset, nije se, po pretnjomkazne, smelo raditi u njivi, niti ići kuda zaprežnim kolima.VELIKI PETAK107. dan u godini, 258 dana do krajaVeliko stradanje Isusa Hrista, koje crkveni oci nazivaju iskupnim, jer je on stradao daiskupi ljudski greh, odigralo se, prema učenju jevanđelista, na Veliki petak. Zato se ovajpetak naziva strasni petak, što znači: petak stradanja.Pominjući muke i stradanja Hrista, crkva je propisala najstrožiji post za ovaj dan, od čegasu se mogli izuzeti samo prestareli i teško bolesni. Dionisije Aleksandrijski je uveopravilo da dva dana, na Veliki petak i Veliku subotu, svi bogougodnici provode bezhrane. I u našem narodu je bio običaj da se na Veliki petak jednoniči ili jednoudi, štoznači da se ništa ne jede i samo jednom tog dana što okusi - i to samo voda ili kafa. UGruži, gde su se oni što jednoniče uzdržavali i od pušenja, verovalo se da u gluvo doba,uoči Velikog petka, mora da se zemlja zatrese i da za trenutak sve vode zastanu u toku,zbog čega, tad, i vodenice prestanu s radom.U mnogim krajevima su uskršnja jaja bojena ili šarana na Veliki petak. U visočkoj nahijipostoji predanje da je i Bogorodica ovoga dana šarala jaja. U Sremu i Šumadiji se prvoobojeno jaje naziva čuvar, jer se čuva tokom godine, pošto se veruje u njegovu lekovitu imagijsku moć. U Leskovačkoj Moravi su na Veliki petak davali stoci u hrani crvenoobojeno jaje, dok je kod semberijskih i majevičkih Srba bio običaj da se na Veliki petakide u lov na rakove, a u Homolju u lov na zeca, čija se krv smatrala lekovitom, osobito zanerotkinje.Subota, 18. aprilDUGAČKA SUBOTA91

108. dan u godini, 257 dana do krajaNajrašireniji je naziv za današnji dan velika subota, koja se, kao i cela sedmica, ubraja uvelike dane. Strasna subota je naziv prihvaćen posredstvom crkve, koja ovom sedmicomopominje na Hristovo stradanje, a zavalita subota naziv koji upućuje na to da ovesedmice valja učiniti kakvo dobro ili milosrdno delo. U okolini Leskovca nazivomdugačka subota se opominje na duge muke Hristove na raspeću, dok je crvena subota -kako se ovaj dan naziva u Bosanskoj krajini i Hercegovini - tako nazvana što se tamouglavnom tada uskršnja jaja boje, najčešće crveno. U Popovom polju se pripoveda da susva jaja pocrvena u trenutku kad je Isus Hrist vaskrsnuo iz groba, i zato ih valja bojiti ucrveno. U visočkoj nahiji su jaja bojena crveno, i to rano, pre sunca. U Sremu su crkvenajaja, bojena ovog dana, imala namenu i u običaju dužičala (ili drugaričenja), koji jeodržavan osmog dana po Uskrsu.Ovoga dana su mešena testa i obredni uskršnji hlebovi. Osobito je ukrašavan obrednikolač, zvani uskršnjak, mešen od pšeničnog brašna, kićen bosiljkom i sa utisnutimslovom (poskurnjakom). Uskršnjaci su ukrašavani i jajima.USKRS109 dan u godini, 256 dana do krajaPo hrišćanskom veronauku, od najvećih petnaest crkvenih praznika sedam je posvećenoIsusu Hristu (Božić, Bogojavljenje, Cveti, Spasovdan, Trojice, Preobraženje i jesenjiKrstovdan), pet Bogorodici (Mala Gospojina, Vavedenje, Sretenje, Blagovesti i VelikaGospojina), dva preteče i kumu Božjem sv. Jovanu Krstitelju (Ivanjdan i Usekovanje) ijedan apostolima (Petrovdan). Uskrs je, pak, izvan i iznad ovih petnaest velikih praz-nika,jer se drži za najveći i, stoga, naziva praz-nik nad praznicima.U kalendarskom pogledu, Uskrs je osnova hri-šćanske godine, jer se prema njemu, kaoglavnom pokretnom prazniku, pomeraju dani i svečanici u prvoj polovini godine, odpripremnih sedmica za uskršnji post do početka Petrovog posta. Taj pokretni deokalendara seže od treće sedmice u januaru, kada najranije mogu da padnu pripremesedmice za uskršnji post, dobrav. U Homolju je bilo pravilo da se kolje prase ako jeUskrs pre Đurđev-dana, a jagnje ako je posle Đurđevdana.Posebnu draž uskršnjoj svetkovini daju šarana (bojena) jaja, čije tucanje (razbijanje) ima inešto od takmičarskog duha, jer, po pravilu, razbijeno jaje pripada onome čije ga je jajerazbilo.Iznimno, u nekim krajevima, kao u Leskovačkoj Moravi, u kućama koje su u žalosti se zaUskrs ne boje jaja crveno, već u crno, bez ikakvog znaka i belega, pa se u narodu ovakvajaja nazivaju kaluđera.Jaje je simbol života i plodnosi, pa se do danas sačuvao običaj da se uskršnje jajezakopava u mravinjak, jer se veruje da to donosi sreću i napredak u domaćinstvu.92

Šumadiji se prvo jaje našarano za Uskrs naziva čuvar, pa je čuvano radi zdravlja, kao lek.Prvo obojeno jaje za Uskrs je u Gornjoj Pčinji odnošeno na njivu koju su protekle jeseniprvu uzorali, da ga sunce ogreje, a u podne su ga donosili otud i čuvali preko godine kaolek, ili su ga zakopavali u zemlju sa ozimim usevima, da ne bi pao grad.LJuske jajeta su mrvljene, da se ne bi u njima mogle veštice prevesti preko vode.Belo jaje se stavlja u sredinu uskršnjih kolačića (kavajčića), kojima se međusobno čeljaddaruje.Prilikom sejanja konoplje, koju u Gornjoj Pčinji seju muškarci, u zemlju poslednjesedmice u junu, kada najkasnije mogu da padnu Petrove poklade. U pravosalvnomsvetkovanju Uskrsa je, po rečima teologa Lazara Mirkovića, utisnut kosmički tokkretanja, jer je pomireno solarno i lunarno računanje vremena. Po tome se tek po isteku532 godine (vreme koje se naziva indiktion) ponavlja Uskrs kada su potpuno istovetninjegov datum (koji se računa prema Suncu, tj. prolećnoj ravnodnevici), mesečeva mena(pun Mesec, posle ovog datuma) i dan (nedelja, koja se svetkuje kao dan Hristovoguskrsnuća). Drugim rečima, ovogodišnjem Uskrsu će u tančine odgovarati Uskrs koji ćese praznovati 2 530. godine.MAŠĆENJE JAJANaši preci su vrlo dobro znali kojim biljem mogu sve omastiti (obojiti) uskršnja jaja,kako bi praznik bio što lepše proveden, a radost, pogotovu mladeži, veća. U crveno subojena (mašćena) jaja kuvanjem broća, žutocrveno kuvanjem ruja, crvenomrko metvice,crvenkasto šljivove kore. Žutu boju daju kuvana lukovina, mlečika, kukurek, kopriva,srpak, dud, dunja, smreka, breza i dr. Mrku boju daju orahovina, cerovina i čađ, zelenu -seme koprive i koren patliyana, plavu - divlji zumbul, i dr.Uskrs u hrišćanskom svetu nije, bezmalo od početka svetkovanja ovog praznika,proslavljan u isto vreme. Da bi se praznovanje datumski ujednačilo, car Konstantin jesazvao prvi vaseljenski sabor u Nikeji 325. godine. Pravilo koje je crkva ustanovila je dase Uskrs praznuje u prvu nedelju (kao sedmični dan odmora) koja dolazi iza prvog punogMeseca što se pojavi posle prolećne ravnodnevice. Po tome Uskrs, u zavisnosti od pojavepunog Meseca nakon prolećne ravnodnevice, može da padne najranije 4. aprila, anajkasnije 8. maja (po novom kalendaru). U ovom drugom slučaju je Đurđevdan naVeliki petak.Pravoslavna crkva je ostala sve vreme dosledna ovom pravilu određivanja dopuna, dok jeKatolička crkva odstupila od ovog pravila 1583. godine, čime je, nakon milenijumaistovremenog svetkovanja Uskrsa od svih hrišćana širom sveta, povređena odlukaHijeskog sabora.Najveći praznik hrišćanske crkve, Uskrs, u našem narodu je vrlo značajna svetkovina,propraćena nizom običaja.U mnogim krajevima je običaj da se svak, kad ovog jutra ustane, protrlja uskršnjimjajetom po licu, verujući da će, tako, biti zdrav i rumen kao ono. Zato su to činili jajetomkoje je obojeno crveno, a ponegde su za ovu prigodu odvajali jaje koje je prvo obojeno93

ovom bojom. U Levču i Temniću su se na Uskrs umivali vodom u kojoj je prenoćilocrveno obojeno jaje, a deci su, još, davali da okuse crvenog vina - radi zdravlja.Po pravilu, jaja nije valjalo nositi za stokom, te se zato ovčari i govedari nisu na Uskrslaćali šareno bojenih jaja. Pogotovu se izbegavalo nošenje ili uzimanje crvenih jaja - dase stoka ne bi međusobna klala i krvarila.Po svoj Srbiji se od Uskrsa do sv. Trojice volovi nisu hvatali u jaram, da grad ne tučeletinu.Za ovaj dan svaki ukućanin treba da dobije novu odeću i obuću, ili, ako ne mogu, nečimda se prinovi od odela ili obuće.Zmija koja se ulovi između Uskrsa i Đurđevdana stavljana je u Gornjoj Pčinji u bocu srakijom, da ugine, pa su tu tečnost čuvali za lek od zmijskog ujeda.Na Uskrs počinje mrs i mnogi se najpre omrse jajetom. U Šumadiji se ovog dana usvakom domaćinstvu klalo, a zakopavana su tri jajeta, da konoplja bude bela.U Aleksinačkom Pomoravlju se jaja počnu da boje, ili, kako kažu, da "maste peraške",ujutru, rano, dok dan napreduje, i to prvo crvenom bojom, pa potom ostalim.Za jaja, kao simbol plodnosti, vezana su mnoga narodna verovanja. Tako kad kokoš snesejaje s dva žumanceta, drži se da sluti bližnjenje gazdarice, a kroz košulju porodilje, priporođaju, da bi lakše rodila, u Gornjoj Pčinji je svekrva puštala jaje da padne na zemlju.U predanjima i mitovima mnogih naroda jaje se pojavljuje kao simbol vaseljene, koja jenastala iz jajeta. Zato jaje oličava stvaralačku silu božanstva i prirode.Kao simbol svemira jaje je istovremeno i simbol plodnosti, zato je njegova uloga vrlovidljiva u mnogim običajima koji imaju cilj da podstiču rastenje i rađanje. U mitovimamnogih naroda, pogotovu starih naroda Sredozemlja, utkana su predanja o umiranju(iščezavanju) i uskrsnuću (ponovnom dolasku) božanstava koja slave kao kultne heroje.Najpoznatiji među njima je staroegipatski bog Oziris, koji je, po predanju, naučio ljudezemljoradnji i stočarstvu. I stari Sumerci su svetkovali povratak svetih supružnikaTumuza i Inane, kad oživljuje i sva priroda. Ovome su slični i drevni grčki mitovi oAdonisu i Per-sefoni, što je takođe vezano sa prirodom, plodnošću i rastinjem.Po našem narodnom verovanju, u sedmici od Uskrsa do Tomine nedelje vrata raja suotvorena, i duša osobe koja u tim danima umre ide pravo u raj. U prošlom veku su, stoga,sva vrata na oltaru i crkvi bila u ovoj sedmi ci otvorena.SVETLI PONEDELJAK110. dan u godini, 255 dana do kraja94

Da je Uskrs veliki praznik potvrđuje i činjenica što je on trodnevna svetkovina. Tako,uskršnjim praznovanjem su ispunjeni nedelja - sam dan Uskrsa, ponedeljak - drugi danUskrsa i utorak - treći dan Uskrsa.Danas je uskršnji ponedeljak, a nova sedmica, koja njime počinje ima više naziva unarodu. Posredstvom crkve, u kojoj se tri dana po Uskrsu posebno svetkuju kao svetlidani, ova sedmica se naziva svetla nedelja. Prema tome, danas je svetli ponedeljak. Druginaziv ove sedmice je Tomina nedelja, jer se u njen nedeljni dan - sedmog dana po Uskrsu- u crkvi drži pomen svetom apostolu Tomi. Po biblijskom učenju, na Uskrs, pošto jevaskrsao, Isus Hrist se javio svojim učenicima, dvanaestorici apostola koji su oplakivalinjegovu smrt. No, on se javio u trenutku Tominog odsustva, pa zato ovaj apostol, kad sumu rekli da se Gospod javio, nije tome poverovao (otud mu nadimak Neverni Toma).Vrlo je raširen i naziv bela nedelja, jer se time doznačuje da je ovo sedmica u kojoj sesreda i petak ne poste. Drugi naziv za belu nedelju je trapava nedelja. Po narodnomkalendaru, danas počinje prazna nedelja. Tako ovu sedmicu nazivaju u okolini Timoka,praznujući je da polje ne bude - prazno, tj. nerodna godina.TOMINA NEDELJA116. dan u godini, 249 dana do krajaDanas je sedmični dan odmora prve sedmice po Vaskrsu, koja se naziva Tomina nedelja.Naziv je dobila po Tomi, jednom od dvanaest velikih apostola.Po biblijskom učenju, Isus Hrist se po uskrsnuću javio svojim učenicima, ušavši krozzatvorena vrata. Osvedočivši se u njegovo uskrsnuće, ova jedanaestorica su to ispričaladvanaestom (Tomi), koji je u trenutku Isusovog javljanja bio odsutan, no on im odgovori:"Ne verujem, dok to ne vidim." Osmi dan po Uskrsu je Isus Hrist ponovo došao međusvoje učenike, zatekavši ih sve na okupu i prekoreo Tomu što nije odmah u njegovouskrsnuće poverovao. Otuda je Toma, čije ime na jevrejskom znači Blizanac, dobionadimak Ne-verni.Uverivši se, tako, lično u Hristove rane i njegovu besmrtnost, Toma je postao jedan odnajdos-lednijih pobornika hrišćanstva, koje je širio u Palestini, Persiji i Indiji. Stradao je,izboden kopljima, u indijskom gradu Melipuru, zato što je suprugu i sina tamošnjeg carapreobratio u hrišćanstvo.95

LORFILIE GI LASTRAJAÎn prima săptămână a Postului Mare, la început de an, numite popular zilele„zăpostâtului”, nu sunt permise petrecerile la creştini. Luni, marţi şi vineri sunt zilelecând în localitatea Straja au loc „lorfilie”.Lorfă urîtăLocalitatea Straja taie drumul dintre oraşele de graniţă Vârşeţ şi Biserica Albă.Locuitorii acestui sat sunt stabiliţi pe un deal la care nu pot ajunge apele râului Caraş celeagă, cu malul său drept, satele noastre româneşti. La început acesta era un punct degraniţă iar apoi au venit aici familii din Oltenia şi localitatea a primit numele deLagerdorf.Se spune că în drumul veacului trecut multe obiceiuri românii au reuşit să lepăstreze dar, atunci când le convenea, să participe la cele ale nemţilor ori ale sârbilor. La„lorfie” participau îndeosebi copiii şi bărbaţii, iar femeile erau cele care se trudeau sădescopere şi identifice chipul celor mascaţi.96

Lorfă copiiÎn săptămâna zăpostâtului, luni dimineaţa, copiii se pregătesc să meargă de la casăla casă deghizaţi în haine ale adulţilor, reprezentând faţa comică a cerşetorilor, ţiganilor,nuntaşilor, meseriaşilor…EI scot sunete stridente pentru a fi auziţi de gospodina din casă.Poartă cu ei „o cotăriţă”(coş) în care pun ouăle primite de la „găzdăriţă”. Gazdele „maiavute” dau mai multe ouă şi bani „lorfilor” mici sau mari. Oul se dăruie drept simbol alvieţii fragede de la început de an şi al aşteptării primăverii ce deşteaptă natura. Mascaţiisunt prezenţi în casele oamenilor pentru alunga răul şi tot ceea ce nu se potriveşte cunatura omului.Lorfă cu măşti97

„Lorfilie” prezintă în fiecare an o întâmplare din viaţa sătenilor.Tradiţională este prezentarea „cu nunta” şi „cu mortu” când prin sat merge alaiulde bărbaţi mascaţi, cu muzica după ei sau se ţine slujba religioasă de înmormântare pe lacolţuri, momente când sunt luaţi în batjocură unii consăteni prin textele hazlii alenuntaşilor sau ale bocitoarelor. În ultimul timp tinerii prezintă momente din viaţavânătorilor, sportivilor, războinicilor, artiştilor de tot felul.Lorfele la Straja (nuntă)Dacă lunea este rezervată „lorfilor mici”, marţi şi vineri se pot vedea prin sat„lorfilie mari”. Acestea pregătesc de cu seara hainele şi măştile necesare pentru ca dedimineaţă să plece împreună cu alaiul. De multe ori nici familia nu-i poate recunoaştedeoarece îşi schimbă încălţămintea între ei iar tot corpul îl au acoperit. Pe înnoptat semaschează în grupuri mici sau individual şi merg să-i aprecieze consătenii ce formeazăun public care le va aprecia truda.98

Lorfele la Straja (nuntă)Lorfle - miriiDespre ce au prezentat şi ce „or făcut lorfilie” în săptămâna „zăpostâtului” se vavorbi vreme îndelungată, transmiţându-se impresiile de la unul la altul, în aşteptareaprimăverii şi-a muncii câmpului.99

MIERSU CU COLACU LA NICOLINŢObiceiurile legate de sărbătorile creştineşti au prezentat din totdeauna o legăturămai strânsă dintre familie şi rude. Acestea erau un prilej de-a se întâlni şi astfel comunica,de-a schimba informaţii şi de-a se bucura împreună de ce le aduce viaţa.Naşul familiei ocupa un loc de cinste în viaţa acesteia şi de-aici şi unele obiceiuride cinstire a naşului, în semn de recunoştinţă pentru grija ce şi-a asumat-o faţă demembrii familiei şi a dat-o în ştirea lui Dumnezeu.Cele mai însemnate sărbători la români sunt Crăciunul şi Paştele. Acestea sesărbătoresc în familie, cu mese îmbelşugate, cinstirea oaspeţilor şi iubire faţa de cei maiapropiaţi. În prima zi de Crăciun şi Paşti copiii merg „cu colac” la naşul lor. Le punemama în „straiţă un colac mic” cu cârnaţi la Crăciun, ori ouă roşii la Paşti, şi-i trimiteînainte de prânz la „nunaşu”.Copiii mai merg şi la bunici şi la alte rude „cu colacu”. Primul copil ajuns îndimineaţa de Crăciun într-o casă, este pus „dă cătrie găzdăriţă, lângă cuptori, cloţă” pe unsac cu paie. Acolo stă până îl hrănesc şi-i dau ceva să bea, ritual pentru ca cloştele să steacuminţi în cuib „prăstă tot anu”.100

În cea de-a doua zi de Crăciun şi Paşti „mierg finilie cu colac la nunaşu” şipregătesc „straiţa” în care pun „lopăciţa”(şunca - piciorul din faţă de porc afumat) şi”colacu al mare” din făină de grâu,copt în „ cuptoriu-al marie dă pită” în aşteptareaCrăciunului.La Paşti duce fina colacul şi „o sadă dă oauă” adică, cât pui sub „o cloţă încuib”,21 sau 23 de ouă. Din numărul total de ouă 5 sunt înroşite şi restul crude, numaibune de pus sub cloşca naşului.La naşul familiei întotdeauna au mers numai nevestele „cu colac” şi acest obiceis-a menţinut până-n zilele noastre. ”Nănaşu cu nănaşa pregătesc masa. „Finilie” suntservite cu „mâncarie dă slastă”(carne de porc şi cârnaţi) la Crăciun şi cu carne de miel laPaşti. După prânz „muierilie or miers la j’oc”, lucru care în ultimii ani s-a pierdut.101

FĂŞANCULTRADIŢIONALUL CARNAVAL DE LA GREBENAŢFăşancul este o sărbătoare caracteristică pentru localitatea Grebenaţ, care, peparcursul anilor a devenit o adevărată tradiţie şi simbol al acestui sat de codru. Nu seaniversează în alte părţi din Banatul Sârbesc, astfel că este un simbol incontestabil alacestei localităţi. Cuvântul “făşanc” provine de la cuvântul german “fosiug”, ceea ceînseamnă a se masca, sărbătoarea celebrându-se aub influenţa nemţilor care au trăitcândva în oraşul vecin, Biserica Albă. Carnavalul, pentru că această sărbătoare are formaunui adevărat carnaval, are loc la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, înaintea SfintelorPaşte. Această sărbătoare nu are puncte comune cu biserica creştină. Este o tradiţie foarteveche care subînţelege îmbinarea mai multor genuri interpretative - comice, tragice,tragico-comice, toate având drept punct de plecare desemnarea unor momente din viaţade zi cu zi a oamenilor din această localitate.Fanfara Societăţii Cultural Artistice „George Coşbuc” din GrebenaţDespre obiceiurile din acest sat de codru, dar mai ales despre Făşanc, care esteuna dintre cele mai importante sărbători din timpul anului, s-a scris foarte mult, existăînsă tot timpul momente noi, care vin cu trecerea anilor şi fac ca această manifestarea săsuporte shimbări şi inovaţii. Astfel, trebuie să ne întoarcem cu ani în urmă, când aceastămanifestare a prins rădăcini şi a început să se manifeste în foma ei rudimentară.Principalele subiecte erau crâmpee din viaţa locală. Măştile încă nu erau introduse, iarparticipanţii îşi dădeau pe faţă cu funingine. Principala atracţie era jocul cu urşii, unica102

mască fiind doi saci traşi pe faţă. Personajul principal purta numele de “Aflat”, care prinversurile sale pline de umor şi sarcasm, distra publicul adunat “în drumul mare”.Grupul de „Căluşerii” pe străzile localităţii în timpul FăşanculuiDar, timpurile s-au schimbat, şi odată cu plecarea unui număr mare de cetăţeni lamuncă provizorie în străinătae, s-au modificat şi unele aspecte ale Făşancului. S-au aduscostume şi măşti din străinătate, s-au însuşit unele obiceiuri ale mediului undegrebencenii noştri s-au stabilit provizoriu, toate acestea având o influienţă inevitabilăasupra manifestării ca atare.În prezent, grebencenii încep să facă pregătirile necesare câteva luni înainte deFăşanc, fiind aşteptaţi un număr mare de oaspeţi şi invitaţi, mai ales din satele vecine. Laorganizarea acestei manifestări îşi dau pe deplin contribiţia cadrele didactice şi elevii dela Şcoala Generală “Mihail Sadoveanu” din localitate. Apariţia carelor alegorice, cuparticipanţi costumaţi şi cu măşti semnificative, fiecare în parte prezentând în modalegoric fragmente din viaţa de fiecare zi a grebencenilor, dar şi din viaţa acelor aretrăiesc departe de satul natal, Carnavalul a primit o nouă dimensiune.103

Unul din multele care alegorice participante la FăşancLa buna reuşită a Făşancului îşi dă pe deplin contribuţia şi Societatea CulturalArtistică “George Coşbuc” din localitate, fanfara participând direct la marele Carnaval,dar mai ales grupul de dansatori. Aceştia execută cunoscutul dans “Căluşenii”, fiindconduşi de cunoscutul “vătaf”. Se practică ca în faţa fiecărei case să se execute anumitefiguri caracteristice pentru acest dans, mergând astfel de la casă la casă, prin întreagalocalitate.Este cert că această sărbătoare va persista în timp, deoarece cetăţenii dinlocalitatea Grebenaţ sunt mândrii de ea şi depun eforturi serioase pentru ca ea să semenţină şi să rămână drept moştenire generaţiilor ce vin.104

OBICEIURI DE ALTĂDATĂSFÂNTA SĂRBĂTOARE A CRĂCIUNULUIFrumoase sunt obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă. Pe parcursul anilor, multelucruri s-au schimbat, mergând cu paşi rapizi în timp, dar esenţa şi farmecul lor au rămasaceleaşi dintotdeauna.Despre obiceiurile de Ajun mi-a vorbit MARIA OPREA TRUIA din Nicolinţ, învârstă de 86 de ani.În AjunCa oricare sărbătoare, Ajunul Crăciunului subînţelege unele activităţi care sefăceau doar în ziua respectivă. Acestea se ştiau din moşi strămoşi şi fiecare generaţieîncearcă să respecte tot ceea ce ţinea de obiceiuri şi tradiţie.Astfel, în ziua respectivă se făceau pregătirile pentru Crăciun. Femeile pregăteau colaciimici, care se dădeau de pomană celor trecuţi în lumea umbrelor, colacii care se puneau întraistă la mersul “cu colacul”, colacul pentru nănaş, colacul Crăciunului, care era maideosebit, împletit “în patru”, un colac care se numea “ uşărniţă” şi care avea mai multecrestături pe margine, fiecare simbolizând un an roditor (acest colac se dădea îndimineaţă următoare purcarului), colacul în care se punea un ban şi care se mânca înseara de Ajun ( cel care nimerea banul, îl ducea la biserică la slujba din ziua de Crăciun).În această zi, în casă trebuia să fie linişte şi pace pentru ca astfel să fie pe întregparcursul anului. De aceea se spunea copiilor să fie cuminţi şi să nu se bată, în caz contrarvor avea “bube”.Tot în această zi, gospodinele pregăteau prăjiturile, care se deosebeau foarte multde cele din ziua de azi, erau prăjituri simple făcute din untură, zahăr, făină şi ouă cu gemsau magiun, pentru ca, pe parcursul anilor asortimentul lor să fie tot mai bogat.Ziua de Ajun este zi de post, aproape că nu se mănâncă nimic, iar pentru masa deAjun se pregătea ciorbă de peşte, fasole bătută şi peşte sărat sau dulce şi, obligatoriu,plăcinte cu dovleac.Înainte de cină, bunica sau străbunica se înfăşura în “ brăcire”, lăsând capeţii săspânzure pentru ca copiii să se prindă de ele, lua ciurul în care erau puse diferite seminţede porumb, grâu şi plecau în ogradă. Bunicul sau străbunicul mergea în faţă (la brâu îşipunea câţiva ştiuleţi de porumb pentru ca să fie “săţos”, bărbaţii purtau ştiuleţi la brâu şiatunci când hrăneau animalele, iar în unele cazuri, femeile când frământau colacii), iarcând s-a ajuns la “jărada” de paie a umplut un sac cu paie. Bunica spunea mereu “clons,clonc, clonc”, iar copiii – “piu, piu, piu”. Astfel s-a ocolit toată ograda, trecându-se pe latoate vietăţile, iar când s-a ajuns la fântână, bunica “ciuruia” deasupra şi spunea “porci,găini, gâşte”… amintind toate orătăniile şi animalele din gospodărie, pentru ca-n anul cevine acestea să fie din belşug.Ajunşi în casă, bunicul aruncă paie prin cameră, dar lasă şi în sac, pe care îl puneape “ tăvanul” cuptorului sau pe un scaun lung lângă cuptor. După cină, bunica aruncanuci prin cameră, iar copii se străduiau să adune cât mai multe.105

Seara se făcea foc la stradă, iar ţiganii veneau cu colinda pe la casele oamenilor.Este foarte interesant că cojile de nuci mâncate în seara de ajun se punea în poartăla a treia casă, pentru ca purecii să se ducă acolo. De asemenea, paiele aruncate în camerăse adunau a treia zi de Crăciun şi se duceau în zori de ziuă tot la a treia casă din vecini.Atunci se spuneau anumite cuvinte, pentru ca astfel relele din casă să se ducă în altăparte:“Hai purici, puricoane,Muroni, muroane,Strigoi, strigoane,Duceţi-vă a treia casăDe la noiAcolo să staţiAcolo să vă culcaţi”.Despre modul în care s-a sărbătorit în trecut această Sfântă sărbătoare mi-avorbit PARASCHEVA CHIA AGADIŞAN, în vârstă de 81 de ani din NicolinţPrima zi de CrăciunÎn dimineaţa zilei de Crăciun, bunica sau străbunica îşi aduna nepoţii şi îi punea“coţă” pe sacul cu paie din Ajun lângă cuptor. Spunea copiilor să fie cuminţi, ia ciurul şiîl “ciuruia” deasupra capetelor, spunând “ clonc, clonc, clonc, iar copiii răspund “ piu,piu, piu”. Apoi copiii primeau cârnaţ prăjit pe jăghi, dulciuri şi bani.Pe urmă, mama sau bunica le-a dat traista în care s-a pus un colac, cârnaţ şi câtevaprăjituri şi copii au plecat cu “ colacu” la vecini şi rude. Tot în orele dinainte de masă, pestrăzile satului, se auzea muzică şi chiote de veselie. Călăreţii, feciori şi oameni maitineri, mergeau în coloană, pe armăsari, împănaţi de sărbătoare cu chilimuri aranjatefrumos pe spinarea, cântând şi chiuind. În urma lor veneau săniile împodobite, cuchilimuri şi caii cu zvoniţuri, iar tinerele femei şi fetele mari, îmbrăcate în “iacne de plişcu cârpe de pliş cu ciucuri, stăteau mândre alături de soţii sau părinţii lor.În această zi, masa de prânz era mai deosebită – supă, sarmale, carne de pasăre,carne, cârnaţ şi dulciuri.Cel mai important eveniment al zilei era hora din mijlocul satului. Aici se adunaucu mic cu mare, pentru ca tinerii să-şi poarte frumoasele haine de sărbătoare, părinţii să-şiadmire odraslele, iar copii să se bucure de marea Sărbătoare a Crăciunului.Pentru această zi şi hainele erau mai deosebite. Bărbaţii purtau cizme. Cioareci,cojoc şi clăbăţ, iar alţii “căput de granadin” şi pantaloni “priciş”.106

Port românesc de iarnă pentru zilele de sărbătoare /începutul secolului al XX-lea/(Traian Bosioc /1920-1993/ căsătorit cu Eva Chercioban /1921-2000/)Îmbrăcămintea bărbătească:- Clăbăţ de astraghan,- cojoc (ornamentat),- folari.- chimiaşă brodată,- cioareci ornamentaţi,- cizme.Îmbrăcăminte femeiască:- zlată /ormanet pentru cap/,- iacnă lucrată cu fir de zlată- şorţ de pliş /catifea/ cu flori dinmonede,- poale de cinari şi şpiţuri şi zăpoancă- păpuci albi de lac,- lînţişor de aur la gât,- ciupăgari împistrit- chică umflată şi învălită.107

MUZEUL SATULUI BĂNĂŢEAN109

110

111

112

113

114

115

116

117

FESTIVALUL ETNIILOR 2007118

119

120

121

122

123

124

125

126

127

128

129

130

131

132

133

134

135

136

137

138

139

MAESTRUL OLAR IONICĂ STEPAN140

141

142

143

144

145

146

147

148

149

150

SĂRBĂTOARE LA SINTEŞTI151

152

153

154

155