TEZĂ DE DOCTORAT Rezumat - Doctorate ULBS

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRIIUNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIUFACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”TEZĂ DE DOCTORATRezumatPROFESOR COORDONATOR,Prof. Univ. Dr. IOAN LEŞAUTOR,Lect. Univ. Drd. Laura Cetean­Voiculescu20070

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRIIUNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIUFACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A LITIGIILORCOMERCIALERezumatulTEZEI DE DOCTORATPROFESOR COORDONATOR,Prof. Univ. Dr. IOAN LEŞAUTOR,Lect. Univ. Drd. Laura Cetean­Voiculescu20071

Caseta tehnică a tezei de doctoratLucrarea cuprinde 306 pagini, textul fiind cules în caractere times newroman, mărimea 13, la un rând, pe format standard A4. La începutul lucrăriieste prezentată structura acesteia, conţinutul lucrării fiind structurat în optcapitole, divizate în subcapitole, secţiuni şi subsecţiuni.În textul lucrării este încorporată practica judiciară.La sfârşitul lucrării este bibliografia, structurată în două părţi: doctrină –cursuri, tratate, monografii, dicţionare, respectiv doctrină – studii, articole şireferate publicate în reviste de specialitate.2

3.5.3. Competenţa instanţelor germane în materie comercială3.5.4. Competenţa instanţelor italiene în materie comercială3.5.5. Competenţa instanţelor portugheze în materie comercială3.5.6. Competenţa instanţelor elveţiene în materie comercială3.5.7. Competenţa instanţelor Spaniei în materie comercială3.5.8. Competenţa instanţelor Suediei în materie comercială3.5.9. Competenţa instanţelor poloneze în materie comercială3.5.10. Competenţa instanţelor ungare în materie comercialăCAPITOLUL IV JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ4.1. Consideraţii introductive4.2. Procedura prealabilă şi obligatorie de conciliere4.2.1. Concept şi reglementare4.2.2. Caracterele procedurii prealabile a concilierii4.2.3. Categoria litigiilor care necesită o procedură prealabilă de conciliere4.2.4. Locul concilierii în cadrul sistemului modalităţilor alternative de soluţionare aconflictelor şi conexiunea cu alte proceduri prealabile4.2.5. Convocarea pentru conciliere4.2.5.1. Modalităţi de convocare4.2.5.2. Data concilierii4.2.5.3. Locul concilierii4.2.5.4. Părţile concilierii4.2.6. Sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii procedurii concilierii4.2.7. Dovada îndeplinirii obligaţiei de conciliere4.2.8. Importanţa concilierii în contenciosul comercial şi unele propuneri privind aceastăprocedură prealabilă4.3. Etapa scrisă pregătitoare4.3.1. Cererea de chemare în judecată4.3.2. Întâmpinarea4.3.3. Cererea reconvenţională4.3.4. Citarea părţilor în litigiile comerciale4.4. Dezbaterea cauzei în şedinţă publică4.5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti4.6. Alte aspecte specifice judecăţii în primă instanţă, în materie comercială4.6.1. Asigurarea acţiunii comerciale4.6.2. Reprezentarea şi asistarea4.6.3. Asigurarea celerităţii4.6.4. Stăruinţa instanţei pentru soluţionarea litigiului prin înţelegerea părţilor4.6.5. Inadmisibilitatea retractului litigios4.6.6. Perimarea judecăţii în litigiile comerciale4.6.7. Inadmisibilitatea acordării termenului de graţie de către instanţă în cazul obligaţiilorcomerciale5

CAPITOLUL V PROBELE ÎN MATERIE COMERCIALĂ5.1. Reglementarea probelor în materie comercială5.2. Raportul dintre dreptul comun şi dreptul comercial în privinţa probaţiunii5.3. Înscrisurile ca mijloc de probă în materie comercială5.3.1. Înscrisul autentic5.3.2. Înscrisul sub semnătură privată5.3.3. Înscrisurile improprii5.3.4. Titlurile de credit5.4. Factura5.4.1. Definire şi reglementare5.4.2. Funcţiile facturii5.4.3. Condiţiile de fond şi de formă ale facturii5.4.4. Forţa probatorie a facturii5.4.5. Scadenţa facturii5.5. Corespondenţa comercială5.5.1. Raportul cu dreptul comun5.5.2. Definire5.5.3. Valoarea probatorie a corespondenţei5.5.4. Drepturi derivate din corespondenţă5.5.5. Telegrama. Definire şi reglementare5.5.6. Forţa probantă a telegramei5.5.7. Data şi dovada trimiterii telegramei5.5.8. Riscurile erorii de transmitere a conţinutului telegramei5.5.9. Încheierea contractelor prin corespondenţă5.6. Registrele comerciale5.6.1. Definire şi reglementare5.6.2. Categorii de registre comerciale5.6.2.1. Registrele comerciale reglementate de Codul comercial5.6.2.2. Registrele comerciale reglementate de Legea societăţilor comerciale5.6.2.3. Registrele contabile reglementate de Legea contabilităţii5.6.3. Forţa probantă a registrelor comerciale5.6.4. Modalităţi de folosire a registrelor comerciale ca mijloace de probă5.7. Proba cu martori5.8. Proba prin rapoartele de expertiză5.9. Prezumţiile5.10. Mijloacele moderne de comunicare5.10.1. Aspecte generale privind comerţul electronic5.10.2. Proba prin înscrisul sub formă electronică5.10.2.1. Reglementare5.10.2.2. Regimul juridic şi valoarea probatorie a înscrisului sub formă electronică5.10.2.3. Dispoziţii procedurale5.10.2.4. Certificatul calificat şi Registrul furnizorilor de servicii de certificare5.10.2.5. Contractele încheiate prin mijloace electronice5.10.2.6. Unele consideraţii privind securitatea comerţului electronic5.10.3. Proba prin transmisii de telex şi fax6

5.10.3.1. Telexul5.10.3.2. Telefaxul5.11. Aspecte specifice privind obiectul probei, sarcina probei, aprecierea şiadministrarea probelor în litigiile comercialeCAPITOLUL VI JUDECATA ÎN CONTROL JUDICIAR6.1. Căile de atac în materie comercială6.2. Apelul6.3. Recursul, cale de atac extraordinară în materie comercială6.4. Alte căi extraordinare de atac în materie comercialăCAPITOLUL VII EXECUTAREA SILITĂ A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI ÎNMATERIE COMERCIALĂCAPITOLUL VIII UNELE CONCLUZIIBIBLIOGRAFIEI. DOCTRINĂ: cursuri, tratate, monografiiII. DOCTRINĂ: studii, articole şi referate publicate în reviste de specialitate7

Astfel, pentru determinarea sferei raporturilor juridice comerciale, trebuie să delimitămîntre faptele civile şi faptele de comerţ, pe de­o parte şi între comercianţi şi necomercianţi, pede altă parte.Pentru determinarea raporturilor care formează obiectul dreptului comercial, Codulcomercial enumeră la art. 3 unele acte juridice şi operaţiuni pe care le califică drept „fapte decomerţ”, prin săvârşirea cărora se nasc raporturi juridice reglementate de normele juridicecomerciale.Discuţii doctrinare sunt în legătură cu caracterul enumerării faptelor de comerţ, cuprivire la fondul de comerţ care are în componenţa sa un/unele bun/uri imobil/e, cu privire laacţiunea în revendicare imobiliară, cu privire la unele operaţiuni având ca obiect fondul decomerţ care cuprinde şi bunuri imobile, cu privire la operaţiunile agenţiilor imobiliare, cuprivire la acţiunea în evacuare dintr­un spaţiu comercial – acţiune nepatrimonială, cu privire laoperaţiunile de leasing imobiliar ş.a.Specificul raportului juridic comercial din punctul de vedere al părţilor este acela că, deregulă, cel puţin una din părţi are calitatea de comerciant. Astfel, raportul juridic comercial, înfuncţie de profesiunea părţilor, poate fi raport bilateral comercial sau unilateral comercial.În mod similar, litigiul comercial are ca părţi doi comercianţi sau un comerciant şi unnecomerciant. Dacă ambele părţi sunt necomercianţi şi obiectul litigiului derivă dintr­o faptă decomerţ, litigiul va fi comercial, iar dacă obiectul litigiului nu derivă dintr­o astfel de faptă,litigiul va fi civil sau de altă natură, însă nu comercial.Am afirmat că o persoană fizică, pentru a dobândi calitatea de comerciant, trebuie săîndeplinească următoarele condiţii, în mod cumulativ:­ să săvârşească fapte de comerţ­ faptele de comerţ să fie săvârşite cu titlu de profesiune obişnuită­ faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu­ să fie obţinută autorizaţia administrativă prealabilă.Sunt comercianţi persoane juridice:­ societăţile comerciale­ regiile autonome­ organizaţiile cooperatiste.Cu privire la condiţiile de a fi parte în procesul civil, trebuie să se facă o delimitare clarăîntre condiţiile de a fi parte într­un proces (corespunzătoare capacităţii de folosinţă), condiţiilece trebuie îndeplinite pentru a sta în judecată (corespunzătoare capacităţii procesuale deexerciţiu) şi condiţiile de a exercita acţiunea civilă. Pentru a sta în judecată se cere condiţia ca opersoană să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar pentru a exercita acţiunea civilă estenecesar a fi îndeplinită condiţia afirmării unui drept.Condiţiilor pentru a fi parte, care trebuie îndeplinite de părţile unui raport juridiccomercial litigios sunt capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală, interesul de a fiparte şi comercialitatea litigiului.Pentru a sta în judecată este necesară, în plus faţă de cele arătate mai sus, existenţacapacităţii procesuale de exerciţiu.Pentru a exercita acţiunea comercială, similar condiţiei de exercitare a acţiunii civile,este necesar a fi îndeplinită condiţia afirmării unui drept subiectiv sau a unei situaţii juridice cese doreşte a fi protejată prin intermediul instanţei judecătoreşti.9

procedură distinctă, proprie, raportat la cea din dreptul comun: în cazul raportului obligaţionalcomercial, spre deosebire de cel civil, nu este necesară punerea în întârziere, codebitoriicomerciali răspund solidar, în materie comercială dobânda curge de drept, anatocismul esteadmis în anumite condiţii şi cumulul dobânzii cu despăgubirile este permis, inadmisibilitateaacordării termenului de graţie de către instanţa de judecată, principiul libertăţii probaţiunii,reguli speciale privind preţul în obligaţiile comerciale, retractul litigios nu este permis, regulispeciale pentru determinarea locului executării obligaţiilor comerciale.CAPITOLUL II TIPURI DE ACŢIUNI ÎN MATERIE COMERCIALĂClasificarea şi încadrarea acţiunilor comerciale poate fi o sarcină dificilă, având învedere faptul că până în prezent doctrina nu s­a preocupat de o astfel de sarcină. Fără a aveapretenţia de exhaustivitate, am încercat o enumerare şi o clasificare a acţiunilor comerciale, înfuncţie de domeniul sau instituţia de drept comercial din care fac parte:· acţiuni privitoare la fondul de comerţ· acţiuni în unele proceduri speciale (acţiuni pentru aplicarea unor măsuri asigurătorii,somaţia de plată, acţiuni derivate din procedura arbitrajului comercial, acţiuni privitoarela procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, ordonanţa preşedinţială)· acţiuni privitoare la societăţile comerciale (privitoare la constituire, privitoare lamodificarea actelor constitutive, privitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţiicomerciale, acţiuni privitoare la aportul asociaţilor, privitoare la activitatea OficiuluiRegistrului Comerţului, privitoare la hotărârile Adunării Generale a Asociaţilor,acţiunile societăţii împotriva administratorilor şi ale acestora împotriva societăţii,acţiunile societăţii împotriva asociaţilor şi ale asociaţilor împotriva societăţii, acţiuni alecreditorilor societăţii)· acţiuni în materia efectelor de comerţ· acţiuni în răspundere contractuală sau delictuală· acţiuni rezultate din faptele de concurenţă neloială· acţiuni din domeniul bancar· acţiuni derivând din raporturile de transport· acţiuni în materie de asigurare.CAPITOLUL III COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR COMERCIALE3.1. Normele de competenţă în materie comercialăCompetenţa instanţelor judecătoreşti în materie comercială este supusă unor normederogatorii faţă de cele din dreptul comun, principala distincţie fiind aceea că tribunalele suntinstanţe de drept comun în materie comercială, în competenţa lor intrând nu numai litigiileavând un obiect evaluabil în bani de peste o anumită valoare, ci şi cele care sunt comerciale,dar care nu pot face obiectul unei aprecieri pecuniare.3.2. Formele competenţeiRegulile de competenţă generală sunt cele prin care se stabileşte dacă un litigiu este decompetenţa instanţelor judecătoreşti sau de competenţa altor autorităţi statale. Dacă s­a stabilitcă o anumită cauză intră în competenţa autorităţii judecătoreşti, prin intermediul normelor decompetenţă jurisdicţională se va stabili căreia dintre instanţele judecătoreşti din ierarhiainstanţelor (potrivit normelor de competenţă materială sau de atribuţiune) sau din cadrul11

instanţelor de acelaşi grad (prin intermediul normelor de competenţă teritorială) îi revinesarcina de a soluţiona o anumită cauză.3.3. Competenţa generalăÎn considerarea faptului că litigiile comerciale pot fi sau trebuie soluţionate şi de cătrealte organe statale sau nestatale decât instanţele judecătoreşti, am considerat oportunăprezentarea unor norme de competenţă generală, în special a celor care stabilesc competenţaorganelor arbitrale, organelor Curţii de Conturi, Consiliului Concurenţei sau CurţiiConstituţionale în materia litigiilor comerciale.3.4. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti în materie comercială3.4.1. Instanţe specializate în materie comercială. Locul şi importanţa tribunaluluicomercial specializat în ierarhia instanţelor judecătoreşti3.4.1.1. Înfiinţarea Tribunalelor specializateLegiuitorul român a dispus printr­o lege specială, legea privind organizarea judiciară,înfiinţarea unei noi categorii de tribunale, tribunalele specializate.Legea prevede, astfel, înfiinţarea tribunalelor specializate, iniţial pentru minori şifamilie, de muncă şi asigurări sociale, comerciale şi administrativ fiscale, iar potrivitreglementării actuale pentru cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze decontencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precumşi pentru alte materii.3.4.1.2. Actuala reglementare în domeniul tribunalelor specializate, în general şi atribunalului specializat comercial, în specialÎn urma modificărilor, Legea privind organizarea judiciară a fost republicată înMonitorul Oficial al României nr. 827 din 13 septembrie 2005, dându­se textelor o nouănumerotare.Aceste modificări referitoare la tribunalele specializate erau anticipate prin nouaConstituţie a României, care la articolul referitor la instanţele judecătoreşti a primit un noualiniat privind posibilitatea de a se înfiinţa, prin lege organică, tribunale specializate în anumitematerii, „cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii” (art.126 alin. 5).3.4.1.3. Rolul şi importanţa tribunalului comercial specializatTribunalul comercial specializat este o noutate în sistemul judiciar românesc care seimpunea, având în vedere gradul înalt de specificitate al acestor litigii, dat de natura litigiilor,de reglementările diferite existente atât în sistemul de drept substanţial, dar mai ales celprocedural, de celeritatea care trebuie să caracterizeze judecata acestor procese (impusă deprevederile art. 720 6 alin 1 Codul de procedură civilă, care prevede că „procesele şi cererile înmaterie comercială se judecă cu precădere. Instanţa este datoare să asigure, potrivit legii,realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritatea procesului”), de domeniul din ce în ce mai vast şi mai solicitant din punct de vedere cantitatival raporturilor comerciale ce pot naşte litigii comerciale.Au fost detaliate aspecte legate de organizarea şi funcţionarea tribunalului comercialspecializat şi anumite inconveniente ale reglementării actuale în domeniu.3.4.2. Compunerea instanţelorCompunerea instanţelor care soluţionează litigiile comerciale este similară celei de dreptcomun, în conformitate cu art. 54 Legea nr. 304/2004, republicată în Monitorul Oficial alRomâniei partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, care prevede că acele cauze date în12

competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în completformat dintr­un judecător, „cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurărisociale”. Apelurile se judecă în complet format din doi judecători iar recursurile în completformat din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.Însă având în vedere specificul litigiilor comerciale, considerăm că şi legislaţiaprocesual civilă va trebui să instituie judecători specializaţi, ceea ce s­a şi încercat prininstituirea tribunalelor specializate. Cu privire la unele categorii de litigii comerciale existăastfel de judecători (judecătorul­sindic şi cel delegat la Oficiul Registrului Comerţului).3.4.3 Competenţa materială sau de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti în materiecomercialăPrin intermediul normelor de competenţă materială sau de atribuţiunile a instanţelorjudecătoreşti se realizează o departajare pe linie verticală a instanţelor, stabilindu­se care dintrecele situate pe trepte ierarhice diferite este competentă să soluţioneze o anumită pricină, înfuncţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului.3.4.3.1. Competenţa materială a judecătoriei în materie comercialăÎn prezent judecătoria este competentă să soluţioneze litigiile comerciale patrimoniale deo mai mică importanţă şi anume cele al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei,inclusiv, dar nu şi litigiile având un obiect neevaluabil în bani.Criteriile de departajare a competenţei judecătoriei de competenţa tribunalului în primăinstanţă în materie comercială sunt natura obiectului acţiunii comerciale şi valoarea obiectuluilitigiului.În funcţie de criteriul naturii obiectului litigiului, acţiunile comerciale pot fi clasificate înacţiuni patrimoniale şi nepatrimoniale.Prin folosirea criteriului valoric se realizează o delimitare de atribuţii între judecătorii şitribunale atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.Considerăm că ori de câte ori este vorba de drepturi sau obligaţii derivând din acelaşiraport juridic sau litigii ce au un obiect sau o cauză comună, în determinarea competenţei se areîn vedere valoarea globală a tuturor pretenţiilor.Dacă e vorba de raporturi juridice distincte, care au o individualitate proprie, de acţiunicu obiecte distincte, valoarea lor trebuie stabilită separat, iar în determinarea competenţei se valua în considerare pretenţia cu valoarea cea mai mare.3.4.3.2. Competenţa materială a tribunalului în materie comercialăProblema competenţei materiale a tribunalului, respectiv a tribunalului comercialspecializat în materie comercială se pune, în principal, cu privire la soluţionarea acţiunilorcomerciale în primă instanţă. După modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr.219/2005 tribunalul este şi instanţă de apel, fiind competent să judece apelurile declarateîmpotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, dar potrivit art. 282 1 Codul deprocedură civilă, nu sunt supuse apelului litigiile al căror obiect are o valoare de până la100.000 lei.Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a Codul de procedură civilă, tribunalele au competenţa de asoluţiona „procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil înbani”.Cererile nepatrimoniale pot fi departajate în cereri contencioase şi cereri necontencioase.13

219/2005 instanţa supremă a avut plenitudine de competenţă în recurs în materie civilă,perioadă în care art. 299 alin. 2 prevedea că recursul se soluţionează de către Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. În prezent textul a fost modificat,prevăzând că „recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţathotărârea în apel”. Prin urmare, instanţa supremă este competentă să soluţioneze în materiecomercială doar recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către curţilede apel sau, în situaţiile de excepţie, recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate decătre curţile de apel în primă instanţă, care nu pot fi atacate cu apel.3.4.3.5. Unele concluzii şi propuneri cu privire la competenţa materială a instanţelorjudecătoreşti în materie comercială1. Am afirmat că tribunalul este instanţa de drept comun în materie comercială.2. Cu privire la numărul gradelor de jurisdicţie, considerăm că prin reintroducereaapelului în materie comercială, ele nu s­au schimbat.Triplul grad de jurisdicţie, în materie comercială, în toate cauzele, a constituit unul dinfactorii cei mai negativi care au afectat grav celeritatea, calitatea şi eficacitatea justiţieicomerciale în România.3. Reforma justiţiei comerciale a fost remarcabilă în ultimii ani, în privinţa celerităţii, caefect al suprimării apelului şi a recunoaşterii caracterului executoriu a primei hotărâri. Deasemenea, procedura somaţiei de plată s­a dovedit deosebit de utilă, fiind foarte utilizată decomercianţi. Însă prin O.U.G. nr. 58/2003, nu numai că se reintroduce apelul, ci se şigeneralizează în toate materiile civile, ceea ce va produce o tulburare substanţială a sistemuluişi celerităţii.4. Noua opţiune privind competenţa instanţelor judecătoreşti în materie comercială vaduce la eliminarea supraîncărcării tribunalului cu judecarea în primă instanţă a cauzelorcomerciale, cele având un grad mai redus de complexitate urmând a fi soluţionate dejudecătorie. Înfiinţarea tribunalelor comerciale specializate va duce la specializareajudecătorilor şi la soluţionarea cu celeritate a cauzelor comerciale. De asemenea, va însemna,cu siguranţă, degrevarea instanţei supreme de toate recursurile care i­au supraaglomeratactivitatea.5. În prezent, diversitatea competenţelor materiale în materie comercială este de naturăsă bulverseze procesul comercial, şi să dea naştere unor situaţii neplăcute în practica instanţelorjudecătoreşti.3.4.4. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti în materie comercialăPrin normele de competenţă teritorială, în această materie, se stabileşte care instanţădintre cele determinate de normele de competenţă materială, situate pe aceeaşi treaptă ierarhică,este competentă să soluţioneze un litigiu comercial concret.3.4.4.1. Competenţa teritorială generală în materie comercialăŞi în cazul litigiilor comerciale, competenţa teritorială generală aparţine instanţei dincircumscripţia teritorială în care pârâtul îşi are domiciliul. Toate celelalte forme alecompetenţei teritoriale reprezintă derogări de la principiul enunţat de art. 5 Codul de procedurăcivilă, care prevede că „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului…”. Specificitatealitigiilor comerciale sub acest aspect este dată, însă, de calitatea părţilor, de regulă persoanejuridice, aplicându­se dispoziţiile art. 7 alin. 1 care prevede că cererile îndreptate împotrivapersoanelor juridice de drept privat se introduc la instanţa sediului lor principal.15

3.4.4.2. Competenţa teritorială alternativă în materie comercialăCompetenţa teritorială alternativă reprezintă acea formă a competenţei teritoriale careinstituie dreptul reclamantului de a alege dintre mai multe instanţe, deopotrivă competente.Normele de competenţă teritorială alternativă le regăsim în Codul de procedură civilă, art. 9­11,art. 12 prevăzând regula generală potrivit căreia reclamantul este cel care are alegerea între maimulte instanţe deopotrivă competente.La art. 10 sunt enumerate opt cazuri de competenţă teritorială alternativă, dintre careunele se referă expres la domeniul comercial, iar altele sunt comune cu cel civil. Astfel, suntcazuri care se referă expres la materia analizată:­ cererile care izvorăsc din cambie, cec sau bilet la ordin, prevăzute de pct. 3, caz în carereclamantul poate alege între instanţa domiciliului/sediului pârâtului (cu toate că legea se referăexpres doar la domiciliul acestuia) şi instanţa locului de plată a titlului de credit;­ cererile privitoare la obligaţii comerciale, prevăzute de pct. 4, caz în care reclamantul arealegerea între instanţa de la domiciliul/sediul pârâtului şi instanţa locului unde obligaţia a luatnaştere sau cea a locului plăţii;­ cererile izvorâte dintr­un contract de transport, prevăzute de pct. 5, caz în care reclamantul arealegerea între instanţa de la domiciliul/sediul pârâtului şi instanţa locului de plecare sau a celuide sosire.3.4.4.3. Competenţa teritorială exclusivă în materie comercialăDin categoria dispoziţiilor de competenţă teritorială excepţională, cu implicaţii înmaterie comercială, sunt cele ale art. 13 Codul de procedură civilă, referitoare la bunuriimobile, cele ale art. 15, referitoare la cererile în materie de societate şi cele ale art. 16,referitoare la reorganizare judiciară şi faliment.3.4.4.4. Competenţa convenţională sau clauzele atributive de competenţă (art. 19 Codulde procedură civilă)Clauza atributivă de competenţă reprezintă acea clauză convenită de comercianţi sauintervenită între comercianţi şi necomercianţi, prin care se determină o anumită instanţăjudecătorească ce va soluţiona litigiul dintre ei. Cu privire la asigurări, art. 11 alin. 3 Codul deprocedură civilă prevede expres că alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fostfăcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.3.5. Drept comparatAu fost analizate aspecte legate de competenţa instanţelor engleze în materiecomercială, a instanţelor franceze, germane, italiene, portugheze, elveţiene, spaniole, suedeze,poloneze şi ungare.CAPITOLUL IV JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ4.1. Consideraţii introductiveJudecata în primă instanţă a litigiilor comerciale se realizează conform principiilor debază prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru procedura de drept comun, însă, parteaspecială aplicabilă acestei materii sau norme cuprinse în legi comerciale speciale prevăd şicâteva reguli care sunt destinate, în principal, a asigura o judecată rapidă şi eficientă. Existăastfel de norme speciale cu privire la procedura prealabilă de conciliere, cu privire la etapascrisă pregătitoare, în concret cu privire la cererea de chemare în judecată, cerereareconvenţională şi întâmpinare, cu privire la citarea părţilor, pronunţarea şi comunicareahotărârilor judecătoreşti şi valoarea lor executorie, cu privire la asistarea părţilor, cu privire la16

judecarea cu precădere a litigiilor comerciale, cu privire la soluţionarea procesului prinînţelegerea părţilor, cu privire la asigurarea celerităţii, inadmisibilitatea retractului litigios,perimarea judecăţii în litigiile comerciale, inadmisibilitatea acordării termenului de graţie decătre instanţa de judecată, în cazul obligaţiilor comerciale ş.a.4.2. Procedura prealabilă şi obligatorie de conciliere4.2.1. Concept şi reglementareProcedura prealabilă a concilierii a fost introdusă în urma modificărilor Codului deprocedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 şi este reglementată de art. 720 1 , potrivit căruia „înprocesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii dechemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cucealaltă parte”.4.2.2. Caracterele procedurii prealabile a concilieriiProcedura prealabilă a concilierii este una obligatorie, directă şi nemijlocită,contradictorie, formulată în scris iar obligaţia de a concilia a reclamantului este una dediligenţă.4.2.3. Categoria litigiilor care necesită o procedură prealabilă de conciliereÎn primul rând, procedura concilierii a fost introdusă ca obligatorie în materiecomercială.În al doilea rând, concilierea este obligatorie doar în privinţa litigiilor comercialepatrimoniale, adică acelea care au un obiect evaluabil în bani.4.2.4. Locul concilierii în cadrul sistemului modalităţilor alternative de soluţionare aconflictelor şi conexiunea cu alte proceduri prealabileRaportat la procesul în instanţă, concilierea nu reprezintă singura modalitate alternativăde soluţionare a conflictelor, ci în această categorie pot fi incluse, alături de conciliere, şimedierea, arbitrajul, facilitarea, negocierea, toate privite ca alternative la procesul judiciar.Cu privire la textul art. 109 alin. 2 Codul de procedură civilă, în doctrină şi în practicajudiciară au apărut unele probleme de interpretare. Spre exemplu, cu privire la determinareasferei de incidenţă a textului, în raport cu diversele proceduri prealabile. Într­o interpretareextensivă ar fi vorba despre toate cazurile în care legea reglementează o procedură prealabilă,fără a se distinge între cele facultative şi cele obligatorii. Această concepţie ar contribui laaccelerarea judecăţilor şi la degrevarea instanţelor judecătoreşti, dar şi la armonizarealegislaţiei interne cu reglementările procesuale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene.4.2.5. Convocarea pentru conciliereConvocarea la conciliere este o obligaţie ce incumbă reclamantului. Art. 720 1 alin. 2prevede expres că „reclamantul va convoca partea adversă, comunicându­i în scris pretenţiilesale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea”.Poate fi acceptată şi opinia potrivit căreia concilierea poate fi „provocată” şi de cătredebitor şi însuşită de reclamant prin participare, întrucât scopul avut în vedere de legiuitor, şianume desfăşurarea unei proceduri prealabile pentru preîntâmpinarea procesului, ar fiîndeplinit.Au fost analizate aspecte legate de modalităţi de convocare, data concilierii, loculconcilierii, părţile concilierii.4.2.6. Sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii procedurii concilieriiDispoziţiile art. 720 1 Codul de procedură civilă sunt imperative, prin urmare îndeplinireaacestei proceduri este obligatorie pentru reclamant. De asemenea, art. 109 alin. 2 Codul de17

procedură civilă prevede că sesizarea instanţei competente se poate face numai dupăîndeplinirea procedurii prealabile, iar dovada îndeplinirii acesteia se anexează la cererea dechemare în judecată. În caz contrar, preşedintele instanţei, pe cale de rezoluţie, va refuzaînregistrarea cererii de chemare în judecată şi îl va îndruma să realizeze procedura prealabilăimpusă de lege.Dacă cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, instanţa va admite excepţia deprematuritate a acţiunii şi va respinge cererea ca inadmisibilă.4.2.7. Dovada îndeplinirii obligaţiei de concilierePotrivit art. 720 1 alin. 4 Codul de procedură civilă, rezultatul concilierii trebuieconsemnat într­un înscris în care se vor arăta pretenţiile reciproce ale părţilor la concilierereferitoare la obiectul litigiului şi punctul de vedere al fiecăreia.4.2.8. Importanţa concilierii în contenciosul comercial şi unele propuneri privind aceastăprocedură prealabilăScopul procedurii concilierii este acela de a degreva instanţele de cauzele în care părţile,din lipsă de comunicare, ar putea trimite disputele lor în faţa instanţei, înainte de a avea ominimă comunicare privind problemele în litigiu.4.3. Etapa scrisă pregătitoareEtapa scrisă pregătitoare reprezintă prima etapă a dezbaterilor judiciare, în faţa primeiinstanţe, etapă în care se introduce cererea de chemare în judecată şi, eventual, întâmpinarea şicererea reconvenţională şi în care părţile sunt legal citate în faţa instanţei.4.3.1. Cererea de chemare în judecatăCererea de chemare în judecată reprezintă actul procedural prin care reclamantulinvesteşte instanţa de judecată cu soluţionarea pretenţiilor sale. Acest act procedural esteobligatoriu, art. 109 alin. 1 prevăzând că „oricine pretinde un drept împotriva altei persoanetrebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă anumite elemente, prevăzute de art.112 Codul de procedură civilă şi de art. 720 3 pentru cererile în materie comercială. Cu toate căîntre textele celor două articole există similitudini, sunt regăsite şi unele diferenţieri.4.3.2. ÎntâmpinareaPârâtul este obligat să depună întâmpinare cu 5 zile înainte de termenul de judecată, iarpentru cauzele urgente, legiuitorul a prevăzut un termen mai scurt, de 3 zile.Potrivit art. 720 4 alin. 2 partea a doua a textului, cuprinsul întâmpinării este cel prevăzutde art. 115 Codul de procedură civilă, menţionându­se şi datele arătate de art. 720 3 alin. 1 lit. aşi b.4.3.3. Cererea reconvenţionalăCu privire la cererea reconvenţională, procedura specială de soluţionare a litigiilorcomerciale conferă o reglementare destul de amănunţită, cuprinsă în art. 720 5 Codul deprocedură civilă. Astfel, potrivit alin. 1, dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantuluiderivând din acelaşi raport juridic, poate face cerere reconvenţională.4.3.4. Citarea părţilor în litigiile comercialeDacă preşedintele instanţei de judecată constată că cererea de chemare în judecată estecompletă, va fixa termenul de judecată, iar dacă reclamantul sau reprezentantul său esteprezent, vor fi încunoştinţaţi sub luare de semnătură. Celelalte părţi vor fi citate cu duplicatulde pe acţiune. Prin citaţie, pârâtului i se va pune în vedere obligaţia sa de a depune întâmpinare18

în termen de 5 zile înainte de termenul de judecată, iar în procesele urgente, cu cel puţin 3 zile,potrivit art. 720 4 alin. 2 Codul de procedură civilă.4.4. Dezbaterea cauzei în şedinţă publicăPotrivit art. 720 6 alin. 1 Codul de procedură civilă, procesele şi cererile în materiecomercială se judecă cu precădere, instanţa fiind obligată să asigure desfăşurarea cu celeritate aprocesului şi realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor. La realizarea acestuiscop contribuie şi dispoziţiile următoare cuprinse în acelaşi articol, potrivit alin. 2, atunci cândprocedura de citare este legal îndeplinită, judecata, chiar şi asupra fondului, poate continua înşedinţă publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte, succesive,date în cunoştinţa părţilor. La aceste termene, instanţa poate stabili, pentru parte sau pentru celcare o reprezintă, îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise,răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea şi concursul la efectuareaîn termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei. În cazul încare judecata nu poate continua potrivit alin. 2 şi există motive temeinice, se pot acorda şi altetermene. Din aceste dispoziţii reiese faptul că regula este acordarea termenului de judecată înziua următoare sau la termene scurte, iar excepţia este acordarea de termene normale, în cazulîn care procedura de citare nu este îndeplinită.4.5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreştiPotrivit art. 720 8 Codul de procedură civilă, hotărârile date în primă instanţă privindprocesele şi cererile în materie comercială sunt executorii, iar exercitarea apelului nu suspendăde drept executarea. Cu privire la caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti pronunţate înmaterie comercială, art. 720 9 Codul de procedură civilă prevede că pentru hotărâreajudecătorească dată în materie comercială, care se aduce la îndeplinire prin executare silită,hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuareaaltor formalităţi.4.6. Alte aspecte specifice judecăţii în primă instanţă, în materie comercială4.6.1. Asigurarea acţiunii comercialeDupă cum am mai afirmat, în cazul soluţionării litigiilor comerciale, asigurarea acţiuniiprezintă unele aspecte specifice, Codul comercial prevăzând unele dispoziţii, încă în vigoare,cu privire la măsurile asigurătorii, contrare celor cuprinse în Codul de procedură civilă. Estevorba, în principal, despre darea de cauţiune, despre momentul la care poate fi formulatăcererea de sechestru asigurător sau poprire asiguratorie, despre ridicarea sechestrului asigurătorsau referitoare la sechestrarea navelor.4.6.2. Reprezentarea şi asistareaAvând în vedere faptul că cei mai mulţi comercianţi sunt persoane juridice, în domeniullitigiilor comerciale reprezentarea este mult utilizată. O altă caracteristică specifică litigiilorcomerciale este cea cuprinsă în dispoziţiile art. 720 2 Codul de procedură civilă, care prevede că„în procesele şi cererile în materie comercială, părţile sau reprezentanţii lor pot fi asistaţi deexperţi ori de alţi specialişti”. Codul comercial nu se ocupă în mod special de reprezentare,motiv pentru care se vor aplica dispoziţiile Codului civil şi cele ale Codului de procedurăcivilă. Legea nr. 31/1990 conţine unele dispoziţii referitoare la administrarea societăţilorcomerciale, sau la drepturile şi îndatoririle administratorilor societăţii, însă nu prevededispoziţii care să reglementeze reprezentarea societăţilor comerciale în cadrul acţiunilor înjustiţie.19

4.6.3. Asigurarea celerităţiiPrincipiul celerităţii care trebuie să caracterizeze orice proces civil, este imperativ cuprecădere în domeniul litigiilor comerciale, având în vedere specificul relaţiilor economice,frecvenţa şi celeritatea tranzacţiilor comerciale. Comerciantul încheie frecvent acte juridice, iarrapiditatea încheierii acestora este pentru el o condiţie a succesului. Rolul tranzacţiilorcomerciale în viaţa economică şi pentru comerciantul în cauză implică o mai mare punctualitateîn executarea obligaţiilor asumate, iar în caz de litigii, rezolvarea rapidă şi eficientă a acestora.4.6.4. Stăruinţa instanţei pentru soluţionarea litigiului prin înţelegerea părţilorPe lângă dispoziţiile privind procedura de drept comun, cuprinse în art. 131 şi 271­273Codul de procedură civilă, art. 720 7 Codul de procedură civilă prevede că în cursul judecăţiiasupra fondului procesului, instanţa va stărui pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prinînţelegerea părţilor. Înţelegerea se constată prin hotărâre irevocabilă şi executorie. Observămfaptul că în cazul litigiilor civile judecătorul are obligaţia de a încerca împăcarea părţilor, pecând în cazul litigiilor comerciale, acesta are obligaţia de a stărui pentru soluţionarea lui prinînţelegerea părţilor.4.6.5. Inadmisibilitatea retractului litigiosDrepturile litigioase care izvorăsc din acte, fapte sau operaţiuni comerciale pot faceobiectului unui contract de vânzare­cumpărare, însă debitorul nu are posibilitatea exercităriiretractului litigios, în condiţiile stabilite de art. 1402­1404 Codul civil.4.6.6. Perimarea judecăţii în litigiile comercialeÎn scopul asigurării celerităţii proceselor comerciale, legiuitorul a mai prevăzut o normădistinctă, referitoare la litigiile comerciale şi în materia perimării, de această dată în chiarcuprinsul secţiunii dedicate perimării procesului civil, fără să o amintească în capitolul referitorla procedura de soluţionare a litigiilor comerciale.4.6.7. Inadmisibilitatea acordării termenului de graţie de către instanţă în cazulobligaţiilor comercialeAvând în vedere dispoziţiile art. 720 6 Codul de procedură civilă, procesele şi cererile înmaterie comercială se judecă cu precădere. Dacă procedura de citare este legal îndeplinită,judecata, chiar şi asupra fondului, poate continua în ziua următoare sau la termene scurte,succesive, date în cunoştinţa părţilor. Alte termene se vor acorda numai în cazul în carejudecata nu poate continua, pentru motive temeinice.CAPITOLUL V PROBELE ÎN MATERIE COMERCIALĂSistemul probatoriu este, în materie comercială, oarecum diferit de cel din dreptulcomun, iar în acest capitol am subliniat principalele aspecte distinctive şi particularităţileprobaţiunii în materie comercială.Gruparea mijloacelor de probă s­a realizat începând cu cele mai importante şi maifrecvent întâlnite în practică – înscrisurile: înscrisul autentic şi cel sub semnătură privată, dar şicele specifice proceselor comerciale: titlurile de credit (în special cambia, biletul la ordin şicecul), factura, corespondenţa comercială, telegrama, registrele comerciale, continuând cuproba testimonială, proba prin rapoartele de expertiză, prezumţiile şi încheind cu mijloacelemoderne de comunicare.5.1. Reglementarea probelor în materie comercialăCa şi în materie civilă, nici în materie comercială nu există o reglementare unitară aprobelor. Sistemului probatoriu în materie comercială i se aplică în primul rând Codul20

comercial, care enumeră câteva mijloace de probă şi prevede unele dispoziţii privitoare laacestea.De asemenea, potrivit punctului 8 al art. 46 Codul comercial, care enumeră mijloacelede probă în litigiile comerciale, „obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează … prin oricealte mijloace de probă admise de legea civilă”. Aşadar se aplică, în subsidiar, şi sistemulprobatoriu de drept comun, care este reglementat atât de Codul civil, cât şi de Codul deprocedură civilă.5.2. Raportul dintre dreptul comun şi dreptul comercial în privinţa probaţiuniiDiferenţa dintre cele două sisteme este, din acest punct de vedere, numai cantitativă, însensul că legea comercială enumeră şi alte mijloace de probă:· Telegrama· Registrele comerciale· Factura· Corespondenţa comercialăşi, de asemenea, reglementări speciale se referă la comerţul electronic şi la semnăturaelectronică. Regimul juridic al probelor specifice în acţiunile de natură comercială estemenţionat de art. 47­49 (pentru telegramă), art. 47 alin. ultim şi art. 48 teza finală, şi art. 50­57(pentru registrele comerciale), coroborate cu normele Codului civil, la care fac referire art. 50alin. 2, art. 51 alin. 2 şi art. 55­56 împreună cu art. 57 alin.3.În al doilea rând, Codul comercial înlătură restricţiile impuse de art. 1191 Codul civilreferitoare la proba cu martori şi permite această probă fără limite, motiv pentru carejudecătorul are o putere de apreciere mai mare în litigiile comerciale.În al treilea rând, dreptul comun stabileşte valoarea probatorie a fiecărui mijloc de probăîn parte, şi mai ales stabileşte ierarhia forţei probante a mijloacelor de probă indicate. Existămijloace de probă cu o valoare mai mare sau mai mică, după cum precizează însăşi legea. Înschimb, Codul comercial enumeră mijloacele de probă admise, dar nu stabileşte o ierarhie a lor.Deşi înşiruirea mijloacelor de probă se face într­o anumită ordine, aceasta nu semnificăierarhizarea mijloacelor de probă înşiruite.În al patrulea rând, regulile cuprinse în art. 46 nu se referă numai la proba obligaţiunilorci şi la proba faptelor din care iau naştere drepturi reale, din moment ce legiuitorul nu se ocupădistinct de această problemă, motiv pentru care considerăm că acest text ar trebui modificat.În al cincilea rând, dispoziţiile art. 46 se aplică oricărui fel de act comercial, obiectiv sausubiectiv, şi chiar actelor, faptelor sau operaţiunilor unilaterale sau mixte (cu toate că textul sereferă doar la „obligaţiuni şi liberaţiuni”), indiferent dacă sarcina probei revine comerciantuluisau necomerciantului. Art. 56 Codul comercial prevede că dacă un act este comercial numaipentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acel act, legii comerciale.În doctrină s­a afirmat că art. 46 se aplică chiar şi în faţa instanţelor civile, în procesele civile,dacă trebuie să se dovedească existenţa sau întinderea unei obligaţii comerciale.5.3. Înscrisurile ca mijloace de probă în materie comercială5.3.1. Înscrisul autenticÎnscrisul autentic este prevăzut ca mijloc de probă de către primul punct al art. 46 Codulcomercial.În materie comercială, legiuitorul s­a depărtat, cum am mai spus, de reglementarea dinCodul civil, şi nu a dat preferinţă probei scrise. Aceasta se datorează numărului ridicat şifrecvenţei operaţiunilor comerciale, precum şi celerităţii cu care se încheie acestea, situaţii care21

împiedică părţile să redacteze acte scrise. La toate acestea se adaugă şi necesitatea păstrăriiconfidenţialităţii operaţiilor comerciale.Totuşi există şi în materie comercială situaţii în care forma ad solemnitatem a acteloreste obligatorie.5.3.2. Înscrisul sub semnătură privatăArt. 46 Codul comercial prevede la pct. 2 ca mijloc de probă în procesul comercialînscrisul sub semnătură privată, iar la pct. 3 (facturi acceptate), 4 (corespondenţa), 5(telegrama) şi 6 (registrele părţilor) alte mijloace de probă care au valoarea unor înscrisuri subsemnătură privată.Înscrisul sub semnătură privată reprezintă acel înscris care este semnat de cel ori de ceide la care provine. Legea nu impune condiţii de formă în privinţa înscrisurilor sub semnăturăprivată, singura cerinţă este ca înscrisul să fie semnat de titularul său.5.3.3. Înscrisurile impropriiAcestea sunt înscrisurile nepreconstituite, care nu poartă semnătura celui căruia i seopun.5.3.4. Titlurile de creditCu privire la titlurile de credit, doctrina relevă că între obligaţie şi înscris legătura esteconstitutivă şi permanentă. Dreptul şi obligaţia corelativă nu se nasc decât prin consemnareavoinţei subiecţilor într­un document, dreptul nu poate fi exercitat de către titulari decât prinposesiunea materială a înscrisului iar debitorul nu se poate elibera de obligaţie decât obţinândrestituirea înscrisului fără de care riscă să mai plătească o dată în mâinile celui ce se vaprezenta ca posesor legitim al acelui înscris.Mai mult, dreptul cuprins în înscris are un caracter literal, ceea ce semnifică faptul căatât conţinutul cât şi întinderea dreptului creditorului şi a obligaţiei debitorului, suntdeterminate de cuprinsul înscrisului şi numai de acesta.Au fost prezentate cele trei titluri de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul.5.4. Factura5.4.1. Definire şi reglementareDeşi Codul comercial prevede expres că sunt mijloace de probă „facturile acceptate”considerăm că şi cele neacceptate au o anumită valoare probatorie.Factura reprezintă o notă scrisă privitoare la mărfurile livrate – bunuri mobile, care suntdescrise amănunţit, indicându­se natura, cantitatea, calitatea, preţul şi modalităţile executăriicontractului. Ea se emite, de obicei, odată cu executarea unui contract ce presupune o predarede mărfuri sau prestare de servicii. Aceasta este forma tipică de factură. Însă în practică suntîntâlnite şi aşa numitele facturi pro forma care nu însoţesc executarea unui contract ci premergacestuia, fiind în fapt o formă de informare a clientului cu privire la preţ.5.4.2. Funcţiile facturiiÎn principal, în doctrină se arată că factura are o dublă funcţie.În primul rând, are o funcţie economică, consemnând fenomene economice, fiindtemeiul evidenţierii lor în contabilitate. Astfel, factura devine principalul document justificativce stă la baza înregistrărilor în contabilitate, alături de chitanţă, bon fiscal ş.a.În al doilea rând, factura are o funcţie juridică, întrucât reprezintă, cum am arătat, unimportant mijloc de probă în contenciosul comercial.În al treilea rând, considerăm că factura prezintă şi o importantă funcţie fiscală, deşiaceastă funcţie nu a fost evidenţiată în doctrină. Într­adevăr, factura purtătoare de T.V.A. are şi22

o funcţie fiscală, deoarece pe baza tuturor facturilor emise şi acceptate de o societatecomercială se întocmeşte decontul de T.V.A., ce reprezintă impozitul indirect datorat statului.5.4.3. Condiţii de fond şi de formă ale facturiiLegea nu prevede anumite condiţii de fond, iar în ceea ce priveşte redactarea facturii, înpractică au fost utilizate, o bună perioadă de timp, înscrisuri tipizate.5.4.4. Forţa probatorie a facturiiFactura face dovadă contra emitentului în tot ce se referă la cuprinsul său, fiind omanifestare de voinţă a acestuia, indiferent dacă destinatarul mărfii o acceptă sau nu.Factura acceptată devine pentru destinatar un act sub semnătură privată, deoarece, prinsubscrierea ei, înscrisul îi devine opozabil. Explicaţia dispoziţiei din Codul comercial care sereferă expres doar la facturile acceptate rezidă din aceea că nimeni nu­şi poate preconstituimijloace de dovadă împotriva unui terţ. Pentru ca factura să­i fie opozabilă, ca instrumentprobator, cumpărătorul mărfurilor trebuie să restituie factura acceptată vânzătorului.5.4.5. Scadenţa facturiiCea mai frecvent utilizată este scadenţa la un anumit termen de la emitere. Însă suntacceptate şi alte forme de scadenţă, de exemplu scadenţa la zi fixă, scadenţa la vedere sauscadenţa la un anumit termen de la vedere.Destinatarul facturii află data scadenţei din factură, dar în primul rând aceasta esteprevăzută în contract, caz în care este trecută în factură doar pentru a fi reamintitădestinatarului.5.5. Corespondenţa comercială5.5.1. Raportul cu dreptul comunÎn dreptul comun, datorită caracterului confidenţial al corespondenţei, scrisorile nu pot fifolosite ca probe decât de către destinatarul acestora, care este proprietarul lor. Excepţional,scrisorile pot fi folosite ca probe în procesele de divorţ, în acţiunile în tăgada paternităţii sau încele pentru stabilirea paternităţii. Într­adevăr, art. 28 Constituţia României intitulat Secretulcorespondenţei, prevede că secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, alconvorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Aşadar, îndreptul comun folosirea corespondenţei în materie de probaţiune este legată de problemaproprietăţii asupra corespondenţei şi de problema confidenţialităţii sau a secretuluicorespondenţei.În contenciosul comercial, scrisoarea este considerată o mărturisire extrajudiciară, astfelîncât fiecare scrisoare semnată, destinată încheierii unei operaţii juridice, reprezintă un înscrissub semnătură privată.Art. 46 Codul comercial prevede expres la pct. 4 faptul că „obligaţiunile comerciale şiliberaţiunile se probează ... prin corespondenţă”.Considerăm că prin corespondenţă comercială trebuie să se înţeleagă ansamblulscrisorilor şi a comunicărilor scrise ale părţilor, subscrise de expeditor, prin care acestea emitoferte sau îşi exprimă acceptarea cu ocazia încheierii sau executării contractelor comerciale.Scrisorile expediate şi cele primite de către un comerciant fac parte din categoriaînscrisurilor sub semnătură privată. Pentru a avea această valoare probatorie, ele trebuieobligatoriu să fie semnate de către comerciantul de la care emană.5.5.5. Telegrama. Definire şi reglementareTelegrama reprezintă unul dintre mijloacele de probă enumerate de art. 46 Codulcomercial (punctul 5). De asemenea, art. 47­49 reglementează acelaşi mijloc de probă.23

Telegrama face parte din corespondenţa comercială, dar pentru faptul că destinatarulprimeşte doar un înscris ce cuprinde conţinutul comunicării şi nu originalul predat de expeditor,legea stabileşte reguli speciale cu privire la forţa sa probatorie.5.5.6. Forţa probantă a telegrameiArt. 47 Codul comercial prevede că telegrama are forţa probantă a unui înscris subsemnătură privată când originalul e subscris de expeditor sau chiar de o altă persoană, dacă sedovedeşte că originalul documentului a fost predat oficiului sau a fost trimis spre a i se preda deînsăşi persoana expeditorului.5.5.7. Data şi dovada trimiterii telegrameiArt. 47 alin. 3 Codul comercial prevede că data telegramelor stabileşte, până la probacontrarie, ziua şi ora în care ele au fost expediate de oficiile telegrafice.5.5.8. Riscurile erorii de transmitere a conţinutului telegrameiUneori telegramele cuprind erori de transmitere – recepţie, modificări sau alterări aletextului, datorită defecţiunilor tehnice ale aparatului telegrafic sau datorate expeditorului, carepot produce prejudicii părţilor. Legiuitorul a stabilit şi consecinţele acestor erori, art. 48 Codulcomercial prevăzând că „în caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea uneitelegrame, se aplică principiile generale asupra culpei.”5.5.9. Încheierea contractelor prin corespondenţăÎn raporturile dintre comercianţi, contractele se încheie cel mai adesea princorespondenţă, în sens larg, care nu cuprinde doar scrisorile ci şi telegramele, telexul, telefaxulsau corespondenţa electronică.În cazul în care prin corespondenţă se încheie un contract, Codul comercial (art. 35­39)reglementează anumite reguli speciale ce guvernează formarea acestuia.5.6. Registrele comerciale5.6.1. Definire şi reglementareUna dintre cele trei obligaţii profesionale ale comercianţilor recunoscute în doctrină estece de a organiza şi ţine evidenţa contabilă a activităţii comerciale. Această evidenţă se ţine,printre altele, şi prin registrele comercianţilor.5.6.2. Categorii de registre comercialeRegistrele comerciale obligatorii sunt registrul jurnal, registrul inventar, registrul copierşi registrul cartea mare.În legislaţia noastră nu există o reglementare unitară a registrelor comerciale, nici chiaro enumerare corespunzătoare a lor.5.6.2.1. Registrele comerciale reglementate de Codul comercialCodul comercial enumeră anumite registre generale, dar şi anumite registre speciale.Registrele generale enumerate de Codul comercial sunt registrul jurnal, registrulinventar şi registrul copier.5.6.2.2. Registrele comerciale reglementate de Legea societăţilor comercialeLegea nr. 31/1990 prevede, de asemenea, unele registre generale şi unele speciale,obligatorii doar pentru anumite forme de societăţi comerciale.5.6.2.3. Registrele contabile reglementate de Legea contabilităţiiLegea nr. 82/1991 prevede că sunt obligatorii următoarele registre:1. Registrul jurnal, care înregistrează operaţiunile economice cronologic, zilnic, înordinea în care acestea s­au desfăşurat, preluând informaţii din documentele justificative.24

2. Registrul inventar, care înregistrează toate elementele patrimoniale de activ precum şidatoriile inventariate cu ocazia inventarului general al patrimoniului. Elementele patrimonialesunt aşezate în ordinea în care se află în bilanţ.3. Registrul cartea mare înregistrează modificările suferite de fiecare elementpatrimonial în parte (creşteri şi descreşteri) ca urmare a operaţiunilor patrimoniale care au locîn întreprindere.5.6.3. Forţa probantă a registrelor comercialePrivitor la registrele comerciale este aplicabil dictonul latin nuda ratio non facit aliquemdebitorem (numai registrul de socoteli nu face pe cineva debitor) altfel spus o simplăînregistrare în registrul (creditorului) nu poate constitui dovada unui debit; dovada acestuia seface potrivit legii.Registrele comerciale regulat ţinute pot face probă în justiţie astfel:­ între comercianţi registrele ţinute regulat fac probă deplină pentru fapte şichestiuni de comerţ şi pot fi folosite ca mijloace de probă atât împotriva celuicare le ţine cât şi în favoarea acestuia, potrivit art. 50 Codul comercial, fiind oderogare de la principiul dreptului comun conform căruia nimeni nu poate să­şiconstituie singur un mijloc de probă pentru a se servi de el contra unui terţ;­ registrele comerciale neregulat ţinute fac dovadă contra celui ce le­a ţinut, darnu pot face dovadă în favoarea comerciantului ce le­a întocmit, potrivit art. 51şi 52 Codul comercial;­ în litigiile comerciale în care doar una dintre părţi are calitatea de comerciant,registrele de comerţ nu fac dovadă împotriva necomerciantului, dar au valoareprobatorie împotriva comerciantului, chiar dacă nu au fost regulat ţinute, cuprecizarea că nu se poate scinda cuprinsul înregistrării (art. 1183­1184 Codulcivil), potrivit art. 50 Codul comercial, întrucât potrivit art. 1206 Codul civilmărturisirea este indivizibilă. Unii autori consideră că, totuşi, registrelecomerciale în asemenea raporturi pot avea rol probator şi în favoareacomerciantului, caz în care registrul comercial va constitui un început de probăscrisă ce trebuie completat cu alte dovezi.5.6.4. Modalităţi de folosire a registrelor comerciale ca mijloace de probăCu privire la procedura specială instituită pentru folosirea registrelor în justiţie, din art.31­33 Codul comercial se desprinde ideea că legiuitorul a instituit două mijloace de tehnicăprocedurală: comunicarea şi înfăţişarea. Ele pot fi ordonate de instanţă din oficiu, pot fiinvocate de reclamant sau pot fi cerute de pârât.5.7. Proba cu martoriPrin derogare de la norma prevăzută de art. 1191 Codul civil, în materie comercialăobligaţiile şi plăţile se pot proba cu martori, indiferent de valoarea lor.De asemenea, dacă părţile au încheiat un act în formă scrisă, se poate proba cu martori şicontra sau peste conţinutul acestuia.Totuşi, nu se poate face dovadă cu martori în cazurile în care legea comercială prevedeexpres necesitatea actului scris.Spre deosebire de dreptul comun în cazul căruia dacă proba cu martori este admisă,judecătorul trebuie să o primească, în litigiul comercial judecătorul este îndreptăţit să respingăaceastă dovadă, dacă consideră necesar, chiar dacă aceasta este admisibilă şi concludentă.25

.c:> am de cercetare ilt domeniul cartofitlut• utilizarea fondului gennoplasmatic ancestral al genului tuberifer Solanum L.,subsecţiaHyperbasarthum, în vederea identificării unor noi resurse de gene derezistenţă la Inană, viroze şi nelnatozi.Cercetările iniţiate de dr. ing. T. Gorea şi dr. ing. H. Groza, la care au colaborating. Ecaterina Gorea şi ing. Lucia Pop sunt continuate de generaţia tânără: ing. Gh.BoţOlnan, ing. R. Henneziu şi ing. 1. Bozeşan.Amploarea, volUlnul şi profunzilnea abordării cercetărilor fundamentale au fostlimitate de dotarea tehnică cu aparatura necesară, tilnpul aferent acestei categorii decercetări, precum şi posibilităţile lor de documentare.Cercetările fundmnentale, ca şi cele aplicative au fost puternic stin1ulate şidisciplinate de introducerea tehnicii lnoderne de calcul care a oferit lnari posibilităţivalorificării rezultatelor. Pentru aceasta s-a dezvoltat oficiul de calcul, coordonat cumultă dăruire şi cu cOlnpetenţă profesională de domnul ing.Gh. Pamfil.Realizările acestui sector sunt deosebite în dotarea cu tehnică modernă şi programespecifice sectorului de cercetare, de producţie şi economic, dar realizările acestui sectorse regăsesc în ceea ce a creat de-a lungul anilor cercetarea din institut, în a cărei tematicăde cercetare a fost implicat în lnod creator.De asemenea, trebuie menţionată contribuţia esenţială a oficiului de calcul lapregătirea personalului din institutul nostru şi alte unităţi în utilizarea tehnicii de calculîn domeniul cercetării agricole.** *Rezultatele cercetărilorefectuate în domeniul culturii cartofului, pe lângă aspectulpractic (creare de soiuri, producerea cartofului pentru sămânţă,tehnologiilor de producere, păstrare şi valorificare), au avut o contribuţie simţitoare laîmbunătăţireaîlnbogăţirea patrimoniului ştiinţei agricole din ROlnânia şi au condus la recunoaştereainstitutului nostru în rândul institutelor similare din lume.CERCETĂRI ÎNALTE lIU""lJ'J.VJLJLJJDECÂT CARTOFULÎn dOlneniul cerealelor, nefiind o altă staţiune de cercetări în această parte aTransilvaniei, pe bază de contract cu ICCPT Fundulea, s-au elaborat teme privind:comportarea unui număr lnare de soiuri de grâu, orz, orzoaică, secară şi triticaleîn vederea zonării în judeţul Braşov, Covasna şi Harghita a celor mai productiveşi lnai rezistente soiuri de cereale;• s-au efectuat cercetări privind epoca optimă de însămânţare, adâncimea şidesilnea de însălnânţare la grâu, orz şi orzoaică precum şi sistemul optim defertilizare a cerealelor după diferite plante premergătoare specifice zonei,contribuind la îlnbunătăţirea tehnologiilor;VoI. XIX21

Au fost prezentate aspecte legate de definirea produsului în spaţiul virtual, contul decomerciant, comandă electronică, modalităţile de plată electronică, opţiuni de publicitate pentrumagazinul virtual.5.10.2. Proba prin înscrisul sub formă electronică5.10.2.1. ReglementareSediul materiei înscrisului sub formă electronică este Legea nr. 455/2001 privindsemnătura electronică, dar şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.5.10.2.2. Regimul juridic şi valoarea probatorie a înscrisului sub formă electronicăÎntrucât raporturile juridice comerciale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă,majoritatea autorilor apreciau, anterior intrării în vigoare a noii reglementări în materie, căînregistrările electronice pot fi considerate doar un început de probă scrisă ce vor putea fifolosite ca mijloace de probă doar coroborate cu alte mijloace de probă, întrucât ele nu conţinsemnătură originală a emitentului.În prezent, înscrisul în formă electronică căruia i s­a încorporat, ataşat sau asociat logic osemnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată cu ajutorul unuidispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice este asimilat, în ceea ce priveştecondiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată, potrivit art. 5 al Legii nr.455/2001.Drept comparatPe plan comunitar, diversitatea normelor ce reglementează semnătura electronică,potrivit specificului fiecărui sistem naţional de drept, a condus la iniţiativa Comisiei Europenede armonizare a dispoziţiilor incidente în legislaţia statelor membre pentru eliminarea tuturordiferenţelor de ordin legislativ, în lumina principiilor ce stau la baza realizării pieţei externe –un spaţiu fără frontiere, caracterizat de existenţa celor patru libertăţi fundamentale: liberacirculaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. În acest context,Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri au adoptat, la 13 decembrie 1999, Directiva nr.99/93/CE privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice, iar la 8 iunie 2000,Directiva nr. 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţiiinformaţionale şi, în special, a comerţului electronic în piaţa internă.5.10.2.3. Dispoziţii proceduraleArt. 9 al Legii nr. 455/2001 prevede că partea care invocă înaintea instanţei o semnăturăelectronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 4 pct.4. Alin. 2 al aceluiaşi articol instituie, însă, o prezumţie: semnătura electronică extinsă, bazatăpe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat esteprezumată a îndeplini aceste condiţii, deci cel care invocă în instanţă o asemenea semnătură numai trebuie să dovedească îndeplinirea acestor condiţii.5.10.2.4. Certificatul calificat şi Registrul furnizorilor de servicii de certificareLa eliberarea fiecărui certificat calificat de semnătură electronică, furnizorii de serviciide certificare au obligaţia de a emite două copii de pe acesta, pe suport de hârtie, dintre care unexemplar îl vor pune la dispoziţia titularului, iar celălalt este păstrat de către furnizori operioadă de 10 ani.5.10.2.5. Contractele încheiate prin mijloace electroniceContractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea lerecunoaşte contractelor, dacă au fost îndeplinite cerinţele legii pentru validitatea acestora.27

supuse apelului, deci ele vor putea fi recurate la tribunal, respectiv tribunalul comercialspecializat.Există numeroase dispoziţii speciale care prevăd că anumite hotărâri judecătoreşti nusunt supuse apelului, sau că pot fi atacate doar cu recurs. Astfel, în materia care formeazăobiectul preocupărilor noastre, art. 282 1 Codul de procedură civilă prevede că nu sunt supuseapelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principalăprivind litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, „atât în materiecivilă, cât şi în materie comercială”, acţiunile posesorii, cele privind luarea măsurilorasiguratorii, „şi în alte cazuri prevăzute de lege”. Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă căhotărârile nesusceptibile de apel, în materie comercială, sunt cele pronunţate în litigiipatrimoniale, al căror obiect nu depăşeşte valoarea de 100.000 lei. Prin urmare litigiile care nuau un obiect evaluabil în bani sunt susceptibile de apel.6.3. Recursul, cale extraordinară de atac în materie comercialăRecursul reprezintă o cale extraordinară de atac prin intermediul căruia se poate ceredesfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în apel sau fără drept de apel, în condiţiile şipentru motivele expres prevăzute de lege. Având în vedere că recursul se soluţionează de cătreinstanţa imediat superioară celei care a soluţionat apelul, rezultă că instanţa cu plenitudine decompetenţă în materie de recurs comercial este instanţa supremă. Însă pentru cazurile în carehotărârea primei instanţe nu este susceptibilă de apel, recursul va fi soluţionat de către curtea deapel dacă judecata în fond a fost de competenţa tribunalului sau de către tribunal, dacă judecataîn fond a fost de competenţa judecătoriei.6.4. Alte căi extraordinare de atac în materie comercialăÎn urma renunţării de către legiuitor la calea de atac a recursului în anulare, în afară derecurs, operează în materie comercială şi contestaţia în anulare, revizuirea sau recursul îninteresul legii.CAPITOLUL VII EXECUTAREA SILITĂ A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI ÎNMATERIE COMERCIALĂExecutarea silită în materie comercială urmează regulile dreptului comun cu privire laexecutarea silită, şi anume dispoziţiile Cărţii a V­a a Codului de procedură civilă, intitulată„Despre executarea silită”, în cazul în care dispoziţiile speciale ale procedurii speciale desoluţionare a litigiilor comerciale sau cele cuprinse în legi comerciale speciale nu prevăd altfel.Codul de procedură civilă a fost din nou modificat, de curând, în special în privinţa executăriisilite, prin Legea nr. 459/2006.Două articole cuprinse în procedura specială au relevanţă în privinţa acestui capitol, şianume dispoziţiile art. 720 8 şi cele ale art. 720 9 Codul de procedură civilă.Art. 720 8 prevede două norme juridice distincte:· Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială suntexecutorii;· Exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea;iar art. 720 9 prevede că pentru hotărârea judecătorească dată în materie comercială, care seaduce la îndeplinire prin executare silită, hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă,constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi. Aşadar hotărârea pronunţată înmaterie comercială reprezintă titlu executoriu, fără a mai fi nevoie de învestirea cu formulăexecutorie a acesteia, în condiţiile prevăzute de art. 269 Codul de procedură civilă, care30

prevede la alin. 1 că „hotărârile judecătoreşti vor fi învestite cu formulă executorie, dacă legeanu prevede altfel”. Art. 374 1 Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost introdus prinLegea nr. 459/2006 prevede că înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titluexecutoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie.Ultimul capitol, capitolul opt se referă la unele concluzii cu privire la procedura specialăde soluţionare a litigiilor comerciale.31